Maturizarea de după alegeri: un film nou, cu un scenariu vechi

De Mihnea Stoica

Cele câteva zile scurse de la închiderea urnelor de vot au lăsat suficient spațiu analizelor mai mult sau mai puțin ample cu privire la rezultatele europarlamentarelor. Nu de puține ori, argumentul că scorurile partidelor – într-o oarecare măsură surprinzătoare – vor reseta viața politică din România apare ca un soi de profeție (de bun augur pentru unii, catastrofică pentru alții). Este, însă, o profeție cu repetiție. Deși reacția e una firească și așteptările sunt mari, nu e prima dată când un eveniment politic major, de-a dreptul copleșitor pentru partidele politice din România, generează expectanțe care sunt, probabil, prea puțin realiste. Dincolo de euforia momentului, există relativ puține indicii care să permită formularea coerentă a acestor așteptări.

Surpriza majoră a fost, cu certitudine, numărul mare al românilor care s-au prezentat la urne. Nimic nu ar fi prezis că anostele alegeri europarlamentare, așa-numite alegeri de rang secund, vor suscita vreun interes susținut. Era de așteptat ca distanța politică față de Bruxelles să se reflecte, și de această dată, în apetența scăzută a românilor pentru acest tip de alegeri. Cu atât mai mult cu cât în cadrul precedentelor exerciții electorale pentru legislativul european, doar 3 din 10 români au făcut efortul de a se deplasa la secția de vot. Faptul că am ajuns ca aproape jumătate din numărul total al alegătorilor să își exprime punctul de vedere este, cu certitudine, un câștig. Însă ar putea fi prea devreme să tragem concluzii.

Mult-clamata și mult-așteptata schimbare politică, necesară fără îndoială, poate prinde contur doar dacă momentele de felul acesta sunt lăsate să-și urmeze cadența firească. Sigur, timpul nu mai are răbdare. Dar o viteză prea mare a schimbărilor politice poate fi un fals adjuvant. Înghesuirea la guvernare a partidelor din opoziție poate căpăta un puternic iz de oportunism, fie și pentru simplul motiv că alegerile care tocmai s-au încheiat priveau temele europene, nu cele interne. Pe de cealaltă parte, electoratul a devenit ceva mai pretențios. Forțarea unor alegeri anticipate poate trăda, pe alocuri, spaima că acest rezultat politic, neexploatat imediat, va dezangaja parte a electoratului. Fidelitatea alegătorului este, așadar, pusă sub semnul întrebării. Dacă ar privi pe termen lung, probabil o primă prioritate a partidelor politice ar trebui să fie aceea de a menține ridicat interesul românilor în procesul electoral. Prezența mare la urne s-a datorat, în bună măsură, frustrării politice acumulate în cei aproape trei ani de guvernare PSD-ALDE, pe parcursul căreia protestele au servit ca singur canal de comunicare dintre stradă și putere. Dar un real câștig ar fi ca prezența considerabilă să nu rămână la stadiul unui debușeu de moment. Faptul că Guvernul, imediat ce partidele din coaliție au pierdut aceste alegeri, nu a anunțat că prioritatea sa va fi rezolvarea, cu celeritate, a problemei privind votul din diaspora, reprezintă un prim indiciu că această problemă va trena. Însă existența unui electorat activ și mai atent decât până acum ar fi în interesul tuturor partidelor, chiar și a principalilor învinși.

Un alt semn al maturizării ar fi construirea unei infrastructuri solide de dialog între toate forțele politice. Odată cu extragerea lui Liviu Dragnea din viața politică, partidele ar trebui să încerce găsirea unor culoare de comunicare între ele. Rămân, desigur, la statutul de competitori, dar perioada de după 2016 a demonstrat cât de nocivă poate fi polarizarea politică pe care au practicat-o, fără excepție, toate partidele din România. Dincolo de orice simpatii sau antipatii politice, spectacolul de la încarcerarea lui Liviu Dragnea a frizat grotescul. Asemenea manifestări sunt orice altceva, dar nu semne ale maturității. Sunt reacții disproporționate, la fel cum disproporționată a fost și acțiunea împotriva manifestanților de la protestele din 10 august. Lipsa punților de dialog permite, în cele din urmă, și ascensiunea unui lider politic în calea căruia nu stă nici cea mai mică reticență în a întoarce pe dos o țară întreagă doar pentru a-și atinge scopurile (politice sau de altă natură). Absența acestei culturi a dialogului dăunează tuturor: Dan Barna a fost apostrofat de susținători ai USR pentru simplul motiv că a acceptat să vorbească, marți seara, la o televiziune a ”dușmanului politic”. Însă dialogul de după alegeri care s-a închegat între USR+PLUS, PNL și PRO România e un pas important în direcția construirii acestei infrastructuri de comunicare.

Aceste câteva zile de la anunțarea rezultatelor confirmă inerția percepțiilor politice. Speranța că alungarea unui anumit politician (indiferent de nume) va rezolva probleme care trenează pare-se a prinde viață ciclic. Sunt, însă, câteva șanse reale pe care politicienii români le-ar putea exploata în cel mai bun sens cu putință – dincolo de această logică a unui ”personaj negativ” a cărui eliminare va reprezenta un ”happy end”. Vizionăm aceste zile un film nou, dar scenariul surprinde prin similaritatea cu alte lung-metraje care au rulat în istoria post-decembristă a României. Originalitatea în abordare ar fi un real câștig. Că tot e vremea festivalurilor de film la Cluj…

Nu există Comentarii

Postaţi un comentariu