Măști

Septimiu Moga, economist

Text de Septimiu Moga

Anul 1919 a fost anul în care frontiera dintre război și pace era aproape insesizabilă, cu atât mai mult cu cât te apropiai de extremitatea de răsărit a Europei. Focul armelor, explozii, rechiziții, foamete și nesfârșite încleștări dintre diferite forme revoluționare, atentate și asasinate politice erau ceva cotidian. Pe lângă toate acestea, cumplita gripă spaniolă, dar și alte boli, precum tifosul, holera și chiar ciuma ucideau mai mult decât războaiele mai mari sau mai mici pe acest continent deja răvășit.

Poate mai mult decât în apusul continentului, mișcările ample ale liniei frontului aduseseră distrugeri materiale semnificative în zona civilă, pierderi de vieți omenești, jafuri, violuri, execuții, rechiziții. Scenele de groază, moartea, boala erau la tot pasul. Mica localitate Dzikow, aflată astăzi în Polonia, pe malul Vistulei a cunoscut ororile cumplite ale războiului mondial. O regiune pitorească din Munții Carpați, unde aerul curat și sunetul curgerii Vistulei, nu au mai contat pentru război. Icoanele, picturile și cărțile ce se găsesc azi în colecția vechiului castel din localitate aparținând străvechii familii nobiliare polone Tarnowski, nu pot proiecta omului de azi cumplitele momente din primul război mondial, când localitatea a fost traversată de cinci ori de armata austriacă și de patru ori de către armata rusă, numai în primul an de război. 3.000 de case și gospodării au fost distruse de bombardamente, iar dinții măcelului au ars și distrus peste 14.000 de hectare de pădure. Astfel, boala virală, bacteriană sau morală era normal să apară. O lume verde se transformare într-o dureroasă ruină vie în care ura și frica se contopeau aducând moartea, purtată de vântul aspru al contagiunii departe, tot mai departe.

Portul la Marea Neagră, Odesa, fusese considerat odată Marsilia Estului. Ferită de focul războiului, nu a fost ocolită de revoluții și ocupații. În 1917, Contele de Saint Aulaire, inimosul ambasador al Franței în României, îl descria ca pe un oraș în care gara “era năpădită de dezertori, care luau trenurile cu asalt. În oraș însă, în timp ce bărbații fugeau, femeile se pregăteau să lupte. În piețe, între maiestoasele fațade, batalioane de femei, în aparență foarte disciplinate, făceau instrucție cu puștile părăsite de soldați.” Orașul colcăia de spioni, din toate părțile. Ritmurile meridionale din opera Carmen a lui Bizet, care arătau curajul celor răpuneau fiarele dezlănțuite din arene, toreadorii, răsunau ca un bocet trist. Pentru mulți români acest oraș fusese un refugiu, după înfrângerile din 1916. În urma evenimentelor revoluționare orașul a trecut la bolșevici, după care, în urma păcii de la Brest Litovsk, orașul a fost ocupat de trupele austro-ungare și germane, apoi, de naționaliștii ucraineni, apoi de rușii albi și francezi. Orașul își trăia în 1918 și începutul lui 1919 clipa.

În oraș venise frumoasa actriță Vera Kholodnaia, la picioarele sale era întregul oraș, care se aflau deopotrivă cei aflați de o parte și de alta a baricadelor unei revoluții a morții. Era admirată de toți pentru frumusețea sa, misterul care se degaja din ochii săi mari ce exprimau atât tragism, cât și candoare și iubire. Fiind o stea a filmului mut, era cunoscută nu doar în Rusia, ci și în afara ei Succesul ultimului său film “Ultimul tango” interpretat alături de Ossip Runitsch, a mai încălzit puțin inimile milioanelor de admiratori. Dansul argentinian, dansul pierzaniei din lumea speranțelor pierdute, dansul iubirii și al pasiunii care răscolește o lume de la capătul pământului, ne spune mereu și mereu că suntem oameni, dincolo de singurătate și pierzanie, dincolo de lipsuri și moarte, dincolo de distanțe și temeri, iubirea ne colorează viața ce trebuie trăită. Filmul rula în săli neîncălzite, și doar incandescența iubirii ce se transmitea de dincolo de ecran încălzea sufletele potopite de foame, ură, boală și teamă. În luna februarie 1919, Vera Kholodnaia a dorit să prezinte o scenă din ultimul său film la Clubul pentru Literatură și Arte din oraș. Era un frig cumplit, iar scena principală era jucată de actriță într-o rochie subțire, în timp ce publicul tremura îmbrăcat în blănuri groase. Nu de multă vreme, în plină iarnă rusească, bolșevicii asediaseră orașul, ținându-l în frig și foame. Era loc de dragoste? Actorii au arătat că pot aduce ceva din lumea fierbinte de dincolo de ecuator, iar publicul a aplaudat pentru ultima dată “Ultimul tango”. Vera Kholodnaia, a fost nevoită ca drumul spre casă să-l facă îmbrăcată la fel de subțire pe străzile înghețate ale Odesei. Cumplita gripă, a ajuns la ea, era atât de tânără, doar 25 de primăveri. Primăvara din anul acel avea să fie foarte departe.

Oamenii din oraș, s-au strâns în jurul casei în care locuia actrița, pentru a se ruga, deopotrivă creștini și evrei, albi și roșii, prieteni și dușmani o plângeau. Ochii săi priveau poate cerul albastru al Odesei, cu norii săi albi, poate Marea Neagră ce se tânguia și ea cu talazurile ei albe aduse de vântul aspru. Boala o mistuia, respirația era precipitată, febra îi ardea pielea fină și albă, ochii săi enigmatici zăreau albastrul cerului ce se transformare într-un gri pal, marea devenise neagră, parcă intrase în lumea de celuloid. Încercă să se ridice, să simtă minunea, dar sufletul său urca le cer, lăsând o lume întristată, în care dogma, doctrine rigide, utopii sociale și morale o dărâmau. Lumea plângea, ușile bisericilor s-au deschis pentru toate confesiunile. Sicriul său a coborât în pământul rece, iar ultimul tango a amuțit. O boală perfidă a răpit lumii iubirea, din această parte a lumii și întruchiparea sa. Războaiele dintre oameni au mijlocit extinderea gripei, apărute din neantul dintre viață și moarte.

O boală cumplită ne macină și azi. De câteva zile trec aproape zilnic pe lângă conservatorul clujean, unde în fiecare dimineață se auzeau sunetele diferitelor instrumente. Auzeam cum se nasc crâmpeie de simfonie, cum se naște acel ceva ce produce fiorul, dragostea, liniștea, credința, dorul sau reveria. Sunetele acelea au amuțit. Perfecționarea perfecțiunii sunetului nu mai are loc în acel loc de ritual al artei. Teatrele și operele sunt goale, oamenii nu mai tresar la jocul artiștilor. Măștile actorilor, îndelung studiate, pentru fiecare sentiment, fiecare trăire, au fost înlocuite de măști chirurgicale purtate mai bine sau mai rău, dar mai ales de măștile cabotine ale unor actori ai urii, ai dezbinării ce apar pe ecranele moderne ale televizoarelor noastre. Ei nu vorbesc de iubire, de trecătoarele noastre făpturi, ci de false principii și filozofii semidocte despre viață și lume. Ultimul tangou a amuțit demult, cerul devine gri, iar o cortină neagră coboară în fața ochilor noștri. Speranța a făcut febră, și este în carantină pozitivată cu un virus ce nu are nimic uman, un parazit ce se răspândește din însăși moartea noastră, fie ea fizică sau morală. Mai departe, din biserica de lângă universitate, în larma orașului de dimineață se aude grav sunetul de orgă, murmurând o litanie pentru sufletele noastre pierdute.

Distribuie:

Postaţi un comentariu