Mai poate fi Franța partenerul strategic al României?

Valentin Naumescu, diplomat

Puncte cheie:

  • Președintele Republicii Franceze vine într-o (foarte) scurtă vizită în România, ca parte a primului său turneu european, în care dorește să pozeze în lumina cuvenită liderului unei Mari Puteri, planificându-i și înșiruindu-i în două zile pe toți liderii rezonabili din Europa Centrală (Austria, Cehia, Slovacia, România și Bulgaria), pentru a le spune “cum stă treaba”. Se întâmplă la fel ca în vizitele fulger ale liderilor occidentali din anii ‘90, când, după câteva ore petrecute la București, la periferia Europei, urma bineînțeles, ce altceva?, încheierea periplului în Bulgaria;
  • Pornind de la evaluările simple spre cele mai complexe, să începem prin a spune că este bine și este important că are loc această vizită la București, chiar la începutul mandatului președintelui Macron (mai corect spus, nu ar fi fost un semnal bun dacă România ar fi fost “sărită” din schema întâlnirilor, așa cum se întâmplă, de exemplu, cu Polonia și Ungaria), dar, pe de altă parte, semnificațiile acestei vizite nu trebuie exagerate;
  • Să nu-și facă nimeni iluzii, Emmanuel Macron vine pentru a-și promova interesele de pe agenda națională și europeană, anunțate în campania sa electorală de succes: în primul rând, interesele economiei franceze, ceea ce este firesc, și apoi mult trâmbițata dar încă neclara reformă a Uniunii Europene, care va începe în toamnă și în care Macron se dorește a fi considerat inițiatorul și principalul ei promotor, cel puțin pe picior de egalitate cu Angela Merkel, dacă nu cumva cu un plus de popularitate și de prospețime politică față de figura mult mai uzată a experimentatului cancelar al Germaniei;
  • Parteneriatul Strategic România-Franța împlinește, pe hârtie, 10 ani, în februarie 2018, dar, în realitățile politice ale Europei de astăzi, acesta nici nu a început. Nu ne referim, când vorbim de acest “Parteneriat Strategic”, la Napoleon al III-lea, ci, să spunem clar, doar la mandatele ultimilor trei președinți francezi (Chirac, Sarkozy, Hollande), în care Franța nu a tratat România ca pe un partener strategic. Este un loc comun să spunem că Franța este o țară grandioasă, de al cărei nume se leagă mult din statalitatea și cultura României moderne. Însă despre acest Parteneriat Strategic, semnat în 2008, putem spune doar, ca Eminescu odinioară, că Era pe când nu s-a zărit/Azi îl vedem, și nu e;
  • Pentru a da doar câteva exemple de notorietate, să ne amintim cum ni s-a transmis, la cel mai înalt nivel, că “România a pierdut o bună ocazie să tacă” (referitor la susținerea intervenției SUA în Irak, în 2003), că „România este un stat infractor pentru că nu face nimic în privința romilor” (în 2013, taberele de romi din jurul Parisului sau al altor orașe fiind tolerate, în fapt, multă vreme chiar de autoritățile franceze) sau faptul că Franța s-a poziționat uneori, fie discret, fie explicit, de partea statelor care au blocat nemotivat intrarea României în Spațiul Schengen, după 2011, în condițiile în care Comisia Europeană a concluzionat că România îndeplinește toate criteriile prevăzute în Tratat și în normativele tehnice pentru a fi admisă;
  • Să nu facem confuzia între a fi parteneri strategici și a avea, în general, relații bune. O relație bună avem, de exemplu, cu Portugalia. O relație de parteneriat strategic presupune ca cele două țări să fie constant foarte apropiate politic, să se susțină reciproc în toate dosarele și mai ales în cele sensibile, să se poată bizui una pe cealaltă în situații dificile, să se respecte reciproc și să nu se jignească, indiferent că una e o Mare Putere și cealaltă un stat mai mic, să gândească împreună și să deruleze împreună proiecte majore, cu impact pe termen lung, din care ambele părți și eventual și alții să câștige, să reprezinte un pol inseparabil de acțiune, pe toate planurile posibile. Însă, mai presus de toate, este vorba de încredere reciprocă;
  • Semnalele preliminare arată că, printre cele mai importante puncte de interes ale agendei lui Macron, s-ar afla: regimul aplicat muncitorilor detașați (modificarea Directivei Europene datând din 1996, datând deci dinaintea extinderii spre Est, fiind promisă în campania electorală), în sensul evitării unui așa-zis “dumping social” al companiilor care aduc în Vest muncitori din țările membre ale UE cu salarii și contribuții mai mici la asigurările sociale, dar și reforma Uniunii Europene (inclusiv “Europa Apărării” și consolidarea sau diversificarea PESCO), în care Franța și Germania caută parteneri politici iar România este de departe cel mai important susținător din Europa Centrală, în condițiile în care relațiile nucleului dur franco-german cu Varșovia și Budapesta se deteriorează continuu, și, în fine, chestiunea achizițiilor militare și a altor contracte mari la care statul român s-ar putea angaja;
  • Dar agenda României pentru această vizită? Va spune oare clar președintele Klaus Iohannis că România dorește să fie tratată ca un partener strategic autentic, nu doar ca un votant disciplinat în Consiliul European sau ca o piață de desfacere ori cumpărător guvernamental de produse ale companiilor franceze, că este un stat care are propriile interese și aspirații, pe care se așteaptă ca Franța să i le susțină faptic, nu doar prin declarații de principiu? Se va putea ajunge, prin negocieri, la un pachet de înțelegeri, care să reflecte corect interesele ambelor țări? Dacă da, atunci să salutăm de pe acum onoranta vizită la București a Președintelui Republicii Franceze!

*

Ne-am bucura să vedem că președintele Macron va tratat altfel România decât predecesorii săi. Ne-am bucura să vedem la lucru un autentic parteneriat strategic cu Parisul, în care cele două capitale se consideră colaboratori apropiați, dacă nu egali (relație evident imposibilă), atunci cel puțin care se respectă reciproc. Dar presiunea pentru protecționism economic și social, care crește în Franța, ca și în alte societăți vest-europene, și dorința politică firească a noului președinte de “a livra” cetățenilor francezi care l-au ales, mă fac să cred că Franța nu se va arăta foarte deschisă în anii următori, nici cu România, nici cu alte state din Europa Centrală. Să nu uităm că pe Marine Le Pen au votat-o 11 milioane de francezi, iar aceștia vor vota din nou peste cinci ani. Știu că vorbesc astăzi contra vântului, că Macron are o popularitate imensă (deși a mai scăzut după alegeri) dar mă tem că mrejele populismului l-ar putea prinde la un moment dat pe tânărul și ambițiosul președinte de la Élysée.

Însăși abordarea atât de insistentă a temei muncitorilor detașați, care ar reprezenta un “dumping social” în Franța, potrivit executivului francez, arată cât de mare este riscul populismului și tentația protecționismului. Tema, în sine, nu are mare relevanță economică, nici pentru Franța, nici pentru Uniunea Europeană în ansamblu și, aș spune, nici pentru România. Ponderea expaților (salariaților detașați din alte țări) este de circa 1% din totalul forței de muncă din Uniune, aici intrând și cei cu poziții manageriale din companiile multinaționale, deci cu venituri foarte mari, care în niciun caz nu reprezintă o problemă pentru economia franceză. Deci, cei cu venituri mici, plătiți la nivelul de bază din țările mai sărace ale Uniunii Europene, reprezintă chiar mai puțin de 1%. Este cel mai puternic argument că tema nu a existat decât din punct de vedere electoral iar acum are doar o anumită relevanță politică, în raport cu promisiunile electorale ale lui Macron. În rest, e o temă cu valoare aproape zero, bună doar pentru ceva imagine publică și atât.

Reforma Uniunii Europene este însă cu adevărat o temă esențială, nu numai pentru Franța, ci și pentru România și toate celelalte state membre. În mod repetat, Bucureștiul s-a declarat dispus să facă parte din nucleul țărilor care vor susține necesarele reforme politice și economice, chiar dacă în prezent nu face parte din Zona Euro, ceea ce evident reduce relevanța României în discutarea celor mai sensibile chestiuni ale zonei care utilizează moneda unică europeană. Pe de altă parte, sunt multe alte teme la care România poate contribui, și nu puțin, din postura de a șasea țară a Uniunii (după plecarea Marii Britanii), ca mărime a populației și număr de voturi în structurile decizionale europene. România pare acum mai bine reprezentată la Paris și mai aproape de cercurile decizionale din Hexagon, ceea ce ar putea facilita conlucrarea celor două capitale în discutarea unor aspecte tehnice ale reformelor anunțate. Inspirația (inclusiv dinaintea alegerilor prezidențiale) și prestația remarcabile ale ambasadorului român la Paris, Luca Niculescu, cu o solidă cunoaștere și conectare în mediile franceze, au ajutat și ajută la crearea condițiilor pentru relansarea relațiilor bilaterale.

Europa Apărării este un subiect în creștere, o temă emergentă, a cărei relevanță și finalitate încă nu o putem evalua deplin. La extreme, poate avea consecințe imense asupra ordinii de securitate europene (dezangajarea Statelor Unite din NATO și căderea Alianței Nord-Atlantice în derizoriu), minimale (se poate dezumfla pe parcurs, când se ajunge la acțiuni concrete de integrare militară europeană) sau moderate și chiar pozitive, dacă nucleul franco-german va înțelege să nu extindă inițiativa dincolo de complementaritatea cu NATO și mai ales să nu condiționeze statele membre ale UE (multe dintre ele și membre ale NATO) de utilizarea tehnologiei militare comune, de origine europeană.

Dacă Franța este astăzi o susținătoare atât de înfocată a Europei Apărării, ironia istoriei construcției europene face ca tot Franța să fie țara în care a eșuat precedenta inițiativă a unei politici europene de apărare comună. În august 1954, Adunarea Națională a Franței a respins ratificarea Tratatului Comunității Europene de Apărare, pe motivul că ar fi putut însemna remilitarizarea Germaniei și acordarea de noi puteri Berlinului, la nivel european. Ca lucrurile să pară și mai de neînțeles (deși, desigur, explicațiile politice contextuale se cunosc) Comunitatea Europeană de Apărare fusese propusă de…Franța, mai exact de premierul René Pleven, în 1950 (Planul Pleven), Tratatul fiind semnat la Paris în 1952. Deci, Franța are o relație teribil de sinuoasă cu ideea de integrare militară europeană, ea propunând și tot ea respingând alternativ, în funcție de sensibilitățile suveraniste ale majorității parlamentare schimbătoare, proiectele de acest tip. Acum, pare să dorească din nou. Nu știm pentru cât timp.

Una din regulile elementare ale politicii este să dai șansa noului venit să se exprime, să-și aplice programul, fără să-i pui în spate culpe ale predecesorilor, erori ale trecutului, evenimente și fapte la care nu a participat. Fiecare om politic trebuie judecat după acțiunile sale, nu ale generațiilor trecute. Președintele Macron are așadar, ca orice lider recent ales, cu atât mai mult cu cât este atât de tânăr, dreptul la o perioadă de grație, la creditul politic al europenilor (căci pe cel al francezilor l-a obținut prin vot, în această primăvară) și, aș spune, și la încrederea românilor.

Avem toate motivele să credem că șeful statului francez vine la București bine intenționat și că este interesat de revigorarea parteneriatului strategic franco-român. Timpul este de partea lui. E vremea lui Macron. Pentru Franța a fost soluția binevenită a unei crize extraordinare de candidați a partidelor mari iar pentru Uniunea Europeană este, probabil, liderul ultimei șanse. Dar nimic nu durează o veșnicie. Noul star al politicii Europei trebuie să știe că are la dispoziție doi, maxim trei ani pentru a confirma. Este perioada de timp după care devenise clar, și în mandatul lui Sarkozy, și în mandatul lui Hollande, că nu va mai exista un al doilea mandat pentru președintele în funcție.    


Publicitate

Postaţi un comentariu