La început a fost cuvântul

Septimiu Moga, economist

Este o liniște ciudată în oraș. Sporadic câte un trecător singuratic trece tăcut pe străzi. Ridică ușor capul și te privește circumspect, încearcă parcă să recunoască în tine omul din spatele măștii, apoi, fie că te recunoaște sau nu, trece mai departe, schițând din cap un salut.

Sirenele ambulanței sau ale unor noi convoaie de cetățeni sosiți din străinătate, care sunt duși spre locurile de carantinare, sună sinistru. Un zgomot ce nu mai sugerează vreun accident despersonalizat, ci este un sunet al morții. O moarte pe care o credeam mereu și mereu în defensiva atacului nostru spre nemurire astăzi ne copleșește, ne face temători, ne face să căutăm un refugiu. Un refugiu mai mult sau mai puțin iluzoriu, în familie, în credință, în micile plăceri trecătoare mai mult sau mai puțin virtuale. Sirenele acestea ne aduc aminte de fiecare Ghilgameș din noi care își vede aproapele fără viață, răpus de nesfârșit, de haosul cosmic. Ne încărcăm cu credință, cu toate forțele umanității, încercând să găsim calea spre nemurire. Ne interzicem să folosim cuvântul moarte, ne interzicem să folosim cuvântul boală, ne căutăm disperați licoarea pe care scrie viață.

Pentru a nega vulnerabilitatea omenirii la haosul ce îl provoacă o particulă aflată la frontiera dintre ființă și neființă, între viață și moarte, concepem fel de fel de teorii ale conspirației, vorbim de atacuri biologice, despre demonul chinez care aruncă moartea peste lumea occidentală, despre bogații care se vor mai bogați prin punerea pe piață la suprapreț a unui vaccin care există demult, despre macroeconomiști care, de dragul stabilității financiare, sunt în stare să ucidă prin intermediul insidioasei forme de viață sau moarte pe cei bolnavi sau pe vârstnici, amintind de crimele în masă de la mijlocul secolului XX. Ne infectăm pe noi înșine cu iluzia că cineva dirijează o simfonie a neființei, iar la un moment dat va opri acest sunet sinistru. Acest lucru ne dă credința că nu suntem la voia hazardului, la voia unei sorți.

Alții, mai fataliști, ar spune că suntem în fața unui eveniment cu totul și cu totul neprevăzut, un eveniment ce nu putea fi prezis de niciun specialist. Oare? Chiar autorul cărților care se ocupă de teoria foarte puțin probabilului a ținut să spună într-o înregistrare că acest eveniment nu este o „lebădă neagră”. Iată ce spunea Nassim Taleb cu 13 ani în urmă: „Cu cât vom călători mai mult pe această planetă, epidemiile vor deveni mai acute – vom avea o populație de germeni dominată de câțiva, iar ucigașul care evadează se va răspândi mult mai eficient pe scară largă….Eu văd riscul răspândirii pe întreaga planetă a unui virus acut foarte straniu”. Este același scenariu ca în cazul succesului unui film prin cele câteva platforme de distribuție media, a jocurilor prin rețele de socializare sau a răspândirii virușilor informatici prin internet. Este algoritmul care stă la baza succesului unor companii. Moartea, ca și succesul, se răspândesc azi cu viteza luminii.

Pământul nu este plat, există multe zone în această lume necunoscute omului, zone care din punct de vedere economic sunt trecute în marja de eroare. Dintr-o astfel de catacombă a imperfecțiunii civilizației umane a apărut acest corpuscul ce a oprit lumea. Zeci de mii de avioane stau la sol, mii de miliarde se alocă în echipamente medicale, zeci de mii de oameni levitează între viață și moarte în secțiile de terapie intensivă, ramuri industriale și-au oprit activitatea, iar omul s-a întors acasă să caute calea spre nemurire.

Într-una din povestirile sale, Jorge Luis Borges descrie orașul Nemuritorilor. Spune povestea călătorul ce a străbătut deșerturi, a pierdut o mică armată și a trecut prin nenumărate cazne, a găsit orașul acela legendar, punctul terminus al omenirii, dar l-a speriat prin perfecțiunea sa. Labirintul era o casă făcută  ca oamenii să se rătăcească, arhitectura lui bogată în simetrii era subordonată scopului rătăcirii. Acest oraș și-a spus eroul din povestire “e atât de îngrozitor încât simpla sa existență și dăinuire, chiar dacă se află  în mijlocul unui deșert, contaminează trecutul și viitorul și într-un fel implică astrele. Cât timp va dăinui, nimenea pe lumea asta nu poate fi curajos ori fericit.”. Era o lume fără memorie și fără timp, cu un limbaj fără substantive cu vorbe impersonale și epitete nedeclinabile. Oamenii, sau acele ființe cu aspect uman erau apatici, de prea multă cunoaștere, nu aveau empatie sau sentimente, și care aveau prea mult timp la dispoziție pentru a se bucura de vreo clipă… Erau niște troglodiți mâncători de șerpi.

Spuneam odată că omul milenar este aproape. Poate prin apatia noastră, prin singurătatea noastră, încercăm să mimăm nemurirea. Până atunci, trebuie să trecem peste această încercare planetară. De căutarea orașului nemuririi avem timp după aceea.

Până atunci lumea trebuie să știe că amintirea, căutarea, neliniștea și poate și iubirea, cinstea, empatia țin de efemerul nostru. Poate nu ar mai trebui să căutăm nemurirea, ci să o cucerim, să o facem umană, iar dacă nu reușim, să încercăm să trăim clipa, ajutându-ne, iubindu-ne și rostind cuvinte, căci la sfârșit, după cum spunea Borges, nu mai rămân imagini ale amintirii; rămân numai cuvinte…

Text de Septimiu Moga

Distribuie:

Postaţi un comentariu