Investițiile străine: prezent și trecut

Septimiu Moga, economist

În analizele economice care vizează dezvoltarea economiei un rol important îi revine indicatorului privitor la volumul investițiilor străine directe. Cele mai recente date definitive privind acest indicator pentru România sunt cele pe anul 2016 care, conform Băncii Naționale a României, au avut o evoluție pozitivă. Astfel, fluxul net al investițiilor străine directe a fost de 4,5 miliarde euro, soldul acestor investiții fiind de 70,1 miliarde euro (fluxul de investiții străine directe aferente anului 2017 fiind aproximativ similar, conform estimărilor BNR). Regiunii nord vest i-au revenit în anul 2016, 4,1 miliarde euro din soldul total, iar cele mai mari firme din județul Cluj ,(respectiv cele cu peste 20 de salariați, companiile de asigurări sau cele care au mai puțin de 20 de salariați sau o cifră de afaceri mai mare de 30 milioane euro în echivalent) totalizau 1,7 miliarde euro (fiind pe locul al șaselea pe țară, cu investiții directe de aproape 20 de ori mai mici decât cele localizate în București). Întreprinderile investiție străină directă au generat mai bine de 52% din cifra de afaceri pe economie și oferă locuri de muncă pentru aproape 27% din salariații din țară. Aceste companii realizau cea mai mare parte a comerțului exterior cu bunuri a României, respectiv 74% din exporturi și 66% din importuri dar totodată sunt și cei mai importanți jucători în comerțul internațional cu servicii a României, deținând aproape 59% din exporturile de servicii și aproape 60% din importul de servicii. Conform, Global Innovation Index, România se situează pe locul 79 din 127 din punctul de vedere al fluxului de investiții străine directe raportate la PIB, fapt ce arată un volum relativ mic al investițiilor străine, comparativ cu importanța acestora pentru economia națională.

Toate cifrele de mai sus arată cât de importante sunt aceste investiții străine pentru economia românească. Dar, după cum ne-a învățat istoria mai veche sau mai recentă, investițiile străine nu sunt per se  nici pozitive nici negative față de evoluția economică și a bunăstării unei țări. Pentru a trage o concluzie supra acestui fapt, analiza trebuie să fie mult mai profundă și mult mai complexă. Dacă Mervin King, fostul guvernator al Băncii Angliei spunea că studierea istoriei este mai revelatoare decât modelarea econometrică, am să încerc și eu să dezvălui câteva avertismente ale istoriei legate de investițiile străine dincolo de analizele făcute de macro-economiști.

Cu siguranță că în trecut practicile protecționiste erau un fapt recunoscut în mod explicit. Aceste  practici au fost folosite de către țări pentru a-și dezvolta propria industrie în cadrul curentelor economice mercantiliste sau neo-mercantiliste începând încă din secolele XVI – XVII. Fiecare țară își propunea să producă aproape tot din ceea ce se putea produce în străinătate iar practici economice de mică anvergură au început să se impună tot mai mult, oferind oamenilor un confort suplimentar și o cale de a ieși din servitute și pauperizare. Revoluția industrială nu a pornit de la marii producători sau latifundiari ci mai ales de la noile industrii textile care procesau lâna din proximitate sau  bumbacul adus prin complicate scheme comerciale de peste mări și țări, toate acestea cu ajutorul forței aburului și capitalului în formare. Produsele noilor meșteșuguri devenite industrii aduceau un plus de confort marii mase de oameni. Se năștea ceea ce azi numim capitalism.

Practic, la începuturile capitalismului sau mai târziu la începuturile revoluției industriale noțiunea avantajului comparativ era aproape inexistentă. Era normal ca ideile mercantiliste și mai ales ideile provenite din import să fie foarte naive, naivitate ce ne oferă însă o învățătură foarte importantă. Ea a fost explicată și argumentată chiar de marele economist român, din păcate prea puțin citat în literatura economică internațională, Virgil Madgearu. Acesta descrie cum Petru cel Mare al Rusiei, dorind să modernizeze sub toate aspectele societatea rusă, și să-i creeze o independență economică, a cheltuit enorm pentru a atrage în imensa Rusie meșteșugari străini înarmați mai mult cu capitalul cunoașterii decât cu ceea ce percepem noi astăzi în noțiunea de capital, ca să-i învețe taina meșteșugurilor pe nativi. A creat industrii noi care prelucrau mătasea sau lâna. Totodată a fost prohibit importul acestor produse noi, iar meșteșugarii străini au obținut subsidii și privilegii generoase. Ceea ce crease însă Petru cel Mare pentru “oaspeții” săi a fost de fapt un monopol. Toate manufacturile erau creații ale statului sau a unor privați susținuți de stat. Muncitorii din aceste întreprinderi erau servi de pe domeniul statului sau de pe domeniile boierești. Forța de muncă a acestor manufacturi era de fapt, necalificată, aservită și prea puțin interesată de a se promova pe sine și a se dezvolta profesional. Rezultatul unui astfel de sistem de organizare a muncii ne spune renumitul economist, era “inferioritatea și scumpetea producției, ceea ce făcea ca toate acele manufacturi să nu poată trăi decât atâta timp cât se bucurau de subsidii, scutiri de impozite și privilegii monopoliste. Iar întreprinzătorii nu căutau profitul printr-o administrație economică a industriei lor ci  subsidiile și privilegiile de tot felul”. O astfel de modalitate de a face afaceri, prin acordarea de privilegii monopoliste a atras și în anii și secolele de după Petru cel Mare un aflux foarte mare de capital străin spre țara țarilor. De exemplu prețul fierului ajunsese atât de mare încât industria metalurgică obținea profituri colosale, de peste 40% ceea ce însemna enorm pentru acele vremuri. Dar veniturile nu proveneau dintr-o strategie de vânzări sau din superioritatea produselor obținute ci tot de la stat prin sistemul său de achiziții pentru modernizare.

Același economist ne vorbește de după voalul celor mai bine de 8 decenii ce ne despart de momentul când a scris aceste rânduri, de asemănarea dintre tiparul economic rusesc și cel românesc. El explică mai departe că industria Vechiul Regat a fost “în cea mai mare măsură un produs al capitalismului de export și a avut în bună parte caracterul de industrie de seră, rezemată mai mult pe consumul de stat decât pe consumul particular”.

Astăzi piața internă românească este una cu un potențial mare, o populație numeroasă dar cu un nivel al veniturilor scăzut. O parte din investițiile străine directe vizează sectoarele sprijinite de stat prin scutiri de taxe, prin facilități acordate de autoritățile locale din care extrag avantajul comparativ în contextul unor venituri relativ mici acordate salariaților. Totodată, unele urmăresc zone de monopol sau cvasi-monopol, care le creează avantajele pe care le exploatează. Multe dintre produsele sau serviciile efectuate sunt exportate pentru a fi reimportate la prețuri mai mari de alți întreprinzători locali. De asemenea, o serie de investiții străine sunt efectuate în zona consumului (o parte a acestui consum fiind alimentat prin sistemul de remunerare din sectorul de stat), producției bunurilor de consum, sau în sectoare de prelucrare intermediară, puțin tehnologizate. Astăzi protecționismul nu mai este explicit, dar de exemplu  libera circulație a forței de muncă, resursa umană ieftină se lovește de o mulțime de restricții.

Am să închei excursul meu istoric cu un elocvent episod observat prin studii amănunțite efectuate de către istoricul clujean Iosif Marin Balog care arată în lucrările sale despre “cadrilaterul aurifer” al Transilvaniei. Faptul că Munții Apuseni poartă în măruntaiele lor nestematul metal prețios nu era un secret pentru nimeni în secolul al XVIII- sau al XIX. Problema era că exploatarea aurului era foarte puțin rentabilă. Se foloseau tehnici învechite de extracție și tot arhaice erau și metodele de topire a metalului prețios. Mare parte dintre pădurile Munților Apuseni s-au mistuit în focul necesar prelucrării aurului. Era o nevoie stringentă de investiții în exploatările miniere, dar lipsa infrastructurii de transport, dezinteresul administrației imperiale și lipsa interesului deținătorilor de capital țineau pe loc dezvoltarea economică a acestei zone aurifere. Situația monetară a monarhiei Austro-Ungare din deceniul al optulea al secolului XIX, când deprecierea prețului argintului în raport cu aurul a devenit insuportabilă pentru autoritățile fiscale și monetare ale monarhiei duale a creat premisele unei iminente schimbări de paradigmă economică. Aceasta însemna trecerea la etalonul aur. Odată cu adoptarea acestui sistem monetar, nevoia de aur era tot mai mare iar Munții Apuseni au devenit un adevărat tărâm al făgăduinței pentru guvernanții austro-ungari și pentru specialiștii nou înființatei Bănci Austro-Ungare (1878). După cum ne spun istoricii clujeni Ioan Lumperdean și Rudolf Gräf, minele din Transilvania participau la rezerva de aur a Băncii Austro-Ungare  cu aproximativ 70%. Acela a fost momentul în care statul a devenit preocupat de atragerea investitorilor străini pentru eficientizarea extracției și producției de aur. Guvernul maghiar condus multă vreme de Kálmán Tisza, chiar dacă avea o orientare intervenționist-protecționistă, a trebuit să adopte o politică de liberalizare a comerțului cu aur pentru a face atractivă regiunea auriferă. Acest aspect, care permitea companiilor interesate să exporte aurul în afara granițelor monarhiei nu a fost bine primită la Viena, dar totuși cu toată stânjeneala, a acceptat demersurile Budapestei. Investițiile nu au întârziat. Exploatațiile aurifere s-au dezvoltat ca prin minune iar infrastructura construită și cu sprijinul direct al statului maghiar a crescut producția de aur a Munților Apuseni. Șteampul de la Gura Barza construit în anii 1897 – 1898 era cel mai mare și mai modern din Europa, dotat cu echipamente Krupp și AEG.

În acele vremuri, înspre crepusculul Belle Epoque, banii erau în mare parte din aur sau cel puțin fiecare bancnotă avea o anumită acoperire în metalul prețios. Ele reprezentau ceea ce reprezintă și astăzi, o promisiune, o promisiune pentru o plată viitoare. În urmă cu mai bine de un secol, la cumpăna secolului XIX cu infernalul secol XX, investițiile străine în misterioasa Transilvanie urmăreau să atragă din pământ crâmpeiele de esență de valoare ce vor mijloci o promisiune. Promisiunea unora era o speranță, pentru alții era o oportunitate, pentru alții o speculație. Aurul a fost luat de apele tumultoase ale vremii înaintând spre un ocean al zeilor iar promisiunile s-au scurs și ele… Astăzi cadrilaterul aurifer al Munților Apuseni și-a pierdut gloria de acum un secol și ceva. Speranțele și promisiunile ce luau drumul unor capitale imperiale nu s-au mai întors iar haldele de steril sunt martorii unei investiții străine în contextul capcanei resurselor niciodată prea multe și adesea prea ascunse în galerii pline de povești și blesteme.

Septimiu Moga  

Distribuie:

Postaţi un comentariu