Între zâmbet și rânjet

Septimiu Moga, economist

De Septimiu Moga

Someșul molcom, aduce pe undele sale fiorul răcorii de la munte în zilele fierbinți de vară și puțin din jalea buciumului Munților Apuseni în Cluj. Oamenii trecători privesc zâmbitori cum apa curge odată cu ei prin clepsidra firii. Fluidul acesta poartă în el șuierul misterios al codrilor și speranța vieții. Peste el, acolo pe strada aceea ce poartă numele rebelului Horia, cândva s-a clădit un pod ce avea să ducă spre o nouă așezare. Acolo cineva a visat o cetate la cumpăna dintre drumul dinspre lumina de la miazăzi spre taina de la miazănoapte. Cetatea aceasta a început să zâmbească lumii, ca o nestemată. Astăzi pe frontiera aceea, s-a cădit un pod chiar în inima urbei, un pod ce leagă lumina de lumină speranța de speranța și visul de vis. Oamenii au surpat zidurile anticei cetății pentru ca lumina să treacă mai departe, dincolo de orice bariere, de orice ziduri. Furtunile însă nu au ocolit urbea iar adesea lumina aceea pâlpâitoare de abia se zărea dincolo de negurile purtate pe apele Someșului Mic. În amonte oamenii cetății au clădit o moară de hârtie pentru lumina sufletului înțelepciunii și în aval, mori pentru hrana cea de toate zilele.

În urmă cu un veac Clujul începea să-și redefinească rolul de capitală a Ardealului, o capitală cu o nouă administrație românească. Era un oraș aglomerat, unde cu greu puteai obține un spațiu de locuit, era un oraș în care tensiunea politică, socială, națională și economică se simțea la fiecare pas. Grevele, manifestațiile, actele ostile, acțiunile revendicative erau la ordinea zilei. Lumea întreagă trăia încercarea de a se desprinde de coșmarul cumplitului război prin care trecuse și să viseze o lume mai bună.

În acei ani, românii au creat la Cluj o universitate românească, o sursă de vise, întruchipate în râsul feciorelnic al tinerilor învățăcei. Dar pentru ca visele să devină realitate mai era nevoie de ceva. O bancă din Cluj, pe numele ei Banca Agrară și-a propus să caute sursele materialului pentru a da credit viselor unor curajoși și le-a găsit în banii strânși de rețeaua băncilor ardelene, de fondurile școlare și bisericești, dar și în fondurile rezultate din rulajele sumelor rezultate din finanțarea exproprierilor și împroprietăririlor din reforma agrară pe care această bancă fusese privilegiată de Consiliul Dirigent să le gestioneze. Copiii de țărani doreau să învețe, doreau să viseze dincolo de ogradă și de hotarul satului, visau o lume în care limba învățată de la părinți și dascăli să o folosească la facultate, în meseriile care urmau să le facă, să-și învețe la rândul lor copiii frumoasa lor limbă iar localitățile lor să fie frumoase, curate, bogate, ca în poveștile copilăriei. Să-și procure singuri, fără sprijinul cuiva, sursele materiale ale viitoarei prosperități.

Misiunea acelei bănci era de a găsi totodată cele mai bune mijloace de a antrena fondurile în vederea dezvoltării nu numai a satului românesc ci și dezvoltarea unei industrii atât de importantă în propășirea unei națiuni, în apărarea României Mari.

Reforma agrară era nu numai un capital material pentru bănci sau pentru stat, ci și un capital politic pentru partidele aflate vremelnic la guvernare. Reforma agrară trebuia să fie un reper ce avea să aducă notorietate tuturor celor implicați în acest act politic.

Argumentele băncii erau pertinente și bine documentate nu doar de Consiliul Dirigent care a inițiat această reformă în Ardeal și i-a dat băncii privilegiul de a o finanța, dar și de mulți dintre specialiști angrenați în administrarea provizorie a Ardealului. Politicienii vizau nu numai faima dar și profitul material.

Lângă Someș, în actualul Palat Metropol, în prima zi a lunii lui Marte a leatului 1924, un reprezentat al guvernului liberal, guvern care a smuls băncii privilegiul finanțării reformei agrare, sursa creditării atâtor vise, a venit pentru a discuta o posibilă negociere cu reprezentanții băncii. În fața multitudinii argumentelor legale aduse de bancă reprezentatul puterii a răspuns cu un zâmbet de superioritate. Știința, munca și chibzuința erau anihilate printr-un zâmbet? Era oare un zâmbet? Nicolae Iorga spunea odată: “Zâmbetul care e o cochetărie, o bunătate, n-are a face cu râsul care e o bucurie, și cu rânjitul care e o batjocură. Cei mai mulți oameni rânjesc.”

Era un rânjet adus argumentului, un mod de a lua peste picior un vis, compromisul lua loc dictatului, superioritatea lua loc smereniei, viciul lua loc ascetismului intelectual, aroganța lua locul învățăturii.

Era o lume în care Someșul i-a fost martor în acei ani când Hitler aduna nebănuitele forțe întunecate, când puterea întunecată de la răsărit dorea să rescrie ființa umană, când Europa se prăvălea spre era unei noi apocalipse. Istoricul Nial Ferguson arăta că “pe la 1900, harta lumii era un puzzle imperial, 11 imperii occidentale dominând părți disproporționat de mari (58%, în total) din suprafața globului, ca să nu mai vorbim de populația lui (57%) și de producția economică (74%)”. Finalul celor două războaie a fost nu doar visul naiv al unor țărani de pe această gură de rai ci lupta câtorva puternici pentru a se înfrupta cât mai puțini din cenușa imperiilor sfărâmate. Azi visele se nasc în laboratoarele unei universități în care tinerețea este datoare să caute și ea sursele de creditare a viselor, cu argumentul legii, a zâmbetului cochet, a gândirii carteziene și a fricii de rânjetul uman al lăcomiei.

Postaţi un comentariu