Iluzia măiestriei

Septimiu Moga, economist

În urmă cu ceva vreme am văzut o reclamă la o aplicație informatică care gestionează portofoliile de investiții ale oamenilor. În acea reclamă, o persoană cu un profil ușor neanderthalian, privea încruntat spre fel de fel de diagrame care rulau pe calculatorul său, iar în paralel, un alt personaj, privea relaxat la noul său joc instalat, în timp ce aplicația îi gestiona portofoliul și chipul său emana încredere și detașare. Ambii câștigau la fel, dar unul muncind din greu, absolvent al unei facultăți de economie, specialist în piețe de capital, în timp ce celălalt nu avea nevoie de toate aceste cunoștințe, avea aplicația. Ca economist, nu m-am simțit prea flatat de o asemenea reclamă. Motivele sunt multe.

Analizele piețelor monetare, valutare, bursiere și așa mai departe, sunt nu numai interesante pentru oricine, dar sunt și considerate, atât sub aspectul provocării intelectuale, cât și a valorilor care se pot obține prin implicarea activă într-o asemenea activitate, un vârf al științei economice. Împletirea matematicilor superioare, statisticii, fizicii și chiar a psihologiei, jocul acesta cu cifre, diagrame, riscuri și incertitudini, sunt provocatoare. Evoluția cotaților pe diversele piețe este influențată de fel de fel de factori. O schimbare de guvern într-o țară poate marca o creștere sau o scădere a cotațiilor petrolului, de asemenea, o catastrofă aeriană poate produce o scădere a cotaților bursiere a companiilor aeriene, ca să nu mai vorbim de o catastrofă naturală care poate arunca în aer piața asigurărilor. Variații mult mai mici pot să apară în urma îmbunătățirii sau înrăutățirii performanțelor sezoniere a unor companii, de cererea unei țări mari pentru automobile sau fluctuațiile obligațiunilor de stat ale unor țări și, mai ales, de variațiile dobânzilor de referință a băncilor centrale.

Tehnica de calcul poate ajuta enorm la identificarea și folosirea unor tipare, a unor algoritmi, pe baza cărora cotația anumitor clustere de acțiuni și obligațiuni poate fi anticipată în funcție de un număr mare de indicatori. Uneori însă, pe acest lac mai mult sau puțin agitat, aterizează o lebădă neagră, care distruge tot, schimbă paradigme, algoritmi și tipare și face ca averi, odată mari, să se volatilizeze în neantul de unde grațioasa pasăre a apărut. Aceste păsări ciudate, apar de nicăieri, se întrupează din nimic și devin factorul declanșator a unor schimbări capitale. Ar trebui atunci să inventăm o știință care să ne facă să studiem nimicul, neantul, imprevizibilul? Cu siguranță că acest scenariu este exclus. Sau poate ar trebui ca schimburile de pe piețe să aibă parte și de altceva, dincolo de algoritmii unei aplicații la care au muncit, cu sârg deopotrivă economiști, matematicieni, ingineri sau fizicieni. Ar trebui să nu mai existe o diferență atât de mare între investiții, pe care le percepem ca pe ceva material, palpabil și piața de capital, care este ceva sofisticat, complex, intangibil.

În celebra sa carte “Gândire rapidă, gândire lentă”, Daniel Kahneman, povestește cum cei trei monștrii sacrii ai economiei comportamentale, el, Amos Tversky și Richard Thaler au vizitat o firmă de investiții de pe Wall Street. Gazda lor, un manager de investiții, cu multă experiență, a fost întrebat dacă știe cui va vinde un anumit stoc de acțiuni. Răspunsul său a fost fluturarea mâinii către fereastră, dându-le de înțeles că ar fi o persoană asemeni lui, o persoană fără chip. Cei trei, prea puțin familiarizați cu modul de gândire a unui jucător pe piața bursieră, și-au pus în mod normal întrebarea: Ce îi făcea pe doi oameni, poate la fel de bine pregătiți, să vândă un stoc de acțiuni iar altul să cumpere? Ei au identificat atunci așa numita iluzie a măiestriei. Fiecare dintre participanții la o tranzacție se crede câștigător, fiecare are încredere în dreapta lui judecată.

În jurul marilor jucători de pe piețele de capital se ridică palate, imense proprietăți, uriașe construcții de beton și sticlă în care se reflectă imaginea puterii. Fiecare milion de unități monetare se despersonalizează, în spatele lor este lucrarea măiastră a combinației dintre inteligența umană și algoritmii sofisticați, care mai câștigă un megabit de memorie sau putere de calcul pe secundă, și fiecare secundă înseamnă un cont sau un portofoliu mai valoros. Cui vând însă? Cine sunt cumpărătorii?

Aduceți-vă aminte de primul lucru luat din primul salar, de casa părintească, de cea în care au crescut copiii dumneavoastră. Ne amintim caznele pentru a procura un autoturism și a-l achita la termen, creditul făcut pentru un schimb de locuințe, pentru o cameră în plus, pentru lucrul nou care ne înnobilează, viața și ne produc senzația de avere. Ne aducem aminte când am vândut prima mașină, prima garsonieră, casa în care am copilărit. Toate ne-au lăsat un gol, un demon parcă ne-a bântuit în lunile următoare. Cine se va bucura de camera în care am trăit fiorul primelor iubiri? Cine va descoperi micile unghere secrete ale inocentei copilării?

Oare tranzacțiile nu au suflet? Nu sunt un capitalist, dar cred că la fel aș suferi, o perioadă după ce mi-aș vinde afacerea care mi-a luat atâtea nopți nedormite, atâtea zile de chin și mai ales atâtea bucurii. Aș privi peste gardul unde era firma mea, unde stăpâneam un mic univers, aș privi cu nostalgie biroul în care am trăit spaime și împliniri. Lumina aceea de la etajul anume mă încălzea, îmi dădea inspirație.

Toate acestea sunt lucruri care par banale. Un om cumpără o mașină ca să o folosească, să se bucure de călătorii, o casă pentru a locui, pentru a-și întemeia o familie. O firmă pentru a o dezvolta, a aduce noi tehnologii, noi idei de afaceri, pentru care s-a pregătit, la fel ca mine, la fel ca alții. Primul produs vândut, prima carte, primul succes editorial, primul transport realizat, primul tablou sau sculptură, și mai apoi următoarele au ceva magic, obiectul creației, bucuria că de produsul muncii și inteligenței tale cineva se bucură și te plătește pentru asta. E poate o rațiune de a fi.

Să ne gândim la fermierii care cresc animale, cu o trudă greu de explicat. De viața acelui animal depinde și viața lui. Laptele și mierea erau odată etalonul prosperității. Unde voi merge este numai lapte și miere! Așa spuneam odată. Omul trăiește alături de niște ființe necuvântătoare, și prin inteligența sa le stăpânește, le îngrijește mai bine ca pe sine. Bucuria sa e recolta și clipele de împlinire, când apare pe lume o nouă formă de viață, pe care o va îngriji, o va crește, o va hrăni pentru a se hrăni pe sine. Dar în jurul său, deși este și lapte și miere, nu este avuție, și nici palate de cleștar. În ecranul micului său calculator portabil vede un tânăr chipeș, bronzat și liniștit făcând gestul victoriei, doar apăsând o tastă. Un algoritm îi promite că îi va dărui o avere, printre care și puțin la sută din laptele și mierea vândută de fermier. Este oare o iluzie a măiestriei? Sau trăim cu toții o iluzie a măiestriei, atunci când laptele și mierea curg nu mai aduc avuție celui ce inovează, se pregătește se mistuie și luptă pentru fiecare gram de lapte și miere?

Lebăda neagră coboară pe o apă tulbure. Valuri cumplite stârnește! Multe catarge de vor scufunda. La noi, prin ținuturile noastre, pasărea asta, care vine de nicăieri am numit-o măiastră. De câteva sute de ani oamenii spun că are darul premoniției, trăind în negura altor tărâmuri. O vedem ca pe o iluzie măiastră.

Text de Septimiu Moga

Postaţi un comentariu