Este posibilă schimbarea regimului din Coreea de Nord? Momentul „exploziei” în Asia se apropie

Puncte cheie:

  • Problema nord-coreeană nu este, desigur, nouă. Amenințarea confruntării militare în Peninsula Coreeană persistă, cu fluctuațiile cunoscute de la un deceniu la altul, din 1953;
  • Războiul Coreei (1950-1953), considerat la momentul respectiv un proxy-war al Războiului Rece, în care Marile Puteri și-au marcat teritoriile de influență pe principiul echilibrului de forțe, nu s-a încheiat printr-un tratat de pace, ci printr-un armistițiu, ceea ce înseamnă că disputa a rămas nerezolvată. Nu trebuie uitat nici faptul că Războiul Coreean a început prin trecerea paralelei 38 și invadarea Sudului prooccidental de către Nordul comunist, pe 25 iunie 1950, iar în iulie 1953, la momentul armistițiului și al înființării Zonei Demilitarizate (DMZ), numărul morților de ambele părți trecuse de cinci milioane;
  • Tensiunile între cele două jumătăți ale peninsulei nu au cunoscut până în prezent o soluționare reală (nici nu este posibil, în opinia mea, în condițiile politice date), ci doar tergiversări, negocieri punctuale și acomodări parțiale și conjuncturale. Vorbim deci de un conflict cronicizat, cu perioade de acutizare intensă, cum este cea din prezent. Mai devreme sau mai târziu, orice conflict cronic ajunge la un deznodământ;
  • Ceea ce e nou acum este că nu mai vorbim neapărat de vechea tensiune între cele două republici coreene (trecută pe plan secund), în care Marile Puteri se poziționau strategic de o parte sau de cealaltă, ci de un conflict deschis între Coreea de Nord și Statele Unite, un conflict care trece dincolo de definiția unei crize regionale;
  • Criza actuală vizează însăși stabilitatea sistemului relațiilor internaționale, credibilitatea regimului de neproliferare nucleară al Națiunilor Unite, contestarea supremației puterii globale americane (prin discursul sfidător al lui Kim), respectiv a preeminenței intereselor Chinei în regiune (prin discursul unilateral al lui Trump) și, implicit, pune în discuție ordinea globală a ultimelor decenii;
  • Coreea de Nord este pe punctul de a deveni putere nucleară funcțională (chiar dacă deocamdată nu va fi recunoscută oficial ca putere nucleară), ceea ce schimbă esențial datele ecuației strategice din Peninsula Coreeană și din Asia și, aș spune, din sistemul relațiilor internaționale postbelice. Phenianul ar putea deveni astfel prima putere nucleară care a părăsit (în 2003) Tratatul de Neproliferare Nucleară încheiat în 1968 sub egida ONU (India, Pakistanul și Israelul nu au semnat și nu au ratificat niciodată NPT), dinastia Kim fiind de multă vreme angajată explicit în obiectivul de obținere, de către Coreea de Nord, a statului de putere nucleară confirmată, ceea ce este considerat inacceptabil de către Marile Puteri, inclusiv de către China;
  • În mod categoric, așa cum confirmă mai mulți analiști militari din presa americană, Statele Unite nu sunt pregătite acum corespunzător pentru un război efectiv împotriva Coreei de Nord, dar armata americană ar putea în doi ani să atingă nivelul de pregătire și planificare necesară pentru a ieși învingătoare dintr-o eventuală confruntare provocată de regimul de la Phenian, costurile estimate fiind însă mai mari decât ale războiului din Irak;
  • Teza pe care o susțin este că doar schimbarea regimului politic de la Phenian poate duce la rezolvarea reală problemei din Peninsulă și la evitarea războiului în Asia. Nimic altceva nu o să meargă. China a pierdut controlul politic asupra aliatului ei din Peninsula Coreeană dar nu dorește să recunoască acest lucru. Mai deține doar câteva pârghii economice și, poate, pe zona informațională, dar și acelea din ce în ce mai slabe;
  • Cu Kim la butoane și cu acest tip de dictatură autarhică, ciocnirea este inevitabilă, mai devreme sau mai târziu, iar costurile vor deveni incalculabile. De fapt, “explozia” regimului se va produce oricum, dar ea poate fi uriașă, catastrofală, dacă regimul de la Phenian va mai fi tolerat suficient pentru a avea timp să devină o putere nucleară funcțională și pentru a lovi lumea liberă înainte de a dispărea de pe scenă, sau mai mică, dacă actorii majori implicați, Statele Unite și China (împreună cu actorii secundari, Uniunea Europeană și Rusia) vor înțelege să colaboreze, să negocieze și să ia în calcul o schimbare a regimului de la Phenian, și mai ales dacă vor acționa, prin toate mijloacele posibile (le vom discuta în cuprinsul articolului), pentru realizarea acestei schimbări într-un timp cât mai scurt posibil, de maxim 2-3 ani, înainte ca regimul nord-coreean să pretindă statutul de Mare Putere și deci intrarea în negocieri directe cu Statele Unite și China, ceea ce i-ar garanta salvarea pentru încă o generație (a patra);
  • Este oare dispusă China să accepte schimbarea regimului din Coreea de Nord și, dacă da, în ce condiții și cu ce preț? Având în vedere că prăbușirea comunismului la Phenian ar duce foarte probabil la reunificarea țării, ar putea fi neutralitatea politică și militară a unei viitoare Corei reunificate condiția pentru ca Beijingul să accepte căderea dictaturii lui Kim Jong-un?
  • Poate America lui Trump să determine căderea regimului de la Phenian împotriva voinței Beijingului, prin acțiune unilaterală? Acestea sunt, cred eu, întrebările politice esențiale ale crizei la care asistăm și pe care am anticipat-o acum câteva luni, dincolo de cele legate de scenariile militare imediate, cu detaliile tehnice prezentate deja in extenso de mai mulți analiști (nu voi insista așadar pe caracteristicile tehnico-militare ale rachetelor, focoaselor etc.), și mai ales dincolo de presupunerile care abundă pe site-uri cu privire la cine și cum va face primul pas.

*

Se știe demult că cea mai bună asigurare în sistemul relațiilor internaționale este obținerea puterii militare nucleare. În rest, securitatea statelor mici și mijlocii va depinde întotdeauna de voința altora, de regulă de protecția uneia sau mai multor puteri nucleare oficial recunoscute, adică a Marilor Puteri, în sensul realismului clasic. Statutul de putere nucleară conferă însă oricărei țări din lume, indiferent de regimul și dimensiunile ei, un anumit tip de “imunitate” internațională. În plus, dacă nu aduce chiar și respectul celorlalți, căci discuția aici e nesfârșită iar perspectivele ideologice foarte diferite, arma nucleară, odată recunoscută, garantează țării în cauză cel puțin un scaun la masa negocierilor și poziția deloc neglijabilă de a fi acceptată ca partener de către Marile Puteri, în discutarea dosarelor politice cheie, măcar ale regiunii dacă nu cele globale. Așa a fost din 1945 încoace.

Pentru Coreea de Nord și dinastia Kim (cel puțin pentru ultimii doi reprezentanți ai acestei sinistre dictaturi, relicvă a Războiului Rece), rațiunea armelor nucleare este însă mult mai simplă: supraviețuirea politică personală și a regimului. Ceea ce a înțeles, la sfârșitul anilor ‘90 și începutul anilor 2000, Kim Jong-il, tatăl actualului lider Kim Jong-un, este că nu se va putea baza la nesfârșit pe protecția Chinei, intrată într-un proces de acomodare complexă și ireversibilă cu Marile Puteri occidentale (inclusiv cu Statele Unite), cu sistemul capitalist și cu piețele globale. Al doilea Kim a înțelescă așadar că singura șansă este să se apere singur iar al treilea Kim a înțeles, la rândul său, corect sau nu (vom vedea curând), că trebuie să accelereze obținerea armei nucleare, că ceasul regimului său a început să ticăie, având în vedere izolarea cvasi-completă a țării și dificultățile sau ezitările crescânde ale Chinei de a ține spatele unui aliat atât de nefrecventabil.

De ce nu a procedat însă Coreea de Nord precum China și nu a dat drumul reformelor? Și aici cred că răspunsul este simplu: liderii de la Phenian au realizat că liberalizarea, oricât de timidă ar fi, și reformele interne ar echivala cu pierderea puterii și poate chiar cu dispariția lor fizică. Nu au atuurile și resursele Chinei pentru a rezista unor liberalizări parțiale. Au văzut ce s-a întâmplat cu regimurile dictatoriale est-europene și arabe din țările mici și mijlocii, la sfârșitul Războiului Rece sau în timpul Primăverii Arabe, și au înțeles că pentru ei nu există altă perspectivă decât să-și ia soarta pe cont propriu și să se arate extrem de duri, neînduplecați, feroce, jucând pe cartea totul sau nimic. Descurajarea oricărei intenții din exterior de a schimba regimul pare singura “logică” a Phenianului de a forța, cu atâta încăpățânare, construirea rapidă de rachete nucleare funcționale, care să devină credibile pe plan internațional.

Pe de altă parte, ar trebui să înțelegem că tot programul de înarmare nucleară, cu show-ul de televiziune și propaganda aferente, are și o componentă politică internă, de înfățișare a unei “mari realizări” în condițiile sărăciei accentuate în care se zbate majoritatea populației. Programul nuclear are menirea de fortificare a propriei poziții de conducere și de mobilizare a Regimului (partidului-stat) și a societății nord-coreene în susținerea lui Kim, descurajând brutal orice posibilă tentativă de apariție a unei facțiuni de opoziție, fie ea politică sau militară, căci de o formă civică de rezistență nici nu poate fi vorba. Kim creează și întreține intenționat o stare de tensiune internă, de isterie națională, în care el să apară ca erou indispensabil, care rezistă în fața agresiunii americane și salvează patria, călcând în picioare Statele Unite. Este o doză în creștere de „drog” pe care regimul o administrează unei societăți slăbite, paupere, pentru a o ține pe picioare.

Armele nucleare sunt forma de apărare politică a lui Kim Jong-un și a cercului său de apropiați, pe plan extern dar și intern. A dispărut până și încrederea totală în China, din deceniile trecute, nemulțumirea fiind evident reciprocă, chiar dacă legătura între cele două capitale comuniste încă nu s-a rupt definitiv. Rămâne de văzut dacă această “apărare” strategică, bazată pe amenințarea nucleară, va funcționa la nesfârșit. Părerea mea este că nu iar momentul exploziei/imploziei acestui regim, extinsă în Peninsula Coreeană sau în Pacific (în situația în care va fi război și vor fi afectate Coreea de Sud și Japonia) ori limitată la granițele statului comunist (în situația în care va fi lovitură de stat sau luptă între facțiuni) se apropie cu pași destul de repezi, urmând a se produce în câțiva ani de acum înainte. Ideea că abordarea business as usual va merge la nesfârșit în relația cu Coreea de Nord devine periculoasă.

Dacă până acum am căutat să înțelegem strategia lui Kim Jong-un, să încercăm să privim spre calculele Statelor Unite și ale Chinei. Ambele Mari Puteri sunt acum în poziții extrem de dificile în relația cu Coreea de Nord și nu mai pot da înapoi. Niciuna nu ar accepta să iasă șifonată din această criză. Nu mi-l imaginez pe președintele Trump recunoscându-se neputincios în fața lui Kim Jong-un, sau recunoscând statutul de putere nucleară al Coreei de Nord, și nu-mi imaginez China acceptând ușor ideea că prăbușirea regimului de la Phenian, urmată de o evidentă reunificare a Coreei sub acoperișul Seulului, ar duce la apariția unui stat unic în Peninsulă, cu o populație de peste 76 de milioane, aliat al Americii, precum și la debalansarea echilibrului de forțe din Asia.

Coreea unificată alăturându-se Japoniei, ca aliate ale Statelor Unite, ar însemna o enormă pierdere strategică și geopolitică pentru China, care ar rămâne complet descoperită pe Flancul Estic (și, în mai mică măsură, chiar și pentru Rusia, care are o frontieră comună de circa 18 km cu Coreea de Nord, unde nu s-ar bucura să vadă în viitor o bază militară americană), respectiv un important avans al puterii și influenței Statelor Unite în Asia, chiar la frontierele Chinei și Rusiei, combinate cu hegemonia de facto asupra Pacificului. Dar dacă o eventuală Coree reunificată ar include în noua Constituție principiul neutralității politico-militare (și deci absența bazelor militare americane), ar fi aceasta o garanție suficientă pentru China și Rusia? Dar pentru coreeni?

Pe de altă parte, la Washington, pe lângă toată complicația și scandalurile din politica internă americană, un eșec fie și simbolic al lui Donald Trump în fața Coreei de Nord ar echivala cu pierderea oricărei șanse pentru al doilea mandat prezidențial. Există o lungă tradiție a președinților americani care se reinventează prin politica externă pe parcursul mandatului, deopotrivă democrați și republicani. După începuturi de mandat cu tentă izolaționistă și accente economice interne, pentru a ne referi doar la ultimele trei decenii, și Ronald Reagan, și George Bush Sr., și Bill Clinton, și George Bush Jr., și, într-o oarecare măsură, chiar și Barack Obama, au sfârșit prin a fi implicați puternic în dosare de politică externă, care aveau să le definească de altfel profilul general al președinției lor, cu bune și cu rele (triumful în Războiul Rece, bombardamentele din Iugoslavia, războiul din Afganistan și Irak, Primăvara Arabă urmată de criza Orientului Mijlociu și ascensiunea Statului Islamic sau eșecul politicii americane în regiune), și să-i fixeze în istorie mai mult decât prin politicile interne. Fiecare președinte american a avut războiul lui. Este posibil ca o astfel de transformare și reinventare prin politica externă să se producă și cu președintele actual, cu atât mai mult cu cât rezultatele politicilor sale interne, în raport cu promisiunile electorale, se lasă încă așteptate…

În acest moment nu știm, de exemplu, cum ar reacționa președintele Trump dacă Phenianul ar lansa rachete în Pacific, spre insula Guam, chiar fără să o lovească, dar în apropierea ei. Putem totuși presupune că, odată trecută linia roșie a îndreptării tirului spre un teritoriu american, orice devine posibil.

Într-o eventuală confruntare militară directă Statele Unite – Coreea de Nord, nu armele nucleare vor face diferența (s-ar putea ca Washingtonul să decidă să nu le folosească, ceea ar fi înțelept), ci superioritatea aeriană și maritimă a Statelor Unite. Americanii ar desfășura un război în aer și pe apă la capacitate maximă, în care avansul de tehnologie militară și masivitatea forței de lovire și-ar spune cuvântul. Nicio comparație cu Vietnamul nu este valabilă și nici nu are rost să dezvoltăm aici subiectul.

În schimb, anihilarea artileriei nord-coreene de la frontiera cu Coreea de Sud ar fi una din cele mai urgente misiuni de luptă ale americanilor, pentru a proteja pe cât posibil populația din zona capitalei sud-coreene, o aglomerare metropolitană de aproximativ 25 de milioane de oameni, concentrată la 60 de kilometri de granița cu Coreea de Nord, aceasta fiind prima expusă riscurilor războiului. Totuși, putem evalua fără teama de a greși că războiul nu este dorit în acest moment de nimeni și nu ar putea avea loc decât printr-un casus belli accidental, în urma căruia partea afectată ar reacționa imediat și extrem de violent. Dar, din păcate, astfel de evenimente se întâmplă exact atunci când nu ar trebui să aibă loc și când sunt cele mai inoportune cu putință…

Personal, nu cred că vreuna din părți va ataca deliberat, pentru a declanșa războiul în Asia. Riscurile și costurile sunt mult prea mari, de ambele părți. Kim și ai lui știu că riscă totul și ar putea presupune că Beijingul, dincolo de reacțiile politice puternice pe care le-ar avea pe plan internațional, nu va interveni militar împotriva Statelor Unite, pentru a-i apăra. Nici Rusia nu i-ar apăra militar. China și Rusia s-ar implica cel mult logistic de partea nord-coreenilor, dar nu prin trupe combatante. La rândul lor, americanii știu foarte bine că un război în Asia, pe care l-ar putea câștiga, fiind un război convențional de tipul aer-apă, ar presupune, pe lângă costurile uriașe, un număr important de victime, inclusiv în Coreea de Sud și Japonia, țări aliate, victime care le-ar putea fi “imputate” decenii la rând dacă Washingtonul ar face primul pas împotriva Phenianului.

Cred însă în violența ripostei, de ambele părți, în cazul în care ceva nedorit se va întâmpla pe teritoriul suveran. Iar uneori interpretarea politică a unui eveniment este mai importantă decât evenimentul însuși. Există așadar riscul ca un eveniment anume (test balistic nord-coreean în Pacific, exerciții militare americane în apropierea Coreei de Nord etc.) să fie interpretat de cealaltă parte ca agresiune și de aici să pornească totul.

Pentru a concluziona și a oferi unele răspunsuri întrebărilor din punctaj, aș propune câteva posibile perspective:

  • Kim Jong-un și regimul său nu vor respecta nici în continuare Rezoluțiile ONU privind testele balistice, Marile Puteri nu vor accepta, la rândul lor, recunoașterea Coreei de Nord ca putere nucleară oficială iar diplomația își va recunoaște eșecul în acest dosar;
  • Problema nord-coreeană poate fi rezolvată cu adevărat numai prin schimbarea regimului de la Phenian;
  • Kim Jong-un și cercul său de apropiați pot fi îndepărtați de la putere prin două metode: prin intervenție militară americană (de evitat, riscurile fiind mari pentru Coreea de Sud și Japonia, dar nu imposibilă) sau prin colaborarea Marilor Puteri, în special a Statelor Unite și Chinei, care să accepte fie izolarea și mai severă a Phenianului (embargo total), împingând regimul în faliment economic și revoltă internă, care la un moment dat se va produce, în pofida culturii supuse și umile a nord-coreenilor, fie crearea condițiilor, prin metode specifice, pentru o necesară lovitură de stat;
  • În cazul acceptării colaborării cu Statele Unite pentru rezolvarea pe termen lung a conflictului din Peninsula Coreeană, Chinei i s-ar putea oferi garanții privind neutralitatea unei viitoare Corei reunificate (înscrisă în noua Constituție);
  • În cazul declanșării unei confruntări, posibilitatea implicării militare a Chinei și Rusiei de partea Coreei de Nord, prin atacarea forțelor americane, este foarte redusă. Nici Beijingul, nici Moscova, în pofida retoricii actuale, nu consideră apărarea regimului din Coreea de Nord o miză atât de importantă încât să merite o confruntare directă cu Statele Unite și NATO;
  • Un război 1:1 Statele Unite – Coreea de Nord ar fi câștigat indiscutabil de Statele Unite, prin exploatarea superiorității aeriene și navale covârșitoare. Oricum, nu există nicio îndoială că alături de Statele Unite s-ar afla cel puțin o parte din membrii NATO semnificativi pe plan militar, printre care Marea Britanie și Canada, și un cor de voci mai mici din planul al treilea, printre care Polonia și România;
  • Statele Unite nu se vor angaja în război decât ca reacție de apărare, nu ca agresor, și nu vor face primul pas;
  • Ceea ce dorește Kim Jong-un este recunoașterea statutului de putere nucleară și intrarea în negocieri directe cu Marile Puteri, situație care, se crede la Phenian, ar prelungi viața regimului cu cel puțin încă o generație (a patra);
  • Mai devreme sau mai târziu, în anii care vin (Cinci? Zece?, contează mai puțin), cu certitudine se va produce explozia/implozia regimului alienat de la Phenian, cu impact regional mai mare (dacă va fi război) sau mai mic (dacă va fi lovitură de stat sau o luptă internă pentru putere). Coreea de Nord s-a născut artificial, pe o hârtie desenată de strategi politici și militari, la sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial, dintr-o negociere sovieto-americană din august 1945, imediat după prăbușirea Japoniei imperiale, iar ciclul ei de viață, complet izolat de restul lumii, se apropie de sfârșit;
  • Președintele Trump va trebui să găsească o soluție credibilă pe plan intern și internațional pentru conflictul cu Coreea de Nord, înainte de următoarele alegeri prezidențiale, deci până în 2020. O parte din echipa lui actuală, în special zona de Apărare și securitate națională, pare să aibă pregătirea și luciditatea de a-i propune o soluție realistă, dincolo de frazele bombastice, care să permită într-adevăr Americii, la sfârșitul crizei nord-coreene, să rămână prima putere a lumii, garantând totodată securitatea regională și globală.

Publicitate

Postaţi un comentariu