De ce ţi-e ruşine că eşti român?

La mall Promenada, la ultimul etaj, într-o zi de vineri la prânz e ca-ntr-o  mare cantină. Corporatiştii din noul cartier de birouri iau cu asalt restaurantele fast-food şi se bucură de pauza de masă.

M-am nimerit şi eu pe-acolo. Am cumpărat o supă şi spanac cu ouă de la fast-food-ul românesc şi m-am strecurat la o masă de şase persoane unde erau ocupate trei scaune. La ora unu e greu de găsit un loc.

În dreapta mea, un el şi o ea mâncau şi discutau. În stânga, un programator încruntat se delecta cu o lasagna. Cei doi nu erau împreună, tipa părea căsătorită sau divorţată, oricum avea un băiat în clasa a şasea, un mic geniu, spunea ea care se calificase la olimpiada de geografie, faza pe Capitală.

Tipul vorbea româneşte, dar puţin stricat. Părea un decreţel ce a emigrat în anii 90, iar acum s-a întors în ţară cu mici afaceri. Cea mai mare problemă a lui era faptul că nu-i înţelegea pe români. Se plângea că vorbesc ciudat, că nu le pricepe limbajul trupului şi, cumva, se simţea tot timpul agresat.

Ce mama naibii? Ciuleam urechile şi nu-mi venea să cred. Când a devenit Bucureştiul un oraş atât de complicat încât nu mai înţelegem codurile sociale şi suntem agresaţi? Mă gândeam că poate n-am mai ieşit eu de multă vreme. Ştiu că nu e frumos să tragi cu urechea, dar nu m-am putut abţine. Doamna i-a dat dreptate interlocutorului, povestind că fiul ei se simte şi el agresat şi că nu poate trece dincolo de Răzoare (o stradă în Bucureşti de unde începe cartierul Berceni).

Ştiu că avem cel mai prost obicei din lume – să denigrăm locul în care trăim, oraşul, ţara, vecinii, ştiu că printre noi trăiesc snobii perfecţi, dar aşa ceva nu mi-am imaginat. Şi asta vine în contradicţie cu neţărmurita dragoste pentru Bucureşti a prietenului meu Richard, un englez născut în Leeds, care locuieşte la Londra,   e căsătorit cu o fostă colegă şi are cu ea trei copii. Richard visează să se mute în Bucureşti. Îşi doreşte ca una dintre fiice să urmeze Medicina la noi în ţară, consideră oraşul unul dintre cele mai sigure din lume şi e uimit de capacitatea românilor de a socializa, de a-şi rezolva problemele cu ajutorul celorlalţi şi de a nu fi niciodată singuri.  De fiecare dată când vorbesc cu el mai găseşte câteva argumente pentru care Bucureştiul e un oraş minunat. Se miră că magazinele sunt deschise până în creierii nopţii, că e multă lume pe străzi, că se râde şi se mănâncă bine.

Fiind jurnalist, sunt mai sceptic, ştiu că oraşul nu e perfect, că o serie nesfârşită de primari şi-au bătut joc de el, că se circulă anapoda, că şoferii sunt prost crescuţi, că nu sunt locuri de parcare, că nu se poate merge în siguranţă cu bicicleta. Mai sunt multe de făcut, dar, după ce am văzut o sumedenie de oraşe din toată lumea, pot spune că Bucureştiul e plin de viaţă şi nu e singurul loc din România unde merită să trăieşti.

Şi atunci de ce ne e ruşine de noi înşine? De ce inventăm poveri de care apoi ne plângem? De ce nu acceptăm ceea ce suntem cu bune şi cu rele.

Text: Emanuel Isăilă