Cum se va încheia războiul din Ucraina. Cine câştigă, cine pierde. Ce va urma

Ne apropiem, în fine, de un deznodământ al războiului din Ucraina. Încep să apară primele scenarii post-conflict. De fapt, orice lider politic (dictator sau democrat, în ofensivă sau în defensivă, reprezentând o ţară mare sau o ţară mică), orice strateg militar sau analist care evoluează în paradigma actorilor raţionali (nu includem aici, evident, jihadiştii din ISIS) ia în considerare finalitatea războiului, încă din prima zi a conflictului.

Voi încerca, după o scurtă introducere în raţiunile războiului (formulă care li se poate părea puritanilor de azi, ca şi celor de ieri sau de mâine, un oximoron) să arătăm cum se va sfârşi confruntarea militară din estul Ucrainei şi ce va urma după armistiţiu. Aş spune că, la această oră, ştim deja cum ar putea arăta pacea în zonă, chiar dacă va trebui să privim (cu destulă îngrijorare faţă de viitorul Ucrainei în formatul actual) spre trei scenarii majore. Cel puţin unul din acestea va deveni realitate.

Analiza de tip cost-beneficiu a deciziilor politice, în Ucraina, la Moscova şi oriunde altundeva, trebuie din nefericire să treacă războiul prin filtrul rece, aproape contabil, al „raţiunii de stat” (cum o numea cardinalul Richelieu) care este dincolo de raţiunea uzuală a indivizilor, a cetăţenilor de rând. Controversate şi denigrate de-a lungul timpului pentru cinismul lor, pentru lipsa de moralitate şi de compasiune umană, raţiunile „superioare” (singurele care pot justifica un război) continuă să domine politica internaţională şi, spun autorii realişti, lucrul acesta nu se va schimba niciodată. În epoca modernă şi mai ales după democratizarea din secolul al XIX-lea, când lucrurile trebuiau înfăşurate într-un discurs acceptabil de către popor, vechea „raison d’état”, apanajul regilor, a fost redenumită interes naţional. Oricare alte considerente (morale, umanitare, sociale, economice etc.) trebuie, desigur, să pălească în faţa intereselor naţionale.

În raţiunile de stat şi în logica războiului, deşi nimeni nu e dispus să o recunoască, morţii rezultaţi din confruntarea cu inamicul au „valoare socială” mult mai mică decât, să zicem, victimele unui accident de circulaţie pe timp de pace. Când auzi că luptele din regiunea Donbass au făcut o mie de victime, majoritatea civili, nu tresari ca la ştirea de televiziune despre copilul accidentat mortal pe trecerea de pietoni. Nu mai vorbim de cei 150.000 de morţi ai războiului civil din Siria. Moartea se banalizează, devine o statistică. Exact pe asta mizează liderii politici şi militari, pe obişnuinţa oamenilor cu realitatea sângeroasă şi cu natura criminală a războiului. Sună cinic, nu-i aşa? Cu toţii am fi fost tentaţi, ca cetăţeni paşnici, să spunem că o viaţă de om are aceeaşi valoare şi aceeaşi importanţă oricând şi oriunde. Dar tot oamenii au inventat scuza „á la guerre comme á la guerre”, menită să le adoarmă conştiinţa, şi care de obicei se rosteşte cu un oftat înţelept şi o ridicare afectată din umeri…

Ca orice „investiţie” pe care decizi să o faci la un moment dat, şi războiul trebuie „justificat”, pentru a acoperi costurile şi riscurile aferente. Justificările războiului sunt multiple: dreptatea, adevărul istoric, onoarea, frica, nevoia de spaţiu şi resurse suplimentare sau, în sinteză, interesele de putere ale statelor, acestea sunt cele care duc la război. Iată explicaţia oferită, pe scurt, de teoria realistă a relaţiilor internaţionale.

Când raporturile de putere în sistemul relaţiilor internaţionale sunt contestate, sau când „ordinea” lumii este negată iar unul sau mai multe state nu mai acceptă status-quo-ul în care sunt cuprinse, respectiv aranjamentele convenite anterior, pe care le consideră caduce şi nefavorabile intereselor lor, se înfiripă treptat ideea că războiul ar putea schimba această „ordine”. Cel puţin unul din beligeranţi crede că, prin confruntare militară, poate schimba situaţia în favoarea sa. Dacă nu ar fi aşa, omenirea n-ar fi avut niciodată războaie.

Restabilirea balanţei de putere, cu alte cuvinte un nou echilibru al forţelor în regiune sau în lume, deci o situaţie modificată în raport cu cea iniţială va pune capăt războiului, lăsând totodată în urmă, discrete, seminţele viitorului război. Mai devreme sau mai târziu, o altă generaţie va decide că a venit vremea să îl poarte, reparând nedreptăţile trecutului. Războiul devine inevitabil în absenţa balanţei de putere sau în condiţiile uneia contestate. Chiar şi logica securităţii colective (NATO, de pildă) depinde, în ultimă instanţă, tot de o ordine politică şi de drept acceptată ca atare. Orice aranjament al frontierelor (global, continental sau regional) este, în fond, rezultatul unui război şi nu se poate modifica decât printr-un nou război.

Pacea este astfel balanţa de putere, mai lungă sau mai scurtă, mai dreaptă sau mai strâmbă, dintre două războaie, fie ele la intervale de generaţii, de decenii sau de secole. La nivel global, lumea în care trăim este rezultatul ordinii post-1945 (înscrisă, ca principii, în Carta ONU) în timp ce continentul european este reglementat suplimentar de aranjamentele post-Război Rece. Ei bine, tocmai pe acestea din urmă le contestă astăzi Rusia lui Putin, considerând că „destrămarea Uniunii Sovietice a fost cea mai mare catastrofă geopolitică a secolului XX”.

Nu există, cu alte cuvinte, niciun război ca scop în sine. De la Carl von Clausewitz ştim că „războiul este o continuare a politicii prin alte mijloace”, atunci când utilizarea instrumentelor diplomaţiei eşuează. Prin război, actorii raţionali cred că îşi pot atinge obiectivele politice, confruntarea militară fiind înţeleasă doar ca un mijloc de realizare a unui proiect, nu ca proiect politic în sine.

Din momentul în care ai făcut primul gest al războiului, de când ai apăsat prima dată pe trăgaci (chiar şi atunci când e un război de apărare), te gândeşti ce câştiguri îţi poate aduce confruntarea, cum ai vrea să se termine, ce tip de situaţie vezi la finalul luptei, cum ai vrea să arate lumea de după război. Uneori socotelile se potrivesc, alteori nu. Şi împăraţii Romei, şi Carol cel Mare, şi Napoleon, şi Woodrow Wilson, şi Hitler, şi F.D.Roosevelt, şi mareşalul Antonescu, şi americanii în Vietnam sau sovieticii în Afganistan, toţi au avut viziunea şi „raţiunile” lor când au pornit la război, morale sau nu, inspirate sau nu, câştigătoare sau nu. Dar toţi s-au gândit, în fiecare moment, la finalitatea războiului, la posibilele lui beneficii pentru statul pe care-l conduceau. Nici Rusia lui Putin, care a declanşat agresiunea evidentă asupra Ucrainei, nu face excepţie de la calculul intereselor de stat, chiar dacă întemeierea şi finalitatea întregii campanii ni se pot părea nouă, ca naţiune membră a Alianţei Nord-Atlantice, absurde şi fără sorţi de izbândă.

Cum se va încheia, aşadar, confruntarea militară din Ucraina? Vă propun, spre reflecţie, trei scenarii, trei variante posibile de evoluţie post-conflict în regiune. Toate trei reflectă consideraţiile despre război şi pace de mai sus. Nu afirm, prin această discuţie prospectivă, că luptele vor lua neapărat sfârşit în viitorul apropiat. Dimpotrivă. Confruntarea militară ar mai putea dura săptămâni sau luni, dar devine tot mai limpede că părţile implicate pregătesc o ieşire din conflict, un „exit strategy” care să le fie cât mai avantajos sau, respectiv, cât mai puţin dezavantajos.

Îngheţarea conflictului. O soluţie nefavorabilă Ucrainei, care se va vedea astfel blocată pe termen lung în aspiraţiile ei de integrare occidentală. Este exact ceea ce a dorit Putin, care nu şi-a propus niciodată, aşa cum am mai spus în trecut, invadarea, hrănirea şi administrarea Ucrainei vecine. Probabil, cea mai dezavantajoasă pentru Kiev dintre toate variantele, căci duce la o ţară slabă, vulnerabilă şi lipsită de credibilitate internă şi externă. Nici cu Rusia, nici în Uniunea Europeană, Kievul va cunoaşte o lungă perioadă de frustrări politice, economice şi lipsă de succese notabile în politica externă. Cu „sabia lui Damocles” deasupra capului, Ucraina va trebui să aibă mereu grijă să nu supere Rusia, pentru a nu-i vedea reactivaţi pe separatişti. Rusia „câştigă” astfel un vecin în genunchi, pe care-l va putea domina cu spectrul războiului intern. Când devii un loc nefrecventabil, cu focare de conflict care se pot oricând reactiva, cu fragile zone demilitarizate monitorizate de OSCE şi cu o societate sfâşiată în două opţiuni ireconciliabile, care se privesc încruntate de peste gard, nu vine nimeni nici să investească, nici să se alieze cu tine;

Federalizarea Ucrainei urmată, pe termen lung, de divizarea ţării. O Ucraină federală, cu autorităţi autonome la Doneţk şi la Lugansk, va fi dificil de guvernat şi va adopta foarte greu decizii cruciale de politică externă (o nouă Constituţie ar obliga Kievul la compromisuri continue cu noile „republici populare”) iar prăpastia culturală şi de orientare strategică din societatea ucraineană se va adânci. Nici UE, nici NATO nu se vor grăbi să preia Ucraina cu problemele ei structurale imense. În acest scenariu, Rusia pare câştigată în prima fază, când componentele estice ale federaţiei vor colabora economic mult mai consistent cu Moscova decât restul ţării, fără ca asta să însemne costuri suplimentare pentru Rusia. Incertitudinea este motivul pentru care Bruxelles-ul a amânat aplicarea Acordului de Asociere pentru 2016. Nu la fel de benefic pentru Rusia va fi şi în etapa următoare, pe termen lung (10-15 ani), când ruptura va deveni totală iar fragmentele statale pro-ruse vor cere asistenţă economică substanţială şi vor deveni o povară pentru Federaţia Rusă, acestea nemaiprimind finanţare de la Kiev sau din Uniunea Europeană;

Căderea economică severă a Ucrainei, cu efect coroziv puternic asupra sentimentului pro-european al populaţiei. O criză prelungită a economiei locale, şomajul ridicat, adâncirea sărăciei şi creşterea preţurilor, plus corupţia administraţiei, ar putea duce, în decurs de 1-2 cicluri legislative, la prăbuşirea încrederii ucrainenilor în direcţia politică a ţării, precum şi în capacitatea (sau voinţa) Occidentului de ajuta financiar o economie destructurată. În acest caz, revenirea la guvernare a post-comuniştilor cu orientare pro-rusă (Partidul Regiunilor sau un alt partid apropiat Moscovei) ar deveni o variantă de luat în considerare. Nici Rusia nu ar avea de câştigat de pe urma unei Ucraine în criză economică, zona industrializată din est urmând să fie la rândul ei afectată.

Desigur, aceste trei scenarii nu sunt complet separate. Federalizarea nu înseamnă, de exemplu, anularea riscului de cădere economică, iar îngheţarea conflictului (se pare, soluţia acceptată acum de preşedintele Poroşenko!) nu exclude, în viitor, federalizarea şi mai apoi ruperea de jure a ţării. Rusia pare să fie câştigătoarea acestui război, dar impresia este dată doar de raportarea generală la obiectivul politic actual al lui Vladimir Putin, fundamental greşit, de a împiedica Ucraina să aparţină structural Occidentului, în dorinţa de a ţine Vestul cât mai departe de frontierele Rusiei. Doctrina lui Putin este vetustă, de inspiraţie sovietico-kaghebistă, şi se bazează pe vechea obsesie a ruşilor de a nu fi înconjuraţi de duşmani, de Occident, de a nu fi atacaţi de la Vest, o doctrină reîntărită, din păcate, în secolul XX, de Germania nazistă.

Pe termen mediu, se va vedea cât de mult rău a făcut Putin Rusiei, atunci când costul sancţiunilor economice, înapoierea tehnologică şi izolarea politică internaţională vor fi dat Rusia înapoi cu peste douăzeci de ani. Oarecum paradoxal şi împotriva cotei de popularitate de acum, deşi învingător în Ucraina (în raport cu scopurile sale meschine), Putin va sfârşi politic peste câţiva ani, într-o mişcare de contestare internă puternică. Spre totala lui surprindere, ruşii (desigur, „nerecunoscători” în percepţia sa) îi vor aplica pedeapsa pe care ucrainenii nu au puterea, iar occidentalilor nu le „rentează” să i-o aplice…

Preşedinţia Ucrainei a recunoscut recent că nu va putea câştiga războiul. Odată făcut acest anunţ (multora a scăpat, deşi a fost esenţial), zarurile au fost aruncate. Autonomia recunoscută şi negociată cu separatiştii este începutul sfârşitului Ucrainei, aşa cum o ştim după 1991.

Îmi pare rău că nu pot fi mai optimist pentru statul vecin, dar trebuie să ne aşteptăm, în anii care vin, la apariţia unui nou proiect statal la nord de România. Cel de după destrămarea URSS, iată, a eşuat. Noua Ucraină, care se naşte pe ruinele celei care a pierdut războiul cu separatiştii înarmaţi de Moscova şi cu agenţii infiltraţi peste graniţă de Moscova, probabil mai mică (şi nu mă refer aici doar la Crimeea), mai instabilă şi mai imprevizibilă politic, cu pusee naţionaliste, cu resentimente şi frustrări până la un punct de înţeles, suspicioasă şi intolerantă cu minorităţile rămase pe teritoriul ei micşorat de Rusia lui Putin, va fi vecina noastră pentru cel puţin o generaţie.