Când furtuna lovește

Septimiu Moga, economist

de Septimiu Moga

Toamna anului 1929 a fost una lungă, pe coasta de est a Statelor Unite, părea că întregul cosmos concura la o vacanță cât mai lungă. Țara Făgăduinței trăia un vis frumos după ce în Europa tunurile au tăcut, iar pacea adusese Statelor Unite nu numai recunoașterea sa ca putere mondială, ci și mare parte din aurul pe care gâlceava europeană l-a risipit odată cu milioanele de vieți omenești. Era o generație exuberantă cu o monedă ce putea cumpăra orice, francii francezi erau folosiți de tinerii americani infatuați pe post de batistă, iar dolarul american cumpăra avuții seculare devalorizate de inflația ce bântuia vechiul continent. O generație pe care Mircea Vulcănescu o credea că privește lumea prin prisma războiului prin care se separă minciuna de adevăr, își căuta o identitate, tânjea către modernitate, către eliminarea barierelor medievale.

În anii 20 ai secolului trecut, Europa încerca să se vindece după trauma războiului, dar ura rămăsese latentă, înghețată. În spatele unor zâmbete prea protocolare, se contura o lume a autosuficienței, o lume ce privea deopotrivă înspre trecut, și care spera să readucă la viață lumea aceea sclipitoare de dinainte de marea bătălie, dar și spre viitor, încercând să o croiască în noile modele ale unor idealiști mai mult sau mai puțin radicali. În Europa acelor ani, Hitler, încă un personaj periferic, își scria inepta operă Mein Kampf în închisoarea de la Landsberg am Lech, unde se îngrășa cu dulciurile trimise de admiratoarele sale, Mussolini era un exotic personaj ajuns la putere pe valul unei simpatii populare, Miklós Horthy o regență ce-și aștepta regele plecat în exil, Franco era un ofițer de perspectivă ce își găsise susținere pe lângă curtea regală spaniolă, iar Stalin se instala la conducerea imperiului roșu după moartea prematură a simbolului revoluției bolșevice, Lenin, fiind mai preocupat de consolidarea puterii în propria țară decât de vise expansioniste. Stefan Zweig, un nostalgic al Vienei imperiale, văzuse asasinarea lui Walther Rathenau la Berlin ca pe un semn premonitoriu al urgiei ce avea să se abată asupra Europei.

America însă visa, dar când vânturile dinspre nord au început să sufle asupra Manhattanului un șoc a lovit întregul edificiu economic. Vacanța se sfârșise …

România era și atunci ca și acum o țară periferică a Europei. Studii economice efectuate pe serii de date ce se întind pe un secol arată o predispoziție a țării noastre pentru volatilitate economică, care se traduce în creșteri economice adesea lipsite de conținut și continuitate și crize profunde, mult mai profunde decât țările de centru. Încă din 1920 Keynes, celebrul economist care a influențat știința economică a secolului trecut și încă ne mai fascinează, spunea în prefața în limba română a controversatei cărți, “Urmările economice ale păcii” că “solidaritatea Europei și nevoia păcii sociale și economice, trebuie să intereseze și pe români, chiar mai mult decât pe ceilalți dintre noi, care aparținem unor țări cu condiții mai stabile și cu mai sigure perspective de viitor”. Primul deceniu de la unire însă, nu a fost pentru România o perioadă foarte fecundă, cu toate prefacerile și realizările culturale, sociale și chiar economice, ci a fost scena unor experimente mai degrabă nereușite ale unor doctrine fie ele naționaliste, liberale sau țărăniste. Reformele anilor ’20 nu și-au putut arăta într-un timp atât de scurt promisele rezultate nici în industrie, nici în finanțe și mai ales în agricultură.

În momentul în care criza mondială a lovit, băncile aveau active calculate în aur la fel ca valoarea activelor deținute băncile din vechiul regat înainte de unire, iar corpurile străine din grânele trimise la export ajungeau și la 20%. România nu devenise un nume în industria europeană iar pacea socială era departe de a se fi realizat. Când crizele lovesc, este afectată în principal producția de slabă calitate, care nu-și mai găsește piață iar agricultura trecută prin reforma agrară genera un grâu de o calitate mediocră, cu toate facilitățile și scutirile date exportatorilor. În țară inovația nu își găsise loc în economie, inovația aceasta pe care Mihail Manoilescu o numea pecetea unei generații care crea devenirea socială nu se făcea încă simțită. Suferințele suportate de români au fost mari, iar capitalul de încredere în economia țării a scăzut. După criza din 1930 România a căzut în brațele ideologilor urii, istoria obiectivă și savantă întruchipată de Iorga, cădea răpusă de gloanțele legionare la fel ca și argumentul economic modern susținut de Virgil Madgearu. Istoria arăta greșelile trecutului, iar argumentul economic calea de a nu le repeta.
Keynes atrăgea atenția românilor cu următoarele cuvinte: “Facă-se ca nici un gând de nemăsurată stăpânire și de predominare militară să n-o abată [pe România] de la năzuința către civilizație și fericire. Nu mai puțin, facă-se să nu se mai tolereze guverne cheltuitoare – cheltuitoare peste măsura mijloacelor disponibile. Căci au fost timpuri când persoane ușoare la minte, puteau să susțină că am fi îndestul la largul nostru ca să putem fi îngăduitori cu asemenea deșarte petreceri. Dar acum nu este așa. Toată Europa, și îndeosebi Europa Centrală și Orientală, stă la pragul unor mari primejdii și mari nenorociri”.

Când istoria și argumentul economic sunt ucise și uitate, ideologiile se dezvoltă nestingherite, ne atrag în mrejele lor, devin “main stream”, iar apoi … Nici istoria nici argumentul nu poate prevedea ce fel nenorociri se pot întâmpla și peste cât timp, dar pot spune că s-a mai întâmplat și mulți oameni au suferit. Poate și azi într-un exil un personaj își scrie opera inepta, un conducător exotic fascinează un popor, o regență își așteaptă regele pierdut, iar un tânăr ofițer dă târcoale puterii. Sunt personaje necunoscute, neimportante, dar când vor deveni importanți lecția de istorie și argumentele trebuie să fi fost bine pregătite altfel …

Distribuie:

Postaţi un comentariu