Adolescență, uniformitatea e asasinul tău

În ciuda aparențelor de libertate și diversitate, trendurile, moda, valurile ne iau tinerii frumoși și nebuni și-i uniformizează, îi ajustează după calapoade mai noi, dar calapoade. Așa ne trezim cu ei că se supun unor obiceiuri absurde, unor jocuri grotești sau unor practici stupide. Aspirația de a fi în trend îi duce adesea în banal iar dorința de a fi cool îi face plicticoși de-a dreptul. Pentru că ajung „să fie” și „să facă” aproape toți la fel. 

„Întâlnirea” dintre părinți și copii poate fi o lungă și interesantă experiență, știm asta. Și mai știm că în viața noastră copilul nu vine singur,  vine cu colegii de școală, cu vecinii de la bloc, cu grădinița și educatoarea, medicul, învățătoarea, apoi cu toată ceata de profesori. Vine cu  meditatorii, cu antrenorii și cu I –phon- ul lui, cu laptopul și în final ți se înfățișează cu căștile în urechi. Vine cu o armată de camarazi ai noii lumi pe care el tocmai a cucerit-o. Pare atât de mult altceva încât nici nu mai știi cât mai e copilul tău.

Lumea din jur a avut grijă, a lucrat pentru copilul tău. L-a ademenit și l-a îmblânzit. Ai fi vrut să știe să spună nu în fața primei țigări întinse. Ai fi vrut să respingă fluviul de vulgarități pe care autobaza de afară l-a revărsat peste el, dar lui i s-a părut cool să-l absoarbă, să devină la fel ca ceilalți pentru ca ceilalți să-l accepte. Ți –ai fi dorit ca atunci când chiar toți colegii lor purtau blugi skini, el să-și dorească altceva, să fie altfel, să-și ia clasicii pantaloni de stofă. Ți-ai fi dorit ca atunci când vine de la frizer să nu arate precum toți băieții pe care i-ai văzut în autobuz, tuns după același calapod. Ți-ai fi dorit ca atunci când amicii îi pun o sticlă pe masă el să spună hotărât nu. Ti-ai fi dorit ca atunci când toți umblă încălțați cu „converși” el să nici nu-i bage în seamă. Ai fi dorit ca fiica ta să nu se macheze de la zece ani, să nu poarte tocuri și să nu arate precum toate celelalte fete la balul de la terminarea școlii generale. Să nu arate astfel costumate ca niște femei prea repede născute, supuse unor chinuitoare și grotești deghizări.

Ai fi vrut să n-o vezi la bar după 9 seara, cu ciorapi de plasă, sătul fiind de o lume plină de femei la bar cu cirapi de plasă. Ai fi vrut ca fiica și fiul tău să fie altfel. Să răstoarne tiparele din debara până în laboratoarele științei. Să schimbe lumea.

Chiar și atunci când „se revoltă” n-o fac pentru vreo idee sau vreo cauză bună ci pentru plete sau barbă. Nu i-am văzut pe copiii noștri ridicându-se împotriva manualelor tembele sau să-și revendice profesori de calitate sau mai multe ore dintr-o materie sau substanțe pentru experimente în laboratoare.

Dar pot ei să facă asta? Pot ei să fie altfel?

M-am trezit de multe ori vorbind aiurea, în contracurentului, vorbind despre cât de incorecte sunt meditațiile, despre cât de absurd este să colectezi bani pentru a cumpăra un dulap, sau un calculator. Despre cât de inutil e proful de înot, frustrat că nu-i antrenează pe olimpici. Despre cât de stupide sunt petrecerile organizate în locuri special amenajate de firme special dedicate unor zbenguieli special desfășurate la fel. Despre balurile ridicole de la sfârșitul grădiniței până la sfârșitul liceului. Nu pot să-i uit pe bieții băieți înțepeniți în costume de gală și cu pantofi lăcuiți, așezați ca niște marionete pe scaune de mătase în  restaurantul de lux. Aveau doar 14 ani.

Nu pot să nu mă înfior imaginându-mi-i, cât de curând,la următorul banchet, îmbrăcați și mai incomod, așezați la fel, pe scaunele împodobite, mâncând șalău pe pat cu patru piperuri, încurcați în furculițe, stingheri în roluri absurde,  la un Grand sau Best sau Extra restaurant. Acolo unde, ca într-un film trist vor putea fi văzuți și la nunta lor și la aniversările prietenilor și la revelionul cu firma și la botezul copiilor, la nunta de argint și la nunta de aur și la întâlnirea de 50 de ani de la terminarea facultății. Doar tocurile fetelor vor fi mai joase…

Dacă aș mai avea 18 ani, cred că mi-aș dori ca ultima zi petrecută cu colegii mei de școală să fie una memorabilă: mi-aș dori să mergem într-o ultimă excursie împreună, să urcăm umăr la umăr pe munte, sau să plantăm împreună o pădure pe care s-o vizităm la zece ani, la 20 de ani… și unde, la umbra copacilor care ne poartă numele să ne spunem povestea vieții …Sau mi-aș dori să mergem împreună deasupra orașului, la observatorul astronomic, să dormim pe iarbă, sub cerul liber și să numărăm stelele de pe cerul de vară. Mi-aș dori să mergem pe un șantier și să lucrăm la ridicarea unei case pentru copiii orfani,  să punctăm, ca  să nu uităm.Să nu uităm. Ce facem împreună e mai important decât ce bem împreună.Iar la 30, la 40 sau la 50 nu vei mai avea ocazia să dormi sub cerul înstelat.

Mi-aș dori ca profesorii să-i îndrume spre acest gen de „altfel”, pentru că, dacă nu o fac, singurul „altfel” va fi să nu te tunzi sau să nu mergi la școală. 

Mi-ar fi plăcut, copiii mei, ca singura cursă cu premii de lux, să nu fie cea cu limuzina în căutarea unui restaurant liber, ci una a originalității, să fie o cursă spre ceva memorabil. De neuitat.

În schimb, copiii noștri fac toți același tip de bal la sfârșitul școlii, se îmbracă la fel, vorbesc la fel  și singuri cad pradă ofertelor comerciale într-o cursă absurdă spre aceeași petrecere, spre aceleași cariere de succes, spre aceleași destinații turistice, spre aceleași filme, spre aceiași pantofi sport, spre aceleași vieți.Și vor fi aceiași oameni.

Distribuie:

Postaţi un comentariu