Ada Milea și o poveste despre drumul în viață

Ruxandra Hurezean, redactor-șef adjunct Transilvania Reporter

Ne tot învârtim în jurul chestiunii și spunem banalități motivaționale, șabloane legate de relația școală-elev-profesor-afară, când în fond, e vorba de copiii noștri, și asta e o chestiune vitală.  Aici nu încape îndoială, nu trăim aproximativ, nu gândim aproximativ ci o facem cu adevărat, o luăm în serios, ne interesează. De obicei ne place să spunem: să facă ce vor ei în viață, e alegerea lor, dar subtil-manipulatoriu le insuflăm copiilor noștri ideile și apoi le dăm brânci pe drumul care ne place nouă. Când vreunul dintre ei o ia invers, facem din asta o suferință profundă. Nopți întregi ne gândim la ei, facem proiecții, încercăm să luăm decizii în locul lor, dăm examene în locul lor, nu dormim în loul lor și luăm notele lor. Dar cum ar fi bine? Nu știu, dar am să vă spun o poveste.

Era o seară rece, de sfârșit de iarnă, la Teatru Național din Cluj se juca Apolodor din Labrador, povestea unui pinguin, de Gellu Naum (numele i se scrie cu doi de l habar n-am de ce!). Așa. Intrăm destul de năuci pe ușă, e cam întuneric în sală, vin direct de la redacție, îmbrăcată de lucru, mirosind a ziare și tutun (nu, nu eu fumez!). Mă așez lângă ușă, pe primul loc liber. Alături, o doamnă blondă mirosind demențial, frumoasă ca o doamnă, parcă ar fi doctoriță! Eh, și cum nu începe încă spectacolul, începem noi povestitul, că așa a făcut Dumnezeu mamele de pinguini, foarte vorbărețe. Doamna, ce credeți, chiar mama Adei Milea, chiar doctoriță! Fata mea, zice doamna, e Ada Milea, o vedeți acolo, în margine, are ceva pe cap, oare ce i-o fi pus pe cap? Acum își dă doctoratul , teza ei are titlul, stați să mă concentrez, Teatrul… nu mai știu ce și la sfîrșit e ceva cu sunetul aproape teatral… Ați reținut? Nu.. n-am reținut nimic! În sfîrșit, Adei îi place la Cluj, îi place la facultatea de teatru de aici și-i place și la teatrul de aici. Are apartamentul bunicilor ei în TîrguMureș, dar nu stă acolo, ei aici îi place, nici la București nu-i place. Înțeleg că suntem un fel de Labrador pentru Ada. Și iar povestim. Eu am vrut s-o fac doctoriță, zice mama Adei, am luptat cu ea ani la rând s-o fac să-i placă, am dat-o la pregătire la profesori, am indemnat-o continuu, medicină, medicină! Ea nu vroia. Aveau nu știu ce trupă de teatru la liceu în Bistrița, la „Liviu Rebreanu” și ea se dusese acolo. Profu care repeta cu ei teatru a făcut o criză de stomac și a venit la mine să-l ajut. Atunci  eu i-am zis: vă tratez  de stomac dar cu o condiție, să-i  spuneți Adei că n- are talent teatral că eu vreau s-o fac doctoriță! Și profu, că-l durea rău, a zis da, așa o să facă… Și cred că așa a făcut că Ada ajunsese să zică că se sinucide, vai ce am pățit cu ea. M-am luptat ca o fraieră cu fata mea și iată, a ieșit cum a vrut ea. A luat la teatru și face ce-i place. Trebuia să o ascult… Și Ada începe să cânte pe scenă și noi toți o ascultăm…

Mama Adei are în plasă CD-urile Adei, albumele ei, îmi povestește cum au fost la Tășuleasa Social la împăduriri și alte acțiuni împreună și cum a stat pe iarbă și a ascultat-o pe Ada cântând…

Mama Adei joacă ea acum rolul „copilului” care o urmează pe fata ei  peste tot, fata ei ajunsă matură, talentată, celebră, cu picioarele pe pământ. Se bucură de bucuriile fetei și împarte cu vecinii, prietenii povestea de succes a Adei. Din fericire, mama a intrat repede în rolul acesta, când încă mai putea să recupereze timpul pierdut în lupta cu fata și să se bucure de ea. Iar dacă vreți să auziți și povestea Adei, aveți aici un video.


Publicitate

Postaţi un comentariu