Recviem pentru Veneția și Bizanț

Jurnal grecesc (V)

Planul este următorul: facem turul Greciei continentale cu mașina, într-un slalom care are ca jaloane siturile istorice de la Aigai, Pella, Platamon, Delfi, Micene, Mistras și Olimpia. Poate și Corint și Epidaur, dacă timpul ne permite. Stăm la campinguri, majoritatea pe malul mării. La final, o pauză de câteva zile în Lefkada. După aceea, înapoi în România, cu un stop în Skopje. La drum!

Diminețile de vară sunt liniștite în Nafplio. Capitala Argolidei, un oraș de doar 18.000 de locuitori, este o destinație populară printre germani și nord-europeni, dar este căutată și de atenieni, ca destinație de weekend. Totuși, înainte de ora 12.00 aproape nimic nu mișcă în oraș.

Nafplio a fost unul dintre ultimele bastioane venețiene în Grecia, un punct de sprijin decisiv pe rutele comerciale maritime dintre Levant și La Serenissima. Numele localității, spune legenda, vine de la Nauplios, fondatorul orașului, fiul lui Poseidon. Dar pentru un român poate părea mai interesant numele pe care îl purta orașul în ultima sa perioadă venețiană, cel de Napoli di Romania. Cu ultimul termen venețienii denumeau vechile teritorii ale Bizanțului.

Atmosfera italiană se păstrează bine în Nafplio, ca și în alte orașe importante din Grecia, Lefkada sau Corfu, care au fost sute de ani sub stăpânire venețiană. Orașul are clădiri mai elegante decât majoritatea orașelor Greciei continentale, este mai curat și mai îngrijit, cu o faleză largă și spații generoase de promenadă, flancate de palmieri luxurianți, în buza unui golf calm, de culoare turcoaz, stăpânit de o insuliță-cetate.

Toate acestea, plus zecile de cafenele și taverne aliniate de-a lungul străzilor strâmte sau a piețelor și piațetelor, i-au dus faima de a fi cel mai frumos oraș din partea continentală a Eladei.

***

Un plus de grandoare îi dau cele trei fortărețe ridicate de venețieni pentru a apăra orașul. Una dintre ele, Castelul Palamidi, care domină orașul de pe o înălțime învecinată, reprezintă ultimul efort major de construcție întreprins peste mări de Republică. În 1540, la aproape 100 de ani de la căderea Constantinopolelui, Nafplio a fost într-un final ocupat de turci, după o rezistență dârză a venețienilor. Aceștia din urmă l-au recucerit în 1685 și au organizat în jurul lui Regatul Moreei, după vechiul nume bizantin al Peloponezului. Pentru a-l proteja, Veneția a ridicat în timp record inexpugnabilul Castel Palamidi, cetate barocă, poate cea mai frumoasă de acest fel din Grecia. A fost ultimul zvâcnet, tardiv, al Serenissimei Republici. Aflată la crepuscul, prea îmbătrânită ca să mai poată și prea îmbuibată ca să mai vrea să lupte, Veneția a cedat orașul înapoi turcilor în 1715, după doar nouă zile de asediu, și, o dată cu el, toată Moreea, care a redevenit teritoriu otoman. La sfârșitul aceluiași secol, suprimată de Napoleon, La Serenissima devenea ea însăși istorie.

Altă fortificație, cea situată pe insulița Bourtzi, care domină golful, a fost ridicată tot de venețieni, înainte de prima pierdere a Nafplio-ului, cea din 1540, pentru a proteja orașul de raidurile piraților. În fine, a treia fortificație este cea care înconjura orașul propriu-zis, și care acum se contopește cu restul peisajului urban.

Nafplio a jucat un rol central în războaiele de independență ale Greciei și a fost prima capitală a noului stat, între 1829 și 1834. Aici a fost asasinat și primul președinte elen, Ioannis Kapodistrias. Și, nu în ultimul rând, tot în Nafplio se află Centrul pentru Studii Elenice al Universității Harvard.

***

De la Nafplio plecăm spre Mistras, altă cetate a ultimei rezistențe, de data aceasta a Imperiului Bizantin. Drumul străbate același peisaj specific Peloponezului, punctat de livezi de măslini, smochini și portocali, precum și de șiruri de chiparoși, pe post de catarge în marea de pomi fructiferi. Ieșim din Argolida și intrăm în câmpia Laconiei, care se desfășoară până la Sparti, antica Sparta, oraș agreabil, cam de aceleași dimensiuni cu Nafplio, dar lipsit de farmecul acestuia. Mistras se află la cinci kilometri, cățărat integral pe Muntele Taygetos.

Intrăm pe porțile ultimului oraș bizantin odată cu o familie de WASP americani, atletici și blonzi; mama, tata și cinci copii adolescenți, în vârstă de 17, 16, 15, 14 și, respectiv, 13 ani. Casiera e ușor debusolată de apariția „tribului” american și zâmbește amuzată când mama recită pe nerăsuflate vârsta și numele copiilor, pentru a proba că se califică pentru bilete cu preț redus. Bărbatul se uită recunoscător la soția sa și îi spune „mulțumesc pentru asta”, apoi se îndreaptă cu un oftat spre dubița închiriată, să mai aducă bani, fiindcă intrarea familiei costă 54 de euro (12 euro biletul întreg, șase euro, cel cu reducere pentru cei sub 18 ani).

***

Mistras este un spațiu melancolic, un loc al reflecției cu privire la curgerea inexorabilă a timpului, care îngenunchează orice imperiu, oricât de trufaș. În 1460, aici și-a dat ultima suflare, mizerabilă și becisnică, cel mai important imperiu din istoria lumii.

După căderea Imperiului Roman de Apus, în 476, Bizanțul a fost moștenitorul treptat, al Imperiului Roman de Răsărit, până în 1453, când superba sa capitală a fost cucerită de turci. În lupta pentru Constantinopole a căzut și ultimul împărat, Constantin al IX-lea Paleologul. Totuși, o rămășiță a Imperiului Bizantin, Despotatul Moreei, a mai supraviețuit vreme de un deceniu, aici, în Peloponez, cu capitala chiar aici, la Mistras. Alt vestigiu bizantin, Imperiul de la Trapezunt, i-a mai supraviețuit un an, dar acesta forma deja de 250 de ani un stat separat.

***

Străzile Mistrasului, înguste și pietruite, erau așa de abrupte, încât în unele locuri se tranformă în scări. Pe ele puteau urca doar caii și măgărușii, ca mijloace de transport și locomoție. Străzile spiralează printre ruine de case, de porți și de ziduri de susținere. Pe stânga și dreapta, la intervale neregulate, o duzină de biserici, unele părăsite, altele reconstituite ca muzee, stau mărturie cu privire la un imperiu teocratic, o replică pământeană a Regatului Ceresc, în care împăratul domnea așa cum Dumnezeu domnește în Ceruri.

Pe podeaua Mitropoliei, o lespede albă pe care e sculptat în basorelief un vultur bicefal, cu muchiile rotunjite de patina timpului, marchează locul unde Constantin al IX-lea, a îngenuncheat ca despot al Moreei, pentru a se ridica împărat.

Ungerea ca bazileu a lui Constantin al IX-lea a avut loc în 6 ianuarie 1449. Despotatul Moreei a rămas pe mâna fraților săi, Toma și Demetrius. La șapte ani după căderea Constantinopolelui, în 1460, cei doi frați și-au declarat război, Toma fiind susținut de forțe din Occident, în vreme ce Demetrius l-a chemat în ajutor pe sultanul Mehmed al II-lea. Acesta a pătruns în Moreea și în 29 mai 1460, l-a somat pe aliatul Demetrius să-i predea Mistras, și, alături de soția și fiica sa, să-l însoțească cât va cuceri ce mai rămasese din despotat. Demetrius, descendent al iluștrilor împărați Paleologi, s-a supus fără să crâcnească. Era sfârșitul mic al celui mai măreț imperiu pe care l-a văzut lumea.

***

Acum, un muzeu modest completează biserica în care a fost uns Constantin. Nu e mare lucru de văzut, doar câteva podoabe și obiecte de cult. Dar lecția de istorie a muzeografiei, e pilduitoare despre cum te judecă istoria: „Demetrius a fost un laș. A predat Mistras fără luptă și apoi și-a dat fiica de soție sultanului, în harem, în timp ce Constantin a murit luptând cu sabia în mână pentru Constantinopole, de aceea în sat (Mistrasul modern – n.r.) se află statuia împăratului, nu a ultimului despot”.

După mitropolie, traseul turistic continuă cu spectaculoasa biserică Pantanassa, cu palatul despotului – fără mari merite arhitecturale – pentru a ajunge la cetatea care încorona muntele. Construcția din vârf, în sine, nu e cine știe ce, dar peisajul, cu câmpia Laconiei întinzându-se până la orizont, îți taie respirația.

***

La plecare, oprim câteva minute, în satul modern, pentru a vedea în piața centrală statuia lui Constantin al IX-lea, de care vorbea muzeografa. Vizavi de ea se află o mică livadă de portocale a unui localnic. Câteva crengi se apleacă peste gard, cu fructele atârnand deasupra trotuarului. Ispita e prea mare să-i poți rezista. Considerăm, deci, că atârnă deasupra spațiului public și luăm două fructe (ok, poate nu erau chiar deasupra trotuarului, dar dacă ar fi bătut vântul din direcția potrivită, ar fi putut să ajungă).

Se apropie seara când plecăn spre următorul loc de popas, un camping din nordul peninsulei Mani, lângă Gythio.

(continuare în numărul următor)