Elveția pe repede înainte (II)

Vedere aeriană a centrului istoric din La Chaux-de-Fonds, proiectat să servească industriei orologeriei | Foto: Primăria La Chaux-de-Fonds,

• Citiți aici partea I a textului

Boierul Dinicu Golescu, autorul primului jurnal de călătorie în limba română, publicat în 1826, și-a încheiat itinerarul european în Elveția. Aici, la Geneva, el și-a lăsat doi dintre copii, pe Ștefan și Nicolae, la universitate. Cei doi au băgat, pesemne, bine la cap ce au învățat în Țara Cantoanelor și, peste ani și ani, au ajuns, mai întâi, revoluționari pașoptiști, apoi prim-miniștri ai domnului Carol I. Familia Golescu a trecut astfel, într-o generație, de la un boier oriental, care se îmbrăca cu ișlic și caftan, la bonjuriști cu vestă și papion. Schimbarea de vestimentație a fost dublată de cea, mult mai importantă, de mentalitate. Iar aceasta din urmă, cu siguranță se datorează mult și șocului cultural pe care boier Dinicu l-a avut în Elveția, șoc care transpare aproape la fiecare frază scrisă despre această țară. Un lucru aproape inexplicabil pentru el era abnegația cu care elvețienii construiau, de pe atunci, infrastructura: „Cum și unde s-au întâmplat câte o râpă, sau cea mai mică nepotrivire a locului, ei pe tot anul câte puțin au săpat de sus și au aruncat în groapă, până au oblit și au înfrumusețat locul ce au fost urât și nefolositor. (…) Întrebând pre muncitori pentru ce să străduiesc la acel colț fără de folos, me-au răspuns că această muncă o fac întru această vreme când nu au lucru trebuincios, și că acest loc, oblindu-să, îi va folosi și că sunt datori un loc urât să-l facă frumos, când va fi cu putință”.

Timpul este bani

Un astfel de loc au „oblit” elvețienii și lângă Biel/Bienne, de unde pornește austostrada A16, supranumită Transjurana, spre Franța. În apropierea orașului bilingv, elvețienii au băgat burghiele în munții Jura, până pe partea cealaltă, unde se află defileul Taubenloch. Au ridicat, pe piloni, peste defileu, mai multe șosele late, până la nivelul tunelurilor, le-au intersectat într-un giratoriu suspendat peste același defileu, iar apoi au continuat cu burghiele în următorul munte.

Toată aceste opere de artă rutieră au costat sute de milioane de franci și se străbat în câteva minute, iar noi gonim pe și prin ele, înainte de a face stânga, spre locul din lume unde se știe poate cel mai bine că timpul este bani – La Chaux-de-Fonds.

Acest oraș se află în partea francofonă a Elveției, nu departe de granița cu Franța, cocoțat la o altitudine de 1000 de metri, și este unul din leagănele celebrei industrii a ceasurilor elvețiene. Dacă zona dimprejurul orașului este arhetipul clișeelor turistice despre munții elvețieni, cu hanuri singuratice, înconjurate de pășuni alpine bucolice, La Chaux-de-Fonds este un oraș născut din rigiditatea riglelor puse în unghi drept.

Se spune că locuitorii din această vale au început să meșterească ceasuri încă din secolul al XVII-lea, pentru a-și ocupa timpul în lungile luni de iarnă, reci, dar pline de soare. În timp, multe din gospodăriile țărănești au ajuns să aibă cât o anexă dedicată ceasornicăriei, mai apoi au apărut atelierele și, mai apoi, în zorii epocii industriale, manufacturile, cu tot mai mulți angajați. Apoi, orașul a luat foc, dar în 1835, a început să fie reconstruit după planul arhitectului Charles-Henri Junod, plan din care liniile curbe au fost expulzate, pentru ca orașul să servească Măriei Sale, Orologiul. Acum, este parte a patrimoniului UNESCO chiar datorită acestei unicități a sale.

Tiparul străzilor, asemenea unei table de șah, ușura deszăpezirea, care în secolul al XIX-lea se făcea cu un triunghi uriaș, tras de cai. Orientarea clădirilor, cu ferestre mari dând spre sud, oferea lumină maximă pentru ceasornicari, care nu pot lucra fără ea. Clădirile rezidențiale au fost intercalate cu clădirile-atelier, astfel încât muncitorii să consume cât mai puțin timp de acasă la serviciu, pentru a le crește eficiența. La capetele acestui nucleu, orașul a fost lăsat deschis, să crească liber, iar unii patroni de manufacturi – mai apoi, fabrici – de ceasuri și orologii și-au ridicat aici vile. A fost și cazul lui Anatole Schwob, care în 1916 i-a comandat o casă tânărului arhitect din localitate pe nume Charles-Édouard Jeanneret. Acesta a proiectat o locuință cu linii rotunde, pline, care aduc mai degrabă aminte de formele clepsidrelor decât de roțile zimțate ale mecanismelor de ceas. Clădirea, inspirată de călătoriile junelui arhitect în Imperiul Otoman, a depășit cu mult bugetul și timpul de execuție, iar Schwob l-a dat în judecată. Ca să scape de proces, arhitectul a fugit în Franța. Ulterior, a devenit unul dintre cei mai cunoscuți arhitecți ai secolului trecut, sub numele de Le Corbusier, iar „Vila turcească” a devenit un reper al orașului său natal, chiar dacă este închisă publicului, fiind o locuință de protocol a companiei de ceasuri Ebel.

Utopii și distopii

În „Capitalul”, la Chaux-de-Fonds a fost descris de Karl Marx ca fiind „un uriaș oraș-fabrică”. Acum, o plimbare hibernală pe străzile înghețate, uniforme și simetrice ale așezării te poate duce cu gândul la o distopie în stil Dickens, cu proletari opresați de patroni hrăpăreți, dar asta numai câteva secunde, până când câte un cuplu de burghezi placizi trece pe lângă tine, plimbându-și câinele și aducându-ți aminte că ești în țara unde clasa de mijloc e un etalon de prosperitate. Chiar și materialele turistice informative îi prezintă pe muncitorii din industria orologeriei ca fiind „aristocrația proletariatului”, mulțumită înaltei calificări și specializări, recompensate prin retribuții pe măsură.

Clădirile care sunt acum în patrimoniul mondial nu sunt în sine spectaculoase, ele fiind concepute să fie funcționale și atât. Arhitectura este atât de monotonă, încât este foarte ușor să te pierzi pe străzile cvasidentice, dacă nu ai o hartă la îndemână.

La începutul secolului al XX-lea, în acest oraș se producea o jumătate din toate ceasurile lumii, iar industria orologeriei a continuat să se dezvolte, aducând cu ea mari planuri urbanistice, de unire cu învecinatul Le Locle, și el inclus în Patrimoniul UNESCO. Situația s-a schimbat însă în anii 1970, când invazia mondială a ceasurilor electronice japoneze a gripat mecanismele de piață elvețiene, iar La Chaux-de-Fonds a intrat în declin.

În afară de modelul urban unic și Le Corbusier, La Chaux-de-Fonds se mândrește și cu o moștenire arhitecturală Art Nouveau însemnată, dar în alte zone decât cele din cartierul istoric al ceasornicarilor, precum și cu un alt localnic care a făcut carieră în străinătate – Louis Chevrolet.

Un centru de informare turistică se află chiar în buricul orașului, la parterul unui bloc turn, unde se găsesc și hărți cu principalele trasee din oraș. În vârful blocului turn se află o platformă de observație, de unde tiparul regulat al clădirilor se vede ca în palmă. Înainte de pleca în excursie pe străzile orașului, trebuie vizitat al doilea punct turistic („Espace de l’urbanisme horloger”), situat peste drum de primul și dedicat exclusiv orologeriei din La-Chaux-de-Fonds. unde rulează și un film care explică mărirea și stagnarea așezării (de decădere nu se poate vorbi), prin prisma industriei care i-a dat viață.

În fine, dar nu în ultimul rând, tot aici funcționează Muzeul Internațional al Orologeriei, un nec plus ultra pentru iubitorii măsurării timpului, care oferă o incursiune în profunzime asupra evoluției ceasurilor și a altor mecanisme de măsurare a trecerii vremii, cu ajutorul a sute de exponate.

Basel per pedes

Basel, al treilea cel mai mare oraș al Elveției, după Zurich și Geneva, și un soi de capitală culturală autoproclamată, este unul dintre cele mai ușor de vizitat orașe din România, deoarece în apropiere se află EuroAeroportul Basel-Mulhouse-Freibourg, legat prin curse directe de țara noastră. Acest aeroport, cam mic și murdar pentru numele pe care îl poartă, este aflat pe teritoriul Franței și are două ieșiri, una către Hexagon, cealaltă, către Elveția. Cea din urmă dă direct pe peronul autobuzului 50, care circulă – cum altfel? – cu precizie de ceas elvețian, între gara din Basel și aerogară. Odată ajuns în gară, Baselul este ușor de vizitat la pas, centrul istoric, amplasat de-a lungul Rinului, nefiind cu mult mai mare decât cel al Clujului. În drum spre nucleul urban se află intriganta Fântână Tinguely, proiectată de acest sculptor modernist, cu instalații cinetice.

Panorama Baselului, de pe Rin | Foto: Bogdan Stanciu

Două obiective merită cu prisosință vizitate în Basel, și anume catedrala (Münster) și primăria. Prima este o clădire cu ziduri de gresie roșie, țigle colorate și turnuri gemene. Pe fațadă, în stânga, iese în evidență un relief al Sfântului Gheorghe ucigând balaurul. Printre cei care și-au găsit aici odihna veșnică se numără Erasmus din Rotterdam, a cărui lespede de mormânt este acum amplasată la baza unei coloane. Pe latura stângă, privind din fața catedralei, se găsește un superb portal romanic, păstrat de la prima catedrală.

În spatele catedralei se află un parc (Pfalz), pe o esplanadă înaltă a Rinului. De aici, pe scări în jos, se poate ajunge la malul râului, unde se află „portul” unui mic bac, care traversează râul propulsat doar de curentul apei. Dacă ați trecut pe partea cealaltă, coborâți pe firul Rinului până la podul Mittlere Brücke și urmăriți arcadele elegante ale acestuia. Podul este, alături de Münster, unul din simbolurile orașului. A fost deschis în 1226, fiind unul dintre cele mai vechi poduri de pe Rin. Întoarceți-vă pe el în centrul istoric și faceți apoi o plimbare pe stradela Rheingasse, unde se află câteva dintre cele mai vechi case din oraș. Mai departe, pe Martingasse, se află somptuoasele palate baroce ale fraților Lukas și Jakob Sarasin, dintr-o faimoasă familie locală de patricieni. Îndreptați-vă apoi spre primărie, pe care o veți găsi negreșit – mare, roșie și impunătoare, în agitata piață centrală (Marktplatz). Clădirea, ridicată între 1500 și 1514, dar cu turnul ridicat doar abia în anii 1800, are o curte interioară pătrată, în care se intră prin trei arcade. Curtea, cu frumoase picturi murale în tonuri de roșu, este dominată de statuia senatorului roman Lucius Munatius Plancus, cel care a fondat orașul roman Augusta Raurica, din apropierea Baselului. O scară duce spre primul etaj, deschis spre curte, de unde întreg ansamblul se poate vedea mai bine.

În spatele curții, se află o galerie unde se păstrează originalele statuilor de pe fațadă, reprezentându-i pe împăratul romano-german Henric al II-lea și soția sa, Kunigunda – patronii orașului. Între cei doi împărați, deveniți sfinți, se află, pe picior de egalitate, statuia Justiției, legată la ochi și cu balanța în mână. Un memento că nimeni nu e deasupra legii. Sau, în zisa dumnealui boier Golescu: „în toată Elveția, nobil și prost nu este, ci toți sunt frați compatrioți”.