Cu velierul prin Marea Caraibelor

English Harbour, Antigua

Text de Lili Morar

Ianuarie 2020

Sună atât de exotic: Marea Caraibelor! Și este!

Apa e limpede, cu nuanțe care alternează de la albastru închis la turcoaz în jurul coastelor și are o temperatură relativ constantă de 27 de grade. Clima tropicală oferă insulelor vegetația specifică cu bananieri, palmieri, arbori de mango, cacao și avocado, mulți arbuști cu flori și ferigi gigante.
Sunt câteva mii de insule, unele mai mici, altele mai mari, unele independente, altele aparținând încă de state europene, dar toate având același numitor comun: marea! E paradisul visat, dar sezonul uraganelor din fiecare an aduce distrugeri importante. Și nu se știe unde și pe care insulă se dezlănțuie forța naturii. Important este faptul că se rămâne acolo și viața continuă în același ritm de vacanță continuă!

Când mă uit pe harta insulelor din Marea Caraibelor, îmi dau seama că nu am văzut decât o mică parte, deși am stat 16 zile și am ajuns în 9 destinații!
Cred că cel mai ușor să ajungi acolo din Europa e zborul din Paris la Guadeloupe. Se consideră zbor intern, deși treci Atlanticul! Sunt atâtea curse între Orly și Pointe a Pitre, că ai senzația de navetă între provinciile franceze, deși zborul durează peste opt ore.

Suntem un grup de opt, adunați din Cluj, Goteborg, Bruxelles, iar organizatorul, deși clujean, e internațional, pentru că mereu e pe drumuri în călătorii.
Toți eram entuziasmați să vizităm Caraibele, dar el a fost cu ideea de a face asta cu catamaranul.

Iar catamaranul ne aștepta în Saint-Francois, Guadeloupe, cam la o oră și ceva de transfer cu microbuzul de la aeroport.  Căpitanul și proprietarul catamaranului Belo e francez. Xavier Belory are acum 52 de ani, e căsătorit și are doi copii, un băiat și o fată, care acum sunt în Franța cu mama lor, deși au crescut pe mare. Xavier a făcut studii și a lucrat într-o bancă la Paris. Și-a dat seama că nu i se potrivește și a avut curaj să părăsească viața din Paris pentru cea liberă din Marea Caraibelor. Face croaziere pentru doritori de mai bine de 18 ani. Și e ocupat mai tot timpul! Secundul e Morgan Socolov. Are 33 de ani, căsătorit (încă) și are două fete. E cetățean francez, dar a crescut în Caraibe. Pasiunile lui sunt navigarea pe mare și muzica. Are o chitară la care ne cântă melodiile compuse de el. În rest, face de toate și e agil ca o maimuță. Și dezinvolt. Țigările pe care le fumează au toate un pic de iarbă, iar asta îl face să fie simpatic și comunicativ. Ne spune că e descendent din sângele albastru al Rusiei, iar noi nu putem să îl contrazicem. După câteva zile, îl puteam striga după numele de alint, Ganou, iar asta înseamnă prietenie totală! Belo și Ganou, o echipă care a făcut tot posibilul ca noi să avem o călătorie de neuitat!

Casă clasică de Caraibe

Guadeloupe e o insulă în formă de fluture, iar cele două aripi se numesc Basse-Terre și Grande-Terre, deși relieful e fix pe dos față de nume. Saint Francois e un orășel micuț, dar cochet, cu case mici și colorate viu. Oamenii sunt un amestec de creoli cu francezi și, dacă nu te apucă isteria, e chiar frumos să te adaptezi ritmului lor de viață relaxat și lent. Portul e tot micuț, dar are câteva restaurante unde bucătăria franceză și cea locală se îmbină într-o aromă exotică.
Accesul nostru din port pe catamaran se face cu dinghy-ul. E o șalupă micuță, acoperită pe margini cu o prelată portocalie, așa că am numit-o „coaja de portocală”, apoi, simplu, coaja! De fiecare dată sunt necesare două drumuri pentru a ne transporta pe toți.

Ajungând cu bagaje, obosiți după zbor și abia așteptând să ne schimbăm hainele de călătorie, mă înfig la primul transport spre catamaran, curioasă și entuziasmată! Reușesc cumva să nu cad în apă la urcarea pe barcă, dar întâmpin niște probleme de echilibru, dat fiind balansul constant al ambarcațiunii! Ni se spune că trebuie să ne descălțăm la intrare, papucii ni se depozitează în compartimente destinate, claie peste grămadă, iar bagajele noastre mari umplu tot spațiul de mișcare până am reușit să le depozităm. Din acel moment a început libertatea de a umbla mai tot timpul desculț!

Catamaranul se pare că e destul să ne încapă, dar cam atât. Are 14 metri lungime și 8 lățime. Patru cabine de dormit principale de două locuri, pe laterale, ne sunt destinate. Mai sunt încă trei mai mici pe care le-am descoperit mai târziu. Într-una dormeau Belo și Ganou, iar în celelalte două erau depozitate lucruri, dar aveau intrarea de pe punte. Cabinele sunt înfiorător de mici, iar dacă suferi de claustrofobie, mai bine dormi afară! Băile sunt doar pentru că trebuie să existe, cu un closet și o chiuvetă minimă din care poți să scoți bateria pentru duș.

Abia găsim loc să ne așezăm bagajele. Accesul la patul de dormit se face pe trepte de lemn, ca și găinile la coteț, iar spațiul de respirat e restrâns, deși avem un hublou deasupra. Acesta trebuie să fie închis în timp ce navighezi sau dacă plouă. Avem în schimb un ventilator la pat pentru nopțile sufocante și e foarte bine că era de plastic, altfel aveam toate degetele retezate!

Dar e bine că avem de toate! Bucătăria e echipată complet cu aragaz, cuptor, frigider, chiuvete în care speli cu apă de mare, dar și cu apă filtrată. Panourile solare oferă energie pentru prizele care ne alimentează aparatele. Spațiile ascunse de depozitare sunt suficiente pentru proviziile făcute în porturi, iar două hamace mici exterioare adăpostesc toate fructele exotice achiziționate.

O masă bine fixată pe punte și un colțar cu perne ce suportă umezeala, aflate sub o copertină, au fost sediul nostru zilnic. Pe ambele laterale ale zonei, deasupra cabinelor interioare de la pupa vasului, sunt cele mai confortabile locuri. Poți dormi sau sta la soare, pot fi izolate cu prelate care apără de vânt și ploaie și au fost cele mai vânate în timpul croazierelor.

Avem și două dușuri, cu apă filtrată de stația proprie, lângă scările de acces din mare pe punte, ca să ne putem limpezi de apa sărată sau chiar să faci dușul zilnic de igienizare. E maximul de confort pe care poți să îl ai în minimul de spațiu!

Am crezut că e floare la ureche navigatul pe catamaran. Am mai fost în croaziere cu bărci de diferite dimensiuni, dar toate durau doar câteva ore și apoi reveneam pe pământ. Dar nu am dormit niciodată pe mare! Așa că în prima noapte, chiar în port la St Francois, nu am putut dormi deloc! Poate a fost de vină și diferența de fus orar, poate locul încă străin, poate zgomotele cu care nu eram obișnuită, dar răul de mare se instaura ușor și insidios, iar dimineață abia așteptam să ajung pe pământ stabil, fără să mai simt balans…

Pe naiba! Cum am atins pământul, a fost și mai rău! Totul se balansa în capul meu și nu am putut savura pe deplin piața de pește în care Cristina a avut curaj să ia doi homari vii în mână ca să-i facem poze, plimbarea prin oraș la aprovizionare și relaxarea la barul din port. Dar, după un mojito, m-am simțit mai bine!
Toți eram doritori să plecăm în aventura pe mare, așa că, după un prânz luat rapid pe barcă, au început pregătirile de navigare. Totul a fost securizat în dulapuri, paharele de sticlă înlocuite cu cele de plastic, hublourile închise, pernele și păturile duse în interior, ni s-a spus unde avem voie să stăm și unde nu, apoi s-a ridicat ancora! Motorul ne-a scos din port cu duduit molcom, iar briza mării aducea un ușor confort balansului resimțit de toți otoliții mei. Asta până când s-au oprit motoarele și s-au întins velele mari pentru vânt. Vânt era destul, dar și valuri pe măsură! Am primit un sfat bun de la Belo pentru răul de mare. Să stau întinsă. Așa că mi-am ales un loc confortabil pe punte unde făceam corp comun cu barca și era perfect. Pe partea opusă, Ioana, verde și ea la față, încerca să-și calmeze răul de mare, nemișcată! Cristina cedează și vine lângă mine. Dan si Radu pleacă în cabine. Bogdi îmi aduce bluza groasă și pături să ne învelim, pentru că nu mai pot să mă mișc și deja e noapte și frig. Lucian nu are nicio treabă și îl invidiez pentru asta! Silviu încearcă să țină pasul cu Lucian, dar vomează primul. Bogdi pleacă și el la culcare, pentru că suntem toți leșinați pe punte. Doarme profund când ajung și eu la cabină, alungată de frig și de nevoia de pipi. În interior, balansul e insuportabil! Căldura sufocantă mă face să deschid hubloul de deasupra patului ca să pot respira puțin. Eram convinsă că l-am închis înapoi, dar nu a fost așa. Drept urmare, după ceva vreme , un val luat din plin ne inundă patul! Ne trezim cu apă sărată și rece în gură! Adrenalina e mai puternică decât răul de mare, așa că reușesc să închid bine hubloul, să schimb cearșaful ud cu cel uscat din dulap și să pun prosoape absorbante sub noi. Oricum, somnul nu venea din cauza zgomotelor puternice. Catargul scârțâia, vela umflată de vânt pocnea periodic, iar valurile izbeau coca fix în capul meu. A fost o noapte de coșmar și am reușit să adorm doar când am auzit că se lasă ancora în Antigua, la ora 3.40, după aproape nouă ore de la pornire. Perfect!
Începutul vacanței mă face să mă gândesc serios cum să abandonez croaziera și să rămân undeva pe pământ stabil.

Dar lucrurile se schimbă când, în Antigua , cu mult noroc, am găsit un loc de andocare în golful englezesc, English Harbour, iar catamaranul, ancorat bine, nu se mai balansează și ne permite accesul direct pe țărm.

Foto: Arhiva personală

Foto: Arhiva personală

Portul e mic, curat și cochet. Face parte din Patrimoniul Unesco și se numește Nelson’s Dockyard. Au servicii publice de toalete și duș, dar apa caldă costă 2 dolari pentru 5 minute. Sunt și câteva pub-uri și restaurante unde poți servi o cină perfectă. Pe insulă se vorbește engleza, iar moneda e ECD ( east caribbean dollar), dar poți plăti și în USD.

Nu am putut părăsi barca până nu s-au încheiat formalitățile de viză de care s-a ocupat căpitanul Belo, dar apoi am plecat la plimbare. La câteva minute de mers pe jos e un alt port, mai mare, unde sunt ancorate yahturi de lux uriașe, sclipitoare, unele chiar cu elicopter. Le-am admirat, i-am invidiat pe cei care pot să își permită luxul, apoi am intrat la Antigua Yaht Club să bem ceva înainte de cină! Cina am luat-o la un restaurant pe malul mării, cumva la noi acasă în Nelson Dockyard, cu fructe de mare și pește. Viața de noapte destul de intensă ne-a făcut să dansăm pe puntea catamaranului nostru, pentru că muzica de la un club aflat peste golf era suficient de puternică ca să ne provoace.

“Antigua&Barbuda, land of sea and sun” scrie pe plăcuțele de înmatriculare ale mașinilor. E atât de frumos! Iar frumosul insulei l-am descoperit a doua zi când am făcut o excursie cu un taxi închiriat.

Așa cum numai noi știm să nimerim ceva exotic, așa l-am nimerit pe Ranford să ne fie șofer și ghid!  Șoferul și mașina sunt cumva trecute de 70 de ani. Ranford e născut în Antigua și nu a părăsit niciodată insula. E tuciuriu și slab, cu bărbiță albă, iar părul împletit acum un secol stă ascuns în căciulița tradițională. Nu mai are decât vreo doi dinți în gură și e destul de greu să înțelegem ce vrea să ne spună, dar vorbește în continuu și gesticulează cu tot corpul! Bucuria lui e faptul că trăiește, iar energia presupun că e dată de țigările pe care le fumează. Ne-a spus că o să avem parte de o experiență ne neuitat și poate, datorită lui, chiar am avut-o!

Prima dată ne-a dus să vedem panorama asupra Atlanticului din vechiul fort englezesc. Bătea un vânt de te lua de pe picioare, dar am reușit să nu fim aruncați de pe promontoriu în timp ce imortalizam experiența cu ceva poze. Ruinele fortului sunt salvate ca imagine de St Paul Parish Church, datând din 1676, singura construcție rămasă cât de cât întreagă, dar poate pentru că e doar o construcție micuță, apărată de intemperii de bunul Dumnezeu!  Ca toate insulele vulcanice tropicale, Antigua e deluroasă, cu păduri de bananieri, cocotieri, arbori de papaya și mango. Drumul destul de îngust trece pe lângă căsuțe mici și colorate, toate cu geamuri împărțite în ochiuri mici, ca să reziste vânturilor puternice. Unele sunt părăginite, iar mașinile ruginite și vegetația neîngrijită demonstrează că sunt abandonate. În schimb, sunt multe biserici anglicane, adventiste sau catolice. La una dintre ele se ținea slujba de duminică, dar străinii nu au permis de intrare, așa că am ascultat de afară corul gospel care cânta înflăcărat. Ne-a alungat ploaia venită destul de brusc și am plecat mai departe. Pe drum vedem o coșmelie de lemn, vopsită în roz puternic, unde se vindeau fructe și legume. Am mâncat în stradă cel mai bun mango pe care l-am gustat vreodată! Apoi Ranford ne coboară la una din plajele amenajate. Intrăm la una din terasele cu acces direct la plajă. Nisipul e auriu și fin, apa e turcoaz, dar e vânt și sunt valuri, altfel aș fi ajuns în paradisul visat de mine. Doar Crisina și Dan fac baie, eu mă plimb pe plajă, restul beau beri sau accesează netul oferit de locație.

După o vreme îl trezim pe Ranford care dormea în mașină și pornim spre capitală.

Saint John’s e un oraș micuț, dar e un port cheie al insulelor caraibiene. Faleza e plină de magazine cu suvenire și am avut noroc să nu ancoreze niciun vas mare de croazieră. În afară de catedrala anglicană și de muzeul pe care oricum nu doream să-l vizităm, nu prea aveai ce să vezi. Așa că îl rugăm pe Ranford să ne ducă la o plajă unde să putem lua prânzul.

Foto: Arhiva personală

Plaja e mai mare decât precedenta, dar valurile mari ne taie pofta de baie și ne oferă doar spectacol. În timp ce așteptam mâncarea comandată, se pornește o ploaie intensă care transformă azuriul mării în cenușiu. Dar aici totul se schimbă de la o clipă la alta și e iarăși soare când plecăm. Plecăm spre un fort cu tunuri din secolul al XVII-lea aflat, desigur, pe un promontoriu spre Atlantic, dar în scurt timp se pornește iarăși ploaia și ne refugiem în rabla lui Ranford.
Suntem ușor moleșiți pe drumul de întoarcere, chiar și Ranford tace și conduce mai tare. Dar ziua nu se încheie aici. Mergem cu toții la o petrecere cu muzică live, mâncare și băutură, care se ține în fiecare duminică într-un local pe Shirley Heights. E organizată de localnici, dar e destinată turiștilor.
Când ajungem noi, deja e agitație. O mulțime de taxiuri debarcă turiștii disperați pentru distracție! Sunt cozi la bar, dar sunt cozi și mai mari la mâncarea gen barbecue. Locurile de stat jos sunt puține și ocupate total. Dar muzica face să nu vrei să stai jos! O întreagă orchestră care cântă la tobe și butoaie și un animator cu codițe împletite țin un ritm animat de dans.

Dar cel mai spectaculos e soarele ce coboară lent spre mare, într-un apus pe care îl vei ține minte toată viața! Party-ul ține până la ore târzii în noapte, dar noi, când ne-am făcut plinul, l-am chemat pe Ranford să ne ducă acasă, pe barcă. I-am lăsat în urmă pe Lucian și căpitanul Belo, care mai aveau energie să aștepte muzica reggae promisă.  Noaptea aceea am dormit excepțional, cred că prima și ultima dată absolut perfect pe barcă. Au urmat alte aventuri!

Distribuie:

Postaţi un comentariu