Cu velierul prin Marea Caraibelor, episodul ll, Barbuda

Apus in Barbuda

Text de Lili Morar

Programasem să plecăm din Antigua spre Barbuda la ora 9.00. Dar cum suntem români care mâncăm foarte multă pâine, nu puteam pleca fără provizii. Cum ritmul vieții în Caraibe e unul relaxat, am reușit să o obținem doar după ora zece baghetele necesare și indispensabile. Asta, spre disperarea vecinilor de barcă nemți, care și-au mutat punctual ambarcațiunea, ca să putem ieși lejer la ora promisă. Ne-am atras antipatii, dar prioritățile noastre sunt mai presus!

Dar și nouă ne-a fost greu să așteptăm! Radu era plecat la supermarket. Cristina și Silviu au fugit imediat ce am auzit că s-a deschis boulangeria din port, să prindem ceva…Vine, într-un final și Radu cu provizii, așa că avem surplus! Glumim că putem face comerț la negru cu pâine, dar suntem gata de plecare!

Croaziera de zi e mai ușor de suportat. Deși sunt valuri și balans, măcar e soare și cald. Mai învățăm ceva reguli împotriva răului de mare de la Ganou. Sunt patru principii importante: să nu-ți fie foame, sete, frig și să nu fii obosit. Eu le-am combinat și cu statul întins pe punte la aer și a fost suportabil.

Măcar așa am putut vedea cum Ganou întinde undițele de pescuit, poate avem noroc și prindem de o cină proaspătă! S-a prins o baracudă, dar a trebuit să o abandonăm, pentru că în apele din zonă poate să fie purtătoare de “ciguatera”, o bacterie care pentru pești e inofensivă, dar pentru oameni e toxică. S-a mai agățat și un ton, destul de mare încât să rupă cârligul! Am rămas cu pofta și ce aveam în frigider!

De la Antigua la Barbuda am făcut șase ore.

Sora mai mică a Antiguei e chiar mică. Are doar 160 kmp față de cei 280 kmp ai surorii mai mari. Ca toate insulele din Marea Caraibelor și ea a fost descoperită și botezată de Cristofor Columb. Cele două insule mari, plus încă vreo patru mai mici și nesemnificative, sunt unite sub același steag, sunt autonome, dar fac parte din Uniunea Indiilor de Vest.

Ne apropiem de Barbuda

Barbuda e o insulă plată, aproape ca un atol. Nu o vedem la orizont decât atunci când ajungem foarte aproape și distingem palmierii care sunt cei mai proeminenți din relief.

În septembrie 2017, uraganul Irma a făcut prăpăd. Mulți locuitori au abandonat insula, dar au mai rămas câțiva care acum încearcă să-și reconstruiască viața. Asta am văzut și noi ajungând acolo. Am ajuns după-masa târziu. Ancorăm destul de departe de mal, dar Cristina și Radu sunt suficient de curajoși să înoate până la plajă și înapoi. Restul ne facem baia în jurul catamaranului. Apusul e senzațional! Soarele coboară în ritm alert, iar în secunda când dispare în mare emană o străfulgerare de lumină verde. Verde fistic. Și am văzut-o! Cerul e limpede și apar stele luminoase. Cristina crede că vede Luceafărul, dar era doar lumina de la un catarg aflat în depărtare. Seara continuă cu voie bună, cină cu pui în stil indian și cântat “Frere Jacques” cu echipajul. Apoi, somn în balans pe o mare care credeam că e liniștită.

E deja marți, 21.01.2020 și suntem în a șasea zi de locuit pe barcă.

Ar fi trebuit să mă adaptez până acum, după teoria lui Belo. Dar încă nu mi-e bine în cabină, mă lovesc de toate și trebuie să mă țin de pereți ca să pot umbla. Cel mai greu e la toaletă. Nici vorbă să mă pot machia! Dar, pe o plajă sălbatică și pustie, la ce mi-ar trebui! De fapt, plajele au fost excepționale înainte de prăpăd. Nisipul fin alb sau roz atrăgea o mulțime de turiști. Hotelurile luxoase sunt acum în ruină, abandonate. La reciful pe care a trebuit cu grijă să îl ocolim când am ajuns lângă insulă, se făceau scufundări. Belo ne duce cât poate de aproape de celebra Princess Diana Beach. Nu am noroc de apa liniștită pe care o vedeam în toate reclamele. Sunt valuri, dar nu mă mai interesează și plec a doua, după Lucian, în înot până la plajă. Nu e chiar ușor, pentru că sunt curenți și ajung epuizată de frică și efort.

Vin și ceilalți, mai relaxați decât mine. Dan cară în spate un sac impermeabil cu prosoape de plajă, telefoane și țigări, pentru toată lumea. Silviu aduce sacul impermeabil plin cu bere și apă. După ce ne tragem sufletul și ne rehidratăm, fiecare face cam ce dorește. Bogdi are o gleznă umflată și rămâne pe loc. Lucian preferă să înoate. Plaja e lungă cât vezi cu ochii și pustie. Soarele arde nemilos și nu e nici o umbră. Mă acopăr cu eșarfa de plajă și plec de una singură, pentru că majoritatea dorea să ajungă la hotelul ruinat și nu am avut curaj să merg cu ei, fiind destul de departe.

Partea explorată de mine e sălbatică. Cresc în voia sorții plante ce împânzesc teritoriul, acoperind ca o plasă toată zona unde nu ajung valurile. Au și flori frumoase, roz-lila, un fel de nuferi de plajă, dar habar n-am cum se numesc. Nu găsesc scoici, dar, în schimb, e plin de resturi nedegradabile. Peturi, doze, lemne, cârpe, sticle. Aruncate, eșuate, dar nu cred că mai contează. Un post de salvamar de lemn, în ruină, îmi demonstrează tragedia locului prin inutilitatea de a mai fi acolo.

Vreau înapoi pe catamaran! Lucian e deja acolo. Apare și Dan , care a abandonat expediția. Împreună cu Bogdi, pornim toți trei înot spre barcă, pentru că nu mai suportam lipsa de umbră. Se face aproape ora 13.00 și prietenii noștri aventurieri pe plajă încă nu se arată. Căpitanul Belo ar trebui să ajungă în Codrington până la ora 14.00, ca să facă formele vamale, pentru că seara urma să plecăm. Se hotărăște să mute catamaranul mai aproape de portul de debarcare, ca să aibă acces cu dingy-ul. Cum nimeni nu avea acces la telefonie mobilă, am înțeles disperarea celor de pe plajă când au văzut că barca e mai departe , fără să știe de ce. Lucian vrea să meargă cu Belo și în două secunde mă hotărăsc și eu să merg. Dingy-ul condus de Ganou ne lasă la un port în reconstrucție. Un panou cu “Welcome to Barbuda” îmi reamintește unde mă aflu și încep să fiu entuziasmată.

Catamaranul Belo

Până la oraș sunt mai bine de patru kilometri, dar pornim, curajoși, pe jos. Oricum, nu aveam planificată nicio altă variantă. Soarele arde și pe drum nu e umbră. Sunt doar arbuști, vegetație mică și câmpuri întinse. Dar, măcar, e un pic de trafic de mașini. Facem autostopul și avem noroc să ne ia un jeep cu benă, cred că de zugrav, după scara și bidoanele cu vopsea. Lucian are loc în interior, Belo și cu mine ne cățărăm în benă. Asfaltul e plin de gropi, dar șoferul a mers impecabil, cu cea mai mare grijă! Nu știu dacă pentru noi , cei din portbagaj sau pentru mașină.

Îi mulțumim frumos când coborâm și nu vrea bani. Habar nu avem unde să mergem, așa că întrebăm locuitorii. Găsim stația de poliție, care e în același loc cu pompierii, dar nu acolo trebuie să ajungem pentru vize. Ne găsește șeful poliției pe drum, debusolați complet și ne dă indicațiile necesare. Găsim, într-un final, vama, găzduită într-o casă banală , vizavi de o locație care pe vremuri organiza evenimente. O mulțime de afișe deteriorate anunțau petreceri cu muzică și dans. Orașul devastat începe să își revină. Două biserici sunt refăcute complet. Portul, aflat într-o lagună cu ape mici, e mai puțin avariat. Aci sunt clădirile primăriei și ale căpităniei portuare, care au rămas impecabile. Școala de lângă are bucuria de a găzdui elevi entuziaști. Citisem că principalul venit al insulei e pescuitul de languste. Acum nu era nimic de oferit. Nici măcar în port.

O localnică amabilă încearcă să ne găsească un taxi pentru întoarcere. Nu are succes, așa că pornim spre drumul principal pe străduțe înguste. Numai așa am putut înțelege amploarea dezastrului natural. Multe case erau sfâșiate, cu interiorul ruinat la vedere. Pe unicul zid al unei proprietăți mai stătea atârnat un afiș cu „de închiriat”,  ilaric sau macabru. Sunt zguduită de emoția resimțită văzând tragedia prin care acești oameni au trecut.

După uragan a rămas prăpăd

Dar viața continuă aici în ritmul lent al celor din Caraibe! La una din case e muzică și agitație de party. La alta e un mic bazar cu de toate de vânzare. Pe străzi circulă mașini de ultimă generație.  Am avut iarăși noroc făcând autostopul. Ne-au luat o familie cu o Toyota Land Cruiser. El, masiv, ea subțire și drăguță. Am stat lângă fetița lor, o școlăriță de opt ani, cu codițe împletite și ten de abanos. Era timidă și oarecum timorată de fețele noastre albe. Amabilitatea lor a avut un cost, dar e foarte bine că există! Recuperarea noastră a fost de pe plajă și nu din port. A trebuit să sar cumva pe burtă pe marginea dingy-ului ca să mă pot cățăra în mica șalupă ce dansa pe valuri. Din ce în ce mai palpitant! Dar mai palpitantă a fost noaptea ce a urmat! După o cină , nu tocmai inspirată,  cu tocăniță de caracatiță , a urmat cea mai lungă croazieră din tot itinerariul, până la St. Barth. De noapte!

Mă gândeam la filmul „Cea mai lungă zi”, în timp ce îmi petreceam în pat cea mai lungă noapte…Și speram să o trec supraviețuind! Nu m-am mișcat din patul din cabină timp de 14 ore. Cei doi lupi de mare, Belo și Ganou, făceau cu schimbul la timonă. Au făcut cumva de am ajuns, dar se vedea că și ei erau epuizați. După 16 ore de navigat, am andocat în port, iar ei s-au retras la culcare, lăsându-ne pe noi liberi să explorăm.

Distribuie:

Postaţi un comentariu