Cu velierul haihui prin Insulele Caraibiene de Nord

Orașul Charlestown, Nevis

Text de Lili Morar

22 ianuarie 2020

Saint-Barthélemy e o insulă de apartenență franceză, dar din 2007 e semiindependentă, împreună cu Saint-Martin. Moneda a rămas euro, iar telefonia Orange funcționează ca și cum aș fi în Franța. A fost pe vremuri și sub colonialism suedez, care și-a pus amprenta pregnantă peste tot. De la nume de străzi, la monumente. Și acum toate numele sunt în regim bilingv pe plăcuțe.

Gustavia e capitala și cel mai important oraș și e cel la care am avut acces și noi, din port. Se pare că e cel mai cosmopolit oraș din toată zona Caraibelor.
E frumos, curat, civilizat, cu o mulțime de magazine scumpe și restaurante pentru toate gusturile. Noi am găsit unul italian, Isolleta, și am mâncat impecabil!
Lumea bună se plimbă pe străzi sau se adună pe la terase. E o Europă în cadru exotic! Multe vedete au case de vacanță aici și nu pot decât să îi invidiez pentru asta! Noi suntem doar turiști de o zi…

Moleșiți după prânzul bun, doream doar relaxare și am căutat cea mai apropiată plajă. Shell beach, după hartă, sau Grand Galet, după indicatoare, ne sunt cele mai accesibile. Desigur că sunt mai multe: Gouvernour Beach, Grand Fond Beach, Toiny Beach, Colomber Beach, Flamands Beach… Mi-aș fi dorit să le văd pe toate! Plaja Grand Galet e situată într-un golfuleț adăpostit de pereți de stâncă cu vegetație abundentă. Apa e de cristal și excepțională pentru baie. Desigur că există o locație cu bar, terasă și șezlonguri, animată și plină. E un loc frecventat și trebuie rezervare. E bine că pe plajă mai găsim o zonă pentru noi, iar barul ne servește cu cocktailuri. Dar tot ce e perfect se termină repede, orele zboară și ne întoarcem la bază. Nu s-a terminat perfectul, pentru că reușesc să fac un duș în port (nu pe barcă) și să luăm cina într-un local cu grădină și mâncare tradițională…

Plaja din Nevis

Peste noapte, vremea se schimbă. Dimineața e cețoasă, cu ploaie măruntă. Am fi dorit să închiriem o mașină să vizităm insula, dar lipsa soarelui ne face să nu mai fim entuziaști. După ce facem aprovizionarea cu alimente, plecăm mai departe spre St. Kitts și Nevis. Vremea nefavorabilă ne dă bătăi de cap și pe mare. Deși e vânt, nu bate din direcția bună ca să ne apropie de destinație. Așa că ne îndepărtăm, sperând că vom prinde alt curent care să ne schimbe cursul!
Încep să mă obișnuiesc cu balansul și mi-e chiar bine stând în picioare, cu fața scrutând orizontul. Lucian, lângă mine, îmi explică unicitatea momentului prin care trecem. Suntem în ape internaționale. În spate am lăsat St. Barth, teritoriu francez. În dreapta se vede St. Eustatius, teritoriu olandez, iar mult în stânga (deși ar fi trebuit să fie în față), e St. Kitts și Nevis, teritoriu englez. Sunt doar insule în zare, iar noi suntem pe o coajă, pe ape tulburi!

Croaziera care ar fi trebuit să dureze trei – patru ore se prelungește parcă la nesfârșit. Mai avem parte și de reprize de ploaie, iar lumea se refugiază în cabine. Rezist pe punte, îmbrăcată corespunzător cu bluza de navigare Tribord, pe care am primit-o cadou de la Bogdi de Crăciun și fâșul de ploaie “The North Face”, pentru că deja e frig în noapte.

Lucian discută cu Belo să abandonăm vântul și să intrăm pe motoarele care pot să ne ducă pe direcție. Costul motorinei e suportat de noi.
Ioana și Silviu, în cabina lor, aud motoarele pornind și cred că am ajuns în port. Ies , călcându-se unul pe altul, care să ajungă primul afară, având încă rău de mare. A fost spectacolul serii!

Mâncăm ceva fasole din conserve , apoi ne retragem la cabine. Ajungem la St. Kitts la ora 23.30, după nouă ore și jumătate de navigat. Nu mai urc să văd ce se întâmplă, pentru că deja știu după zgomote că am andocat. Mă las în voia somnului, pentru că urmează o altă zi de explorat! Christofor Columb (cine altul!) a fost primul european care a descoperit insulele în 1493 și le-a botezat la inspirație. Pe cea mare a numit-o San Cristobal, după sfântul patron al călătorilor. Englezii l-au adaptat în Saint Christofer, apoi l-au prescurtat în Saint Kitts. Numele insulei mai mici vine de la norii albi care plutesc pe cel mai înalt vârf, comparabili cu cei ce aduc zăpadă. Din “Nuestra Senora de las Nieves”, a devenit simplu, Nevis. Insulele sunt apropiate, cu doar 3 km între ele, sunt vulcanice, au mai multe lanțuri muntoase acoperite de păduri tropicale, dar majoritatea populației trăiește în zonele aplatizate de pe coaste. E o națiune independentă, cea mai mică din zonă, care și-a câștigat statutul abia în 1983. De aceea avem nevoie, din nou, de vize. De care s-a ocupat Belo, bineînțeles! Noi am plecat să vizităm capitala, Basseterre.

Aici se vorbește engleza, deși orașul a fost întemeiat de francezi prin anii 1600. A fost preluat sub control britanic în 1727. Moneda e ECD, dar se poate plăti în orice valută sau cu cardul. Zona e intens turistică. În port ancorează vase mari de croazieră, din care curg valuri de oameni dornici să vadă cât mai mult, în timp cât mai scurt. Oricum, orașul fiind micuț, nu ne ia nici nouă mai mult de o oră ca să atingem punctele importante de vizitat.

În Independence Square găsim o catedrală și un părculeț mic, ce are ca piesă centrală o fântână de piatră. A fost construită să comemoreze introducerea conductelor de apă în oraș prin secolul al XIX-le, dar acum e secată și deteriorată. Având în vedere istoricul tragic al orașului ce a fost devastat de-a lungul timpului de războaie coloniale, incendii, cutremure, inundații și uragane, sunt surprinsă că multe clădiri vechi sunt încă nobile și intacte. Vegetația specifică ce crește nestingherită adaugă o notă de frumos și liniște.

Apus in Nevis

The Circus e a doua piață importantă, care a fost construită după marele incendiu din 1867. Are o fântână centrală (tot fără apă), ridicată în memoria onorabilului Thomas Berkeley. Habar nu am cine a fost și nici nu-mi bat capul, pentru că mă atrag prea mult magazinele din port.
Aici găsești de toate. Suvenire, nimicuri, îmbrăcăminte scumpă sau ieftină, bijuterii, ceasuri, jucării….Să te uiți nu costă nimic. Mi-am cumpărat doar o coliță de timbre ( neștampilate ), cu orhidee caraibiene, pentru că am colecție și e un suvenir autentic.

Când zona se aglomerează de la două nave gigant, ne retragem spre mica noastră casă plutitoare, ca să plecăm mai departe. Departele e aproape și navigăm pe mare lină. E soare și facem plajă pe puntea catamaranului. Apa e perfectă de baie, iar Belo ne face o surpriză oprind și montând o frânghie în apă pe care a legat rulourile de tampon în spatele bărcii. Când lumea se ancorează pe ele, mărește viteza pentru distracție și adrenalină.

După efortul depus și un Bloody Mary, adorm pe punte, la soare, până la destinație! Nevisul e o insulă mult mai mică, dar cu plaje superbe! Belo se ancorează la baliză lângă una din cele mai frumoase, Pinneys beach. Ne debarcăm cu dingy-ul și intrăm în paradis! La umbra palmierilor sunt șezlonguri deținute de o locație discretă, dar care oferă mâncare, băutură și internet. Nisipul e fin și cald, străbătut de crabi mărișori și sperioși când te apropii. Apa e lină și te îmbie la baie permanent.

Trece timpul prea repede și ne întoarcem pe catamaran, unde Lucian a făcut supă thailandeză. Bem rom Barcelo și admirăm apusul ascultând muzică.
Puțin mai târziu, lumea debarcă pentru cină la restaurantul de pe plajă. Eu cu Cristina rămânem. Belo face pentru el și Ganou o salată și ne invită și pe noi. Apare din senin și o frapieră cu gheață, în care zace nonșalant o sticlă de vin. Ce poți să-ți mai dorești!
A fost cea mai frumoasă zi de până acum!

25 ianuarie 2020

Mă trezesc la 6.30, deși e sâmbătă, nu am nimic de făcut și sunt în vacanță. E treaz doar Lucian. Ne trebuie cafea, dar eu habar n-am s-o fac. Se simte Lucian dator cu sarcina, dar pune termosul de plastic direct pe foc și îl avariază puțin. Până la urmă se descurcă și râdem cu lacrimi. Când îl vede Belo, îi dispare zâmbetul de dimineață, dar apare cu alt termos de inox!

Mergem din nou la plaja cu palmieri. Stăm la o bună leneveală până pe la ora 12.00, apoi plecăm spre capitala Nevisului, Charlestown. Noi, la vizită, Belo și Ganou la aprovizionare. Ni se dă o stație prin care să-i putem apela pentru recuperarea din port, pentru că telefonia e prohibitiv de scumpă. M-am obișnuit deja că orașele caraibiene sunt cam ca un sat mai răsărit de la noi. Charlestown-ul nu face excepție. Clădirile vechi sunt construite solid din piatră, dar multe au etajele din lemn, ușoare, fiind des devastate de cutremure. Există o mică piațetă centrală, păzită de un monument de piatră, în care își fac veacul locuitorii și mai pierde-vară….

Cel mai important personaj din istorie a fost Alexander Hamilton, care s-a născut aici, dar care a plecat în adolescență în Statele Unite și a devenit celebru. E și normal să existe un muzeu destinat lui. E situat pe strada principală, ca de altfel toate celelalte clădiri importante: poliția, tribunalul, stația de pompieri și bisericile. Specialitatea culinară principală a insulei e puiul prăjit. Câteva tonete stradale ne demonstrează modul simplu în care îl fac. La altele se vând fructe și legume. Găsesc o varză mică, numai bună pentru glezna umflată a lui Bogdi și leșin când îmi cere doi dolari americani pe ea.
Vizita orașului se termină repede și ne refugiem de soarele puternic unde altundeva decât într-un bar! De fapt, e o terasă acoperită, cu mese de lemn vopsite în verde crud și canapele cu perne înflorate. În spatele barului, o fătucă tinerică se joacă pe telefonul mobil și ne dăm seama că ea pune muzica latino care ne-a făcut să intrăm. Dotarea cu băuturi e minimă, dar whisky-ul e Johnny Walker black label, cognacul e Hennessy, iar vodca e Absolut! Restul de alte trei sticle nu mai contează, pentru că, oricum, am băut bere Carib!

Barul era gol până să ajungem noi. Fătuca, depășită de situație, dă muzica mai tare și cheamă ajutoare. Reușim să ne simțim bine, să dansăm și să comandăm acolo faimosul pui prăjit. Prânzul vine în caserole de unică folosință. O pulpă întreagă de pui, cu cartofi prăjiți și salată. Un deliciu! Nu ne alungă nimeni din bar și nici nu apar alți consumatori, dar când simțim că a fost destul, ne repatriem pe coaja noastră din port. Va urma o croazieră de noapte spre Montserrat.

Plecăm, nu știu de ce, doar la ora 23.00. E senin și nu e vânt. Se merge pe motoare și viteza e minimă.

În cabină e sufocant, dar nu mai îndrăznesc să deschid hubloul. Ventilatorul pe viteză maximă face gălăgie și prea puțin aer de respirat. Mai ies pe punte, dar și aici e totul monoton… Reușesc să adorm într-un final și mă trezesc la destinație. E ora 9.00 dimineața și plouă! În 1943, Cristofor Columb, nașul insulelor caraibiene, a botezat-o Santa Maria de Montserrat. E o insulă ce măsoară 16 km în lungime și 11 km lățime, cu aproximativ 40 km de linie de coastă. E denumită și Insula de Smarald a Caraibelor, dar aici totul e numit exotic de cei care au venit să colonizeze. În acest caz, sunt irlandezii. S-a păstrat denumirea chiar și pe plăcuțele de înmatriculare ale mașinilor, care sunt verde smarald, cu inscripția: montserrat, the emerald isle.

Această insulă vulcanică, chiar are un vulcan activ. Din nefericire, tocmai el a făcut-o celebră. Dormea de secole, dar în 1995 a erupt, îngropând sub lavă și cenușă capitala Plymouth, un oraș prosper, întins între baza lui și marea frumoasă. Vulcanul Soufriere a erupt neîncetat din 1995 până în 2000, când a intrat din nou în somnolență. Autoritățile au îngrădit zona și nu au permis vizitele turistice. Populația a părăsit insula sau s-a retras în zone sigure.
Zona sigură unde am ancorat se numește Little Bay.

Am mers cu dingy-ul la mal și am fost singurii vizitatori din acea zi. Am închiriat două mașini care să ne poarte prin locurile lor actuale și istorice.
Centrul administrativ s-a mutat la St. John’s, la distanță sigură, apărată și de relieful deluros de vulcanul activ. Ni se prezintă din mers toate clădirile importante, dar simt doar empatie, pentru felul în care își gestionează tragedia. Urcăm apoi pe dealuri, prin pădure tropicală, pe drumuri înguste, dar impecabil întreținute. Un panou verde smarald ne anunță că am ajuns în Salem, fun and revelry. Mă gândesc la vrăjitoare, dar un catâr legat de panou stă cuminte și-mi spulberă imaginația. E doar un sat ca oricare altul. Doar că e pe insula Montserrat. Ajungem la zona interzisă până mai demult. Acum se permite accesul cu însoțitor din partea autorităților, contra unei taxe, evident! Am așteptat venirea unei polițiste care avea cheia de la barieră. Drumul ne duce până în portul orașului Plymouth, cândva prosper, acum în ruină. De acolo se poate vedea imensa tragedie.

Vulcanul încă fumegă, nonșalant, la fel ca Etna.

Tragedia lăsată în urmă nu e ca la Pompei, pentru că populația a fost avertizată din timp. Pierderile de vieți omenești au fost minime, doar 16 persoane și asta doar din cauza încăpățânării celor care nu au acceptat realitatea. Ghidul nostru, trăind experiența, ne-a explicat prin ce a trecut.
Vulcanul a început să fumege ușor la început, apoi s-au înregistrat activități seismice. Au chemat experți din Germania și Statele Unite care au făcut măsurători și analize, decizând evacuarea populației. Cei mai mulți au înțeles, dar au fost și excepții. S-au speriat doar când torentul de lavă a acoperit jumătate din oraș, iar aerul era irespirabil din cauza cenușii.

Josef, ghidul nostru, are acum 67 de ani, dar atunci era angajat în administrația locală. Ne povestește cum a ajutat familii întregi să-și mute bunurile din case la adăpost, iar pentru el nu a mai rămas timp. A pornit de la nimic, într-o casă pusă la dispoziție de autorități. Pentru că în orașul distrus nu este permis accesul, Josef ne duce la ceea ce era cel mai frumos complex de relaxare, ca să vedem de aproape ce poate face forța cenușii vulcanice. Pe vârful unui deal cu panoramă superbă, erau ruinele unui complex de natație, cu clădirile aferente, la care doar cu explicații înțelegeai rolul fiecăreia. Un perete prăbușit ne dezvăluie ceea ce era o baie, prin colțul unui closet rămas neacoperit de cenușa invadatoare.

În timp, vegetația crește sălbatică, dând și mai mult impresia de abandon. Sunt atât de marcată, încât nu mai merg să fac turul complet. Mă așez pe un bolovan și caut pietre vulcanice cu formă deosebită, ca să treacă timpul….Dar Josef are în planul turistic și un hotel, aflat nu departe, ruinat și el. Mă impresionează recepția abandonată în grabă, unde un registru de impresii cu paginile îngălbenite încă păstrează comentariile oaspeților. E totul atât de trist, încât abia aștept să văd viață! Dar ajungem la muzeul local, aflat aproape de Little Bay, unde am ancorat. E un loc în care înțelegi și mai mult din cultura locală, dar e foarte cald și la toți ne este foame! Totul e pustiu în zonă, iar Josef ne înțelege dorința și ne duce din nou pe dealuri, în St. John, unde există singurul restaurant deschis. E mai mult o pensiune, aflată într-o casă pe un deal, cu bucătărie locală. Meniul e de tip bufet suedez, fără limită. Au gătit, pe lângă legume, pește, fructe de mare, porc și pui. Mă întreb dacă puiul e din cei sălbatici, pe care i-am întâlnit la tot pasul pe parcursul călătoriei. E un alt aspect pe care l-am remarcat în toate insulele caraibiene. Găinile cresc libere și de capul lor, iar cocoșii sunt mari și de o frumusețe aparte. Oricum, puiul gătit e delicios!

Ne luăm rămas bun de la ghidul nostru în port. Pentru el suntem doar o sursă de venit, pentru noi, el e cineva care ne-a marcat experiența! Plecăm din Little Bay, Montserrat, la ora 8.30 seara. E deja noapte, dar e plăcut și senin. Mă trântesc pe locul preferat de pe punte și mă uit la stele. Strig de entuziasm când văd prima stea căzătoare. Cristina vine și ea lângă mine și urmărim împreună miracolul cerului. Din păcate, nu mi-am pus dorințe, deși am văzut mai multe stele ce se sting…

Distribuie:

Postaţi un comentariu