Olga Tokarczuk la Cluj: Am scrisul în sânge şi nu ştiu să fac altceva

Nota redacției: Acest articol a fost publicat inițial în data de 19.07.2013. Îl reluăm cu ocazia decernării Premiului Nobel pentru Literatură pe 2018, acordat în 2019. Olga Tokarczuk a primit premiul pentru „o imaginație narativă care, cu pasiune enciclopedică, a reprezentat întretăierea granițelor ca formă de viață”

---

Olga Tokarczuk s-a născut în 1962 la Sulechów, în Polonia, şi a urmat studii de psihologie la Universitatea din Varşovia. Din 1997 s-a dedicat scrisului. După ce a devenit cunoscută cititorilor români prin „Călătoria oamenilor Cărţii” şi “Străveacul şi alte vremi”, scriitoarea revine în atenţia publicului român cu un volum considerat de critică drept cel mai bun roman al său: “Rătăcitorii”. Întâlnirea cu Olga Tokarczuk a avut loc în Libraria Book Corner din Cluj-Napoca în prezenţa Ruxandrei Cesereanu , scriitor şi profesor la Facultatea de Litere din Cluj-Napoca şi Cristina Godun , traducătoarea cărţii “Rătăcitorii” apărută recent la editura Art. Înaintea întâlnirii cu cititorii, scriitoarea a răspuns şi întrebărilor cotidianului Transilvania Reporter.

 Reporter: Urmând studii de psihologie şi practicând psihoterapia aţi ajuns, probabil, să cunoaşteţi într-o anumită profunzime mintea umană. Cât de dificil este să scrieţi despre misterul existenţei?

Olga Tokarczuk : Psihologia m-a învăţat să îi ascult pe alţii. De asemenea, orele de terapie cu pacienţii mi-au arătat că fiecare om poartă în suflet multe poveşti de viaţă, trebuie doar să ştii să le asculţi, să le selectezi şi apoi să le relatezi. Nu contează dacă eşti un mare savant sau un simplu păstor, cu toţii repetăm în stil propriu, personal, teme existenţiale esenţiale: iubirea, moartea, ataşamentul. Nu consider că scriu despre misterul lumii, ci despre ceva ce există în fiecare dintre noi.

 R: Expoziţia controversata The Human Body, prezentată atât la Bucureşti, cât şi în Cracovia m-a dus cu gandul la cartea Rătăcitorii. „E incredibil sa descoperi părţile propriului trup de parcă ai merge în amontele unui râu, în cautarea izvoarelor lui” scrieţi în paginile volumului. Credeţi că va lua vreodată sfârşit fascinaţia omului pentru propriul trup?

O.T.: Este o fascinaţie eternă, la fel de veche ca ideea că suntem muritori şi moartea nu poate fi eludată. Cândva această fascinaţie se manifesta sub forma mumificării cadavrelor, astăzi ea este oglindită de botox. Dorim ca trupul nostru să fie nemuritor. Cu cât credem mai puţin în nemurirea sufletului, cu atât mai tare ne dorim nemurirea trupului. Pe mine mă uimeşte cel mai mult cât de puţine ştim despre propriul nostru corp, cum îl ridicăm la rangul de tabu şi cum ne temem să îl vedem ca pe ceva limitat, întrucât acest lucru ne sperie. Tocmai de aceea Van Hagens (anatomist german, supranumit Doctorul Moarte, n.red. ) stârneşte atâtea emoţii.

 R: De la ce aţi pornit în construcţia romanului Rătăcitorii şi care au fost etapele scrierii lui?

O.T.: Rătăcitorii este un roman aparte – acţiunea se petrece în mai multe locuri şi în momente din timp diferite. Are o construcţie care se sprijină pe mai multe trame care se întrepătrund. A fost o alegere conştientă. Altfel nu ar fi reuşit să redea surescitarea care însoţeşte călătoriile, locurile, sentimentele, peisajele ce se perindă neîncetat. Pot spune aşadar că, într-un anumit sens, însuşi conţinutul a atras după sine forma.

M-am străduit de asemenea să evit structura clasică a cauzei şi efectului ca modalitate de unire a fragmentelor, adoptând o metodă care, în opinia mea, era mai veridică – liantul fragmentelor devin în roman semnificaţiile, asociaţiile, sensurile, repetiţiile, concursul de împrejurări. A fost o muncă migăloasă. Unul dintre pilonii cei mai importanţi ai cărţii este persoana naratoarei, glasul ei personal care reuneşte toate secvenţele într-un întreg.

 R: În Rătăcitorii folosiţi metafora călătorului modern. Este acesta în pericol de a-şi pierde identitatea naţionala în momentul în care intră în contact cu celelalte lumi?

O.T.: Înţeleg identitatea naţională ca noţiunea de sex, ca gen – ca pe ceva ce ne este dat şi totodată ca pe ceva ce creăm mereu. Lumea contemporană globală le ridică oamenilor aflaţi în mişcare, călătorilor, mari provocări, le testează permanent ataşamentul faţă de ei înşişi. La fel este şi cu identitatea naţională – la un moment dat se produce un moment de criză, ea este chestionată – cine suntem cu adevărat, ce înseamnă a fi român sau polonez, de exemplu, în Europa zilelor noastre. Abia când rezolvăm această criză în mod conştient, ajungem la un nivel de înţelegere superior al propriei apartenenţe naţionale. Identitatea naţională care nu este chestionată, nu este pusă la încercare se transformă în naţionalism primitiv.

 R: Spuneaţi într-un interviu ca aveţi încredere în cititorii dvs. şi că vă bazaţi pe faptul că gândiţi similar. Este un eşec pentru un scriitor atunci când cititorul său gândeşte diferit?

O.T.: Nu cred acest lucru. Ba dimpotrivă, faptul că cititorul îi interpretează altfel opera ar trebui să dea scriitorului de gândit. Cititorul are drepturi mai mari decât scriitorul – scriitorul scrie cartea o singură dată, cititorii o citesc de sute de ori, de mii de ori, fiecare în felul său propriu. Eu sunt foarte mulţumită ori de câte ori cititorul poate adăuga ceva de la sine, ceva la care eu nici măcar nu m-am gândit.

 R: Ce vă motivează în primul rând acum ca scriitoare (recunoaşterea internaţională, succesul?) şi ce va motiva la începutul carierei. În ce condiţii consideraţi că un scriitor ar trebui să renunţe la scris?

O.T.: Se spune că există ceva ce se numeşte „blocajul scriitorului”, când acesta simte că nu mai are nimic de spus. Dar eu încă nu am trecut prin aşa ceva, chiar dacă atârnă deasupra capului meu, la fel ca asupra oricui scrie. E un soi de moarte.

Pentru mine, personal, motivaţia de a scrie este dată de dorinţa de a împărtăşi şi celorlalţi ceea ce văd şi simt, vine din nevoia de a comunica cu alţi oameni. Dacă am scris vreodată ceva şi am ţinut numai pentru mine, am făcut-o doar în speranţa că, într-o bună zi, şi acele poveşti îşi vor găsi drumul spre ceilalţi. Astăzi pot spune că am scrisul în sânge. Nu ştiu să fac nimic altceva.

 R: Care sunt cele mai frecvente probleme cu care se confruntă scriitorul contemporan din Polonia ?În România o problema ar fi exportul scriitorilor pe piaţa de carte internaţională, lipsa finanţării traducerilor şi nu în ultimul rand dezinteresul cititorilor români de a cumpara carte românească.

O.T.: În Polonia se citeşte tot mai puţin şi tocmai de aceea în prezent guvernul încearcă să contracareze fenomenul, finanţând bibliotecile şi desfăşurând în mass media campanii de informare. Adeseori, când se ajunge la tăieri bugetare cauzate de criza economică, prima care suferă este cultura. În Polonia lipsesc de asemenea granturile pentru scriitori şi sprijinul prin burse a scriitorilor. Să scrii romane este o îndeletnicire costisitoare – trebuie să ai timp, posibilitatea de a te concentra. Pe de altă parte, avem un program guvernamental bine pus la punct, care sprijină traducătorii de literatura polonă. Este unul din puţinele asemenea programe din lume.

 „Nu citesc e-book-uri. Prefer cartea în forma clasică, îmi place mirosul hârtiei, greutatea ei când o ţin în mână, felul cum foşneşte când îi întorc paginile. Citesc cu toate simţurile”, Olga Tokarczuk scriitoare

 „Rătăcitorii sunt stăpâniţi de nelinişte, chestionează lumea, caută un sens mai profund în universul postcapitalist haotic, desacralizat. Nu doar călătoresc, evadează, fac pelerinaje”

 Traducere de Cristina Godun