Jurnal din timpul epidemiei (44). Trecem de la o stare la alta

Astăzi, președintele a anunțat că de la 15 mai nu se va mai prelungi starea de urgență, ea se va transforma în stare de alertă. Diferența principală este că nu vom mai avea nevoie de declarații la ieșirea din casă. Ne bucurăm, pare un semnal că pericolul nu mai este atât de mare ca acum două luni. Dar nici nu a dispărut cu totul. Astăzi am fost la Institutul Oncologic, am văzut cum sunt testați toți cei care intră acolo. Pare o măsură dură, dar infecțiile cu Covid-19 nu mai sunt o problemă pentru ei. Experimentul testării totale a dat roade.

La institutul acela am câțiva prieteni, psihologul Florina Pop fiind unul dintre ei. Florina este psiholog practician, singurul psiholog pentru adulți al Institutului Oncologic Cluj-Napoca (IOCN). În 10 aprilie a fost diagnosticată cu Covid-19, alături de alți angajați și pacienți ai Institutului. Din acel moment s-au luat măsuri de izolare pentru infectați și de testare pentru tot spitalul. Practic, epidemia a fost stopată la IOCN, iar acum, la ieșirea din izolare, psihologul Florina Pop împărtășește experiența ei:

A afla despre infectarea cu SARS–COV2 nu e cea mai bună veste, însă pentru cineva care lucrează în sistemul sanitar, chiar și în unul extrem de performant, care și-a luat și își ia toate măsurile de protecție, nu e neapărat o surpriză, în condițiile în care discutăm despre pacienți asimptomatici, cu o patologie oncologică. Riscul profesiei există chiar și atunci când faci tot ce depinde de tine pentru a te proteja și a-i proteja pe ceilalți. Așa că nu regret, ci mai degrabă accept și sunt extrem de recunoscătoare pentru faptul că a existat posibilitatea testării, pentru faptul că am avut atâția oameni a căror grijă a contat enorm, dar și pentru că virusul a fost extrem de blând cu mine (fără simptome, cu excepția unui singur episod de subfebrilitate și fără tratament).

După diagnostic a urmat spitalizarea. Era un moment de care aveam nevoie pentru dezvoltarea mea personală! Un psiholog are nevoie și de un astfel de „cadru”.

În acest context nu pot decât să mulțumesc pentru respectul pe care l-am simțit din partea colegilor, așa încât în spital am ajuns să mă simt ca într-o familie cu o dinamică sănătoasă. În ciuda condițiilor impuse de această infecție, nu m-am simțit discriminată de către personalul medical din IOCN, ci dimpotrivă unele din cele care m-au impresionat cel mai mult au fost remarcile doamnelor îngrijitoare, spuse cu multă considerație atunci când veneau în salon «facem curățenie, nu pentru că e necesar la dumneavoastră, ci pentru că așa trebuie». Să ai o asemenea atenție și empatie pentru cineva care se află în această situație spune extrem de multe despre dezvoltarea personală a acelui om.

Și, da, cred că munca cu pacienții oncologici te formează ca OM, iar impactul acesteia se vede la toți membrii echipei. Am avut un respect aparte și până acum, însă această ocazie mi-a oferit doar prilejul de a le purta considerație pentru totdeauna.
Perioada de spitalizare a fost de 14 zile, prima din viața mea. În această etapă au fost și pacienți cu care am păstrat legătura. Ceea ce m-a impresionat e că mulți dintre pacienții cu care am lucrat în 2012 – 2013, dar și din anii trecuți mi-au scris.
Consider că m-au ajutat mult și pregătirea, și dezvoltarea mea personală ca psiholog. Încă de la început am acceptat, gândindu-mă că sunt atâtea lucruri de zeci de mii de ori mai rele pe Pământul acesta care se pot întâmpla oricui, iar acesta nu e decât un lucru mai puțin plăcut.
Am ales să am încredere în informația primită, care a fost filtrată de specialiști, fără să mă hazardez să citesc informații contradictorii și care nu neapărat au validitate, cel puțin în acest moment. Pe parcursul celor două săptămâni m-am întrebat constant dacă ceea ce gândesc mă ajută tocmai pentru a-mi păstra raționalitatea. Am aplicat până la urmă toate regulile igienei mentale pe care le recomand la rândul meu. Consider că a meritat!  Am crezut în capacitatea organismului de a se adapta, însă acum, la o săptămână de la externare, îmi dau seama că am fost mai puternică fizic și psihic decât am crezut că sunt.
Cel mai greu mi s-a părut că a fost pentru oamenii foarte apropiați. Am auzit disperare în vocea celorlalți vizavi de situația mea și mai ales de modul în care ar putea evolua. A fost un lucru care m-a întristat, dar m-a și motivat să îmi doresc să depășesc cel mai mult acel moment. Am simțit o prăpastie între ce percepeam eu (lucrurile se încadrează în normalitate fizică și emoțională) și modul în care au perceput ceilalți, inclusiv perioada postexternare (au avut nevoie de timp să conștientizeze și să accepte faptul că lucrurile sunt stabile).
În această etapă de final al izolării, când trag linie, sunt extrem de recunoscătoare în special celor care au avut grijă de mine din punct de vedere medical, dar și uman , dar și foarte mulțumită de mine.
Da, sunt unul dintre acei oameni ciudați care sunt încântați să lucreze chiar și cu pacienții aflați în etapa terminală, pentru că știu că am șansa să fiu în prezența adevărului. Când mă aflu alături de un pacient, primul lucru pe care îl fac e să fiu deschisă la toate reacțiile posibile care pot apărea în acea situație, să tolerez orice fel de suferință și chiar să sufăr pentru pierderea celui de lângă mine. Abia atunci când cineva se simte auzit în respectiva suferință, putem începe să ne întâlnim dincolo de ea. Pentru un psiholog care lucrează cu pacienții oncologici e o cerință esențială să tolereze durerea celuilalt atât cât e nevoie, așa cum e important și să nu îi fie frică de moarte.
Această pandemie are multe fațete, însă permiteți-mi să fac referire doar la aspectele ce țin de domeniul meu de expertiză, deoarece pare un exercițiu care stimulează într-o formă sau alta întâlnirea cu moartea. În tot acest context merită să avem grijă ca, din punct de vedere emoțional, să gestionăm situația, să o înțelegem cu adevărat și nu să o „anesteziem”.
Categoric că existența nu poate fi amânată, iar timpul etern este prezentul, nu viitorul. Timpul se scurge permanent, fără pauze. Și da, moartea ne amintește că existența nu poate fi amânată.

Conștientizarea morții e cea care favorizează schimbarea perspectivei și oferă șansa de a distinge între esențial și neesențial: de a reinvesti în esențial și de a dezinvesti în aspectele mărunte, fără sens. Sper că vom prețui ceea ce avem. Să ne dăm seama ce putem face și experimenta: faptele elementare ale vieții, schimbarea anotimpurilor, frumusețea naturii înconjurătoare, văzul, auzul, atingerea și iubirea – așa cum și stoicii îndemnau – «gândește-te la moarte dacă vrei să înveți cum să trăiești».
Atât formarea mea ca psiholog cât și locul unde mă simt privilegiată să îmi practic profesia m-au ajutat mult acum. M-a ajut să raționalizez ceea ce s-a întâmplat, să respect dimensiunea lui «aici și acum», dar și să găsesc sens. Așa cum comenta și Carl Jung «sensul face extrem de multe lucruri suportabile, poate chiar pe toate». Nu a fost pentru prima dată când am trăit singurătatea faptului de a-ți fi propriul părinte, însă «cine își duce singur lumina nu se teme de întuneric».
Mai mult, cred în existența unei configurații coerente a vieții, așa cum spunea și Viktor Frankl, susținătorul logoterapiei. Cu atât mai mult cu cât un psiholog trebuie să aibă receptivitatea necesară pentru sens și să se gândească la ce anume stă în centrul vieții pacientului. Sensul este esențial pentru viață, pentru toți, oricând. Supraviețuirea în circumstanțe mai dificile depinde de capacitatea de a găsi sens în propria suferință. Oricum simplu spus, cine nu a simțit vreodată în viața asta că uneori ceea ce e rău e bun și alteori, ceea ce e bun e rău?
Până la urmă, toată această etapă de criză trăită de fiecare în diferite modalități poate fi deopotrivă inamic și ghid. Să privim onest și chiar să avem curajul de a renunța la anumite relații. Nu avem nevoie de caricaturi ale relației autentice.
Să sperăm că multe din cele care generează acum atât conținut cât și dinamică vor favoriza o imersiune autentică și în viață… Până atunci să ne concentrăm pe tot ce înseamnă pentru fiecare dintre noi «aici și acum»”.