Laszlo Attila: „Românii şi maghiarii din Cluj au simboluri diferite, trebuie să trăim în paralel cu ele”

Laszlo Attila , președinte UDMR Cluj, fost viceprimar al orașului

Rep: Să încercăm să facem o istorie a relaţiilor dintre români şi maghiari la Cluj-Napoca. Cum le vedeţi? Cum au fost ele în cei 25 de ani de la revoluţie încoace? Au fost tensionate, au fost normale, se putea mai bine?

Laszlo Attila: Cred că se putea mai bine, dar cred că diferă foarte mult de la o perioadă la alta. Dacă ne rezumăm la aceşti 25 de ani, cred că avem datoria să vorbim un pic şi de o perioadă mai lungă. Până la urmă, am constatat cu bucurie că, de fiecare dată, comunitatea a reuşit să găsească acele metode prin care să tempereze diferitele încercări de a tensiona situaţia. Clujul este un oraş destul de interesant din acest punct de vedere, pentru că, dacă până la mijocul secolului al XIX-lea era un orăşel comercial, cu bresle, în intersecţia drumurilor principale, după care la sf sec al XIX-lea a început industrializarea, care a atras în primul rând o migraţie internă, din ţară, iar această migraţie a dus la grupuri relativ mari de populaţie care apăreau într-un timp scurt, dar de fiecare dată s-au găsit acele metode de integrare a acestor oameni. Asta se reflectă inclusiv în structura oraşului: noi avem practic trei nivele de industrializare a oraşului. Este un prim inel cu Ursus, Feleacul, Someşul; era un al doilea inel cu Clujana, Armătura, calea ferată. Întotdeauna apăreau la marginea oraşului zonele industriale, care generau urbanizarea zonelor aferente. După anii 60 a apărut CUG, Terapia şi s-a urbanizat zona dintre zonele industriale. Ceea ce m-a surprins a fost că, de fiecare dată, a fost o dezvoltare programată. De exemplu, întotdeauna, Clujul a avut o strategie de dezvoltare de cel puţin 50 de ani.

Cazul cel mai frumos a fost zona Abatorului, unde autoritatea de la acea vreme a instituit o interdicţie de construire, între timp a cumpărat viitoarea tramă stradală şi când era deja în proprietatea autorităţii, atunci au dat drumul la construcţii. Prima casă a apărut la 47 de ani de la acel moment când autoritatea era deja proprietarul viitoare trame stradale. De aia sunt intersecţiile dreptunghiulare şi toată zona este normal făcută. La fel zona Andrei Mureşanu. Ţin minte de la bunicii din partea tatălui, care erau nouă fraţi, că, miercurea, de exemplu, mergeau la operă, joia era canasta, mâncau la un restaurant de lângă actuala Urania, era grătarul de duminică, vinul îl beau în altă parte; ţineau foarte mult la asta şi cei care proveneau cam din aceeaşi zonă ţineau legătura. Asta am văzut şi la sicani, şi la unguri şi la toată lumea. Aceste legături au funcţionat foarte bine până prin 80, când a început nebunia. După o perioadă de euforie de după 90, când toată lumea a crezut că a venit democraţia şi că ce bine o vom duce, au apărut aventurierii politici şi cred că unul dintre cei mai notorii este Gheorghe Funar şi ceea ce a reprezentat el cu trupa. Dar n-au făcut-o singuri, era un joc de împrejurări.

Dacă vă uitaţi un pic la evoluţia Evenimentului Zilei, ei foarte mult au căutat un personaj cu care să înceapă să introducă în piaţă o temă care să persiste mai mult timp. Iar dl Gheorghe Funar s-a complăcut în această situaţie, i-a plăcut această notorietate şi că îşi poate crea capital politic. Asta în condiţiile în care au rămas oameni pe drumuri din cauza privatizărilor, a început procesul de retrocedare a proprietăţilor şi trebuia distrasă atenţia de la aceste probleme. Dintr-un oraş relativ bine industrializat, industria a dispărut, cu nişte mişcări sociale care trebuiau cumva canalizate în altă direcţie şi au găsit această variantă. În contradicţie cu relaţiile interpersonale de la nivelul populaţiei, chiar dacă au fost câţiva mai înfierbântaţi. Dacă ne uităm la structura pe cartiere a populaţiei, să ştiţi că oamenii care stăteau într-un bloc erau cam de aceeaşi vârstă, proveneau cam de la acelaşi loc de muncă, pentru că blocurile erau repartizate întreprinderilor, şi nu au putut fi perturbate relaţiile interpersonale la acest nivel. Erau colegi, le-au crescut împreună copiii, îşi beau vinul în acelaşi garaj din spatele blocului şi influenţele au fost mai puţine la acest nivel. Dar din păcate, după vreo 12 ani cât a stat la cârma oraşului, s-a ajuns la un grad de saturaţie pentru o astfel de retorică.

 

În 2004, pur şi simplu obiectivul principal era să scăpăm de astfel de elemente. Acesta a fost motivul pentru care noi ne-am retras atunci candidatul la primărie, pentru că obiectivul era să scăpăm de omul acesta, indiferent cine intră în turul II. Aşa ca în 2004 s-a ajuns în sfârşit la situaţia în care s-a putut sta onest la masă şi am reuşit să grupăm priorităţile. Prioritatea de gradul unu a fost de a detensiona orice relaţie interumană la nivelul Clujului. Apoi au fost grupate priorităţile în trei teme principale: locuri de muncă, infrastructura şi locuinţe. Studiile arătau că, dacă nu sunt satisfăcute aceste necesităţi, ea nu dispare, se duce mai încolo. Mai era o prioritate: cât mai mulţi copii care au studiat la Cluj în universităţi să rămână în oraş. Marele avantaj este că aceşti copii nu mai veneau ca în anii 80, în zona Mărăşti, când s-a făcut CUG-ul şi când veneau camioane cu familii întregi. Dacă învaţă la Cluj, tinerii au o perioadă de 4-6 ani de socializare, de integrare, nu vin aici ca într-o lume nouă.

În război nu se poate construi. Dacă vrem să construim, să ne dezvoltăm, atunci trebui să creăm o atmosferă de calm, de solidaritate a celui care trăieşte în această zonă şi fiecare să se simtă bine. Au fost foarte, foarte multe încercări în timpul mandatului meu de viceprimar, oameni care preferau să fie tensiuni. Din 2004 până în 2012, perioadă pe care o cunosc mai bine, au fost foarte multe persoane care au încercat să creeze tensiuni, dar am avut şansa de a avea o relaţie corectă şi onestă cu autorităţile din Cluj şi au înţeles şi dânşii că trebuie să evităm aceste evitaţii care să distragă atenţia sau să tensioneze aceste relaţii.

Rep: Ziceaţi că relaţiile dintre români şi maghiari erau bune la nivel personal. Dar n-au fost afectate ele de faptul că la nivel politic erau tensiuni? Laszlo şi cu Vasile se înţelegeau la fel?

LA: Clujul este o societate extrem de conservatoare. Acest sâmbure de conservatorism a rămas. Contează foarte mult cine ţi-s părinţii, unde au lucrat, la ce şcoală ai fost, cum te-ai comportat la şcoală. E ca un sat mai mare, iar aceste relaţii interpersonale sunt foarte greu de dat peste cap.

Rep: Cum simţiţi acum, în prezent, românii şi maghiarii din Cluj trag la aceeaşi căruţă? Se zice că în Cluj există o fragmentare etnică, că maghiarii au proiectele lor, românii pe ale lor…

LA: Da, aşa este. Dacă mai ţineţi minte, atunci când se punea problema să ne depunem candidatura pentru Capitala Culturală, unul din elementele principale era de a găsi brandurile Clujului, pe care populaţia să le simtă ale sale şi fiecare să fie dispus să şi-l promoveze. Atunci am constatat cu stupoare că există branduri diferite. Românii au, de exemplu, Catedrala, maghiarii Sf Mihail. Nici măcar la culori n-am reuşit să găsim apropieri. La fel cu echipele de fotbal. Ne-a fost extrem, extrem de greu să găsim acel numitor comun al celor două comunităţi. Am încercat să vedem ce anume ne apropie şi n-am reuşit acest lucru. Atunci, am mers pe ideea că, deşi sunt paralele –atât la nivel politic, cât şi la nivel de branding şi de viaţă cotidiană-, să începem să le apropiem, menţinând tot timpul acest dialog, chiar dacă el este paralel, unul cu ungurii, altul cu românii.

Rep: Nu există aici o contradicţie? Spuneaţi, pe de o parte, că Laszlo şi cu Vasile se înţeleg bine, că s-au păstrat legăturile între români şi maghiari, dar, pe de altă parte, vedem, totuşi, că simbolurile lor sunt complet diferite.

LA: Da, dar nu trebuie să uitaţi un lucru: fără a fi istoric, cam asta am văzut, că fiecare comunitate, în decursul istoriei noastre… Din moment ce la Turda s-a decretat libertatea confesională, Clujul a păstrat-o. Comunitatea românească era grupată în jurul Bisericii greco-catolice, respectiv a celei ortodoxe, noi avem catolici, reformaţi etc. Aceste diferenţe au fost menţinute, dar ducându-şi traiul unul lângă altul.

Rep: Insist un pic: faptul că trăiesc împreună nu-i face să se apropie şi aibă măcar nişte lucruri comune? Dacă Laszlo şi Vasile merg la un vin şi dacă n-au aceleaşi valori, simboluri, fiecare vorbeşte de ale lui şi astfel tot timpul sunt contradicţii, certuri?

LA: Nu, nu… Vă dau exemplul meu: am copilărit în Parcul Central. Eram vreo 30 cam de aceeaşi vârstă, români, maghiari, ţigani, evrei, germani etc. Acum, când ne întâlnim, românul vorbeşte cu mine în limba maghiară, eu vorbesc cu el în limba română. Cam acelaşi lucru se întâmplă. Discutam de lucruri cotidiene şi rareori se ajunge la nivel politic. Interesul pentru activitatea politică este mai mic la nivelul omului de rând, este mai mult în mintea noastră, a politicienilor. Deci, nu se ajunge la astfel de teme.

Rep: Dar nu e vorba numai de politică, ci de simboluri diferite sub toate aspectele, cum spuneaţi, de la religie şi biserici, pieţe, la echipe de fotbal şi culori…

LA: Eu nu văd încă rezolvarea la această situaţie. Am încercat, au făcut-o specialiştii, nu văd încă rezolvarea. Foarte probabil că din moment ce ele au persistat o perioadă aşa de lungă, vor mai persista încă mult timp şi va trebui să găsim metodele de a trăi în paralel cu aceste simboluri. Atunci, să respectăm şi simbolistica unuia, şi a celuilalt şi să mergem mai departe.

Rep: Dar chiar dacă simbolurile românilor şi maghiarilor sunt diferite, n-ar trebui căutate şi unele –chiar dacă mai puţin importante- care să se regăsească la ambele comunităţi, astfel încât să existe un minim de elemente comune?

LA: Nu am găsit. Singurul la care era o oarecare suprapunere era mediul universitar. Fiecare dintre comunităţi respectă importanţa învăţământului, necesitatea de a avea toate ceste servicii în acest oraş. Dar dacă ne uităm la structură, atunci iarăşi apare o diferenţă: la nivelul învăţământului preuniversitar, ungurul vrea într-un fel, românul în alt fel.

Rep: Această fragmentare etnică există şi în alte comunităţi? La Cluj e ceva particular?

LA: Nu! Să ştiţi că în sfârşit am ajuns acolo unde, după Sibiu, suntem ca pe locul doi la nivel de ţară. Marele avantaj al Sibiului pentru Capitală Culturală Europeană în 20007 a fost de a accepta străinul. Încet-încet vom ajunge şi noi, Clujul, în această situaţie. A început acest fenomen de acceptare, în condiţiile în care în celelalte localităţi… Vă dau exemplul Târgu-Mureşului, unde sunt ziduri între comunităţi. Clujul stă relativ bine, cred că s-au făcut paşi importanţi în această direcţie de normalizare. Chiar şi la Oradea văd că se tot ridică ziduri.

Rep: Din ce vă amintiţi, care au fost momentele cele mai tensionate între români şi maghiari, în Cluj?

LA: Cred că cea mai dură încercare de tensionare a fost când s-a încercat continuarea săpăturilor în Piaţa Unirii, care includeau şi îndepărtarea statuii lui Matei Corvin. Lumea s-a adunat să apere statuia. Atunci taburile au fost acolo. Au mai fost câteva, după care intensitatea acestor încercări a tot scăzut sau s-au perfecţionat instituţiile, ca să nu se mai ajungă la tensiuni. Au fost mai multe momente, dar –eu sunt medic- nu aş vrea să acordăm o importanţă prea mare la astfel de elemente negative atunci când vrem să facem pasul înainte, să avem o evoluţie pozitivă. Pur şi simplu vreau să scap de ele. Cu regret constat că în 2015 este periclitată acea atmosferă care a fost creată cu greu în perioada 2004-2013, pentru că în continuare văd că unii sau alţii tot încearcă să fie băgaţi în seamă sau să distragă atenţia de la evenimentele care se desfăşoară în jurul nostru. Văd o lipsă de comunicare la nivelul Consiliului local, la nivelul factorilor politici.

Rep: La ce vă referiţi?

LA: Ba apar inscripţii din când în când, ba cu plăcuţele de intrare în oraş. În 2015, aceasta e o temă care n-ar mai trebui să fie. În mod normal, ar trebui puse şi la revedere. Probabil că de trei ori vor fi date cu vopsea şi schimbate de trei ori, după care se obişnuieşte toată lumea şi o să vadă că atunci când pui o plăcuţă nu înseamnă că ţi se ia pământul sau casa. De multe ori am senzaţia că s-a pierdut empatia.

Rep: Vă rog să faceţi o proiecţie: cum credeţi că vor evolua relaţiile dintre români şi maghiari la Cluj-Napoca şi ce ar trebui făcut ca ele să fie cât mai bune?

LA: la ora actuală cred că ne lipseşte curajul, ne lipseşte curajul la nivelul clasei politice să recunoaştem că suntem ca oraş, ca regiune, într-o competiţie cu celelate oraşe, judeţe, regiuni ale ţării şi nu avem curajul să ne solidarizăm. Dacă am fi capabili de o astfel de solidarizare şi am fi capabili să ne vedem priorităţile, atunci, fără a ne speria ce spune unul sau altul, că vin instituţiile cu trei litere, atunci foarte probabil că am putea face nişte salturi extrem de spectaculoase în viaţa noastră. Condiţiile sunt create. Avem obligaţia de a găsi modalităţile de colaborare. Haideţi să căutăm acele domenii care nu sunt grevate de aceste relaţii interetnice sau cu potenţial conflictual şi să începem să învăţăm să colaborăm: gunoi, transport public urban şi periurban, asistenţă socială, învăţământ. Aşa pot fi făcute canalele de colaborare. Tocmai ca să începem să dăm exemple că se poate, după care să începem să vedem şi în alte domenii.

Rep: Această solidarizare interetnică trebuie să o lăsăm doar pe seama politicienilor, n-ar trebui ca şi populaţia, societatea civilă, cele două comunităţi etnice să exercite presiuni asupra reprezentanţilor lor politici?

LA: Haideţi să dăm idei. La vremea respectivă, când am văzut că sunt două simbolistici relativ paralele, atunci ne-am gândit care să fie acele elemente prin care să putem apropia comunităţile, chiar pe o arie mai mică. De exemplu, aici, în cartierul Gruia, e o zi de sâmbătă, grătarul cartierului, e o iniţiativă comunitară de ani de zile, când toţi îşi pun grătarele pe şosea şi fiecare vine cu micul, cu grătarul şi îşi fac vecinii grătarul. Ar mai putea fi nişte festivaluri ale cartierelor. Dar dacă vrei să ajungi la astfel de evenimente, părerea mea e că ar trebui menţinut politicul mai la distanţă. Şi alegerile sunt prea dese. Trebuie văzute acele lucruri care funcţionează, care au succes. Sunt metode, nu trebuie să reinventăm roata, pur şi simplu trebuie să acordăm un pic de atenţie şi îţi trebuie un pic mai multă empatie.


Publicitate

Postaţi un comentariu