Puncte cheie:

• La urma urmei, 2017 nici nu a fost atât de rău pe cât ar fi putut să fie, deși tensiunile mai vechi sau mai noi au început să se acumuleze vizibil și să anunțe apropierea unor schimbări structurale majore, de magnitudinea unor cutremure, în sistemul relațiilor internaționale;
• Presiunile au fost cauzate, ca întotdeauna în istorie, în epoci de schimbare a generațiilor politice și a ordinii globale, în principal de dinamica raporturilor dintre Marile Puteri, dar și de o anumită „malaise” a democrațiilor liberale, blocate într-un discurs tot mai puțin receptat de marele public, plictisit parcă de tot ceea ce are de atâtea decenii și atras în tot mai mare măsură de formule discursive radicale, iliberale, autoritariste;
• Pentru Uniunea Europeană, alegerile din Olanda, Franța, Germania și Austria, în această ordine, au însemnat înfrângerea naționaliștilor și eurofobilor și salvarea pentru moment a Proiectului European, chiar dacă rezultatele votului au arătat peste tot o creștere semnificativă a liderilor și partidelor extremiste, aflate acum fie în poziția amenințătoare de lideri oficiali ai opoziției, fie chiar de participanți la guvernare (Geert Wilders și PVV în Olanda, Marine Le Pen și Jean-Luc Mélenchon în Franța, AfD în Germania, Partidul Libertății în Austria);
• Statele Unite au început dezangajarea din aranjamentele internaționale ale ordinii liberale globale, ordine pe care America însăși a creat-o și apărat-o după 1945, retragerea fiind de altfel un proces previzibil, anticipat imediat după alegerea lui Donald Trump în fruntea executivului american.

Puncte cheie:

• Europa Centrală şi, odată cu ea, puterea de la Bucureşti se despart treptat de liberalism, privit în sensul larg, luminos, civilizaţional al termenului, nu neapărat în cel partizan, scufundându-se în discursul ipocrit al „neamestecului în treburile interne” și al urii faţă de străini şi de Justiţie, care ascunde dorinţa unor lideri autoritarişti de a acapara total puterea şi de-a-şi face de cap în „ograda proprie”, pe considerentul că au fost votaţi de popor şi că e „sub demnitatea naţională” să mai ţină cont de opiniile guvernelor şi instituţiilor occidentale;
• Regiunea noastră se desparte totodată de principiul intangibilităţii politice a statului de drept, care a fost unul din principiile aderării noilor democrații la Uniunea Europeană, drapându-şi „suveranitatea” nocivă, de slabă calitate, în culorile întunecate şi ameninţătoare ale unui naţionalism pur demagogic, bisericos, revanşard, chipurile tradiționalist și protecţionist, retrograd prin consecinţele asupra practicilor şi politicilor publice, şi fără îndoială păgubos economic, pe termen lung;
• Nu putem ignora nici adevărul istoric că ambele Războaie Mondiale precum şi Războiul Rece au avut ca punct de pornire Europa Centrală, asociate fiind discursurilor iliberale (imperiale, naționaliste sau ideologice), care au cuprins apoi în vâlvătaia lor întregul continent şi s-au extins asupra lumii, până când ordinea liberală a fost reinstalată, pentru mai scurtă sau mai lungă vreme, în epocile postbelice de la 1918, 1945 şi 1989;
• În fapt, visul liberal a fost scurt în Europa Centrală.

Puncte cheie:

• Valoarea ideilor rezidă în consecinţele acestora, ar spune adepţii pragmatismului, nu neapărat în temeiul lor raţional, istoric, cultural sau filozofic. Cu alte cuvinte, o idee (politică, economică sau de orice altă natură) e bună sau rea în funcţie de consecinţele concrete pe care le produce în viaţa oamenilor.

Puncte cheie:

• Prin ieşirea suprinzătoare de la negocieri, duminică seara, a liderului liberalilor, Christian Lindner (38 de ani), presupusa coaliţie „Jamaica”, negru-galben-verde, pare că a eşuat înainte de a se naşte.

Puncte cheie:

• Cade guvernul May? Departe de a fi noua Margaret Thatcher, aşa cum sugerau anul trecut unele voci entuziaste de la conservatori, premierul britanic se dovedeşte mai degrabă „piază rea” pentru partid şi pentru susţinătorii Brexitului, împingând ţara şi politica britanică într-o totală confuzie legată de direcţia şi opţiunile Londrei în contextul post-referendum (mergând până la a se spune, şi nu aici pe continent, ci la ei în insulă, că nu există, de fapt, nicio direcţie şi nicio opţiune);
• Situaţia este cu atât mai neclară în privinţa „mondializării” pe care o promitea Theresa May cu cât nici relaţiile bilaterale cu celelalte mari puteri ale lumii, adică Statele Unite, China, Rusia, Japonia şi India nu sunt excepţionale în prezent şi lasă să se întrevadă posibilitatea ca Marea Britanie să piardă statutul strategic de Mare Putere, după ieşirea din Uniunea Europeană, fiind pentru prima dată, după secolul al XIX-lea, când Marea Britanie nu ar mai fi considerată o Mare Putere la nivel global (ieşind din Top 5 la toate capitolele, inclusiv economic/comercial, militar etc.

Puncte cheie:

• Tânărul şi (poate prea) ambiţiosul preşedinte francez a „furat startul” reformei Uniunii Europene, profitând cu abilitate şi şarm comunicaţional de spaţiul liber de manevră de care dispune până în decembrie, creat de negocierile complicate pentru formarea guvernului de coaliţie din Germania şi de limitările politice temporare ale cancelarului în exerciţiu, Angela Merkel;
• Macron a dorit astfel să se profileze ca principala voce şi principalul lider care imprimă direcţia „refondării” Uniunii Europene (cum îi place să spună), mişcare spectaculoasă dar şi teribil de riscantă în acelaşi timp, care îl propulsează la o altitudine ameţitoare, de la care deznodământul proiectului şi viziunii sale atât de avântate, de transformare radicală a Uniunii Europene, nu mai poate fi decât ori un salt fabulos înainte, ori o cădere dezastruoasă;
• Din informaţiile care circulă pe diferite canale, faimosul discurs de la Universitatea Sorbona nu a fost agreat în totalitate în cercurile politico-diplomatice de la Berlin (Ministerul de Externe, Cancelarie, Parlament), aşa-zisul „Plan Macron” lansat cu mai bine de o lună în urmă conţinând atât puncte care nu fuseseră convenite cu Germania, cât şi puncte care fuseseră discutate altfel între Berlin şi Paris, în special cele legate de guvernarea Zonei Euro, de taxarea tranzacțiilor financiare şi de unificarea politicii fiscale a statelor care utilizează moneda comună;
• Angela Merkel tace tactic, sub pretextul rezonabil că nu a fost încă învestită cancelar de către noul Bundestag, pentru al patrulea mandat, lăsându-l pe un Macron cu 24 de ani mai tânăr să zburde zglobiu pe dealurile şi câmpiile Europei, promovându-şi cu impetuozitatea specifică vârstei, nivelului uriaș de ambiţie dar şi lipsei sale evidente de experienţă politică, propria viziune asupra viitorului Uniunii Europene;
• Chiar dacă Merkel începe să fie criticată în Germania pentru tăcerea prelungită faţă de Planul Macron, aş sugera să vedem şi dimensiunea tactică a acestei expectative, care, fără a presupune intrarea în conflict direct cu Macron, înseamnă totuşi că îl lasă pe acesta să-şi consume energia începutului de mandat şi să-şi epuizeze arsenalul argumentativ, expunându-se în acelaşi timp de unul singur tuturor criticilor şi contra-argumentelor, urmând ca din decembrie-ianuarie Merkel să reintre puternic în joc, relegitimată în funcţia de cancelar şi „călare” pe un guvern proeuropean proaspăt, ne-erodat, în timp ce Macron a coborât deja, în doar şase luni de la alegeri, de la 70% spre puţin peste 30% rată de susţinere în Franţa;
• Aşa-zisul „Plan Macron”, de fapt, nu există.

Puncte cheie:

• Prin anvergura funcţiei obţinute în urma alegerilor din 8 noiembrie 2016, deşi cu trei milioane de voturi populare mai puţine decât contracandidata sa, Donald Trump ar trebui să fie astăzi depozitarul/garantul aspiraţiilor de securitate şi prosperitate ale lumii occidentale şi democraţiilor liberale, aşa cum au fost toţi preşedinţii americani din 1945 încoace, indiferent de afilierea lor democrată sau republicană;
• Într-un continuu scandal politic intern, de un an încoace, cu multiple şi tot mai substanţiale acuzaţii de colaborare cu Rusia în perioada electorală şi pre-electorală, cel puţin ale unor importanţi membri ai echipei sale, incluzându-l pe şeful campaniei electorale (mulţi dintre aceşti colaboratori din 2016 au demisionat în ultimul an), Trump înfruntă un val masiv de contestare în Statele Unite, cum nu a mai avut niciun preşedinte american în chiar primul an de mandat;
• Germania şi Franţa, Uniunea Europeană în general, pornesc pe drumul „autonomizării strategice” (a se citi desprinderea de Statele Unite în politica externă şi de securitate) şi al constituirii unei destul de confuze Uniuni a Apărării, care nu ştim cum va arăta, ce şanse politico-militare şi ce impact internaţional ar avea, dar ştim cu ce scop este făcută;
• China proclamă opţiunea strategică de a deveni marea putere care susţine globalizarea, fiind parte a acordurilor multilaterale globale pe care le părăseşte sau le denunţă în prezent Statele Unite (Acordul climatic de la Paris, Acordul nuclear al marilor puteri cu Iranul etc.)

Puncte cheie:

• Se încheie zilele acestea Marele Congres al Marelui Partid al Marii Chine, cu încercarea de a adopta o Mare Strategie pe termen (foarte) lung, pentru a da Marea Direcţie de dezvoltare şi a evita Marea Criză de care marele sistem hibrid comunisto-capitalist din Estul Asiei se teme de cel puţin un deceniu.

Puncte cheie:

• După virajul recent al Austriei spre o dreaptă conservatoare contondentă, care va coabita tot mai dificil cu Bruxellesul, apropiatele alegeri parlamentare din Republica Cehă ne-ar putea înfăţişa, la sfârşitul acestei săptămâni, imaginea unei alte ţări mici din Europa Centrală, intrată de numai 13 ani în Uniune, scufundându-se în mlaștina unui vot esenţialmente anti-UE;
• Trăiesc oare cehii mai greu astăzi decât înaintea aderării la Uniunea Europeană?

Puncte cheie:

• Austria este astăzi o ţară mică, aflată la propriu şi la figurat în centrul Europei, cu o istorie încărcată de glorie şi decădere, de grandoare, triumf şi suferinţă, cu o cultură germanică strălucită ce i-a adus, prin alăturarea inevitabilă cu Imperiul German, deopotrivă beneficii şi drame, în fine, o ţară care şi-a găsit după 1945, apoi după 1995 (anul aderării la Uniunea Europeană) un drum decent şi onorabil, deşi modest ca influenţă internaţională şi departe de statutul de Mare Putere pe care l-a avut cândva, devenind însă un model de dezvoltare economică şi socială pentru democraţiile continentului şi nu numai;
• „Seismograful Europei”, cum o numea, inspirat, Henry Kissinger, mica ţară montană dintre Germania şi Estul Europei a fost cea care a transmis întotdeauna semnalele premonitorii cele mai sensibile cu privire la marile crize/cutremure ale Europei dar a găzduit şi congresul de pace care a reconfigurat ordinea europeană de după războaiele napoleoniene (1815), ajungând prin splendida ei Capitală, în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, să fie creuzetul (paradoxal) al înfloririi culturale şi ştiinţifice a Europei dar şi al antisemitismului, prăbuşindu-se apoi în Marele Război pe care ea însăşi l-a declanşat spre a-şi grăbi sfârşitul erei imperiale, trecând prin criza şi sărăcia post-război, prin Anschluss-ul naziştilor, pentru a se elibera, mică, prosperă şi pură (Edelweiss) într-o Europă unită, în care multă vreme a fost nevoită să mimeze neutralitatea politică, pentru a menaja sensibilităţile Uniunii Sovietice în Europa Centrală;
• Austria încheie peste câteva zile cea mai dură cea şi mai urâtă campanie electorală din epoca postbelică (după cum apreciază chiar analiştii, comentatorii şi publicul austriac), în care s-au folosit din plin atacurile şi „fake news”, manipulările şi distorsionările, temele agresive, radicale şi mesajele intransigente, inclusiv scandalul legat de cooptarea consultantului israelian Tal Silberstein de către social-democraţi, în fine, o campanie care arată încărcarea negativă şi tensiunea la care a ajuns societatea austriacă, pe fondul marilor incertitudini şi transformări ale Uniunii Europene legate de migraţie, mişcări identitare, populism, naţionalism, declinul valorilor liberale, noile sensibilităţi culturale şi politice ale generaţiei actuale, tentaţia autoritarismului şi protecţionismului;
• Marea Coaliţie social-democraţi plus populari (SPÖ+ÖVP), care a guvernat Austria vreme îndelungată, se pare că se va sparge, popularii urmând să câştige alegerile şi să încerce formarea unui alt tip de coaliţie, nefiind exclusă, în funcţie de jocul procentajelor, asocierea cu partidul considerat de extremă-dreapta şi radical anti-imigraţie (FPÖ), despre care reţinem că a fost la un pas de a câştiga acum câteva luni alegerile prezidenţiale;
• Ministrul de Externe şi candidatul popularilor, Sebastian Kurz (31 de ani), are şanse reale de a deveni cancelarul Austriei, învingându-l pe propriul său şef de guvern, social-democratul Christian Kern;
• Faptul că un politician de 31 de ani ar putea ajunge cancelarul Austriei este şi bine şi îngrijorător în acelaşi timp.

Puncte cheie:

• Nu mai este nicio îndoială, Spania s-a scufundat brusc într-o criză a statalității de o gravitate fără precedent în istoria ei postbelică și cu prognostic rezervat, în care o majoritate destul de clar exprimată în timp a regiunii autonome Catalonia (cu o populație de peste 7,5 milioane de locuitori), în pofida interzicerii referendumului și a obstrucțiilor din partea procuraturii și poliției, dorește ruperea contractului constituțional cu Regatul Spaniei și formarea unui stat suveran, integrat în Uniunea Europeană.…

Puncte cheie:

• Deși anticipată de câteva luni, semnarea contractului de 2,5 miliarde de dolari prin care Turcia cumpără din Rusia sisteme de apărare antirachetă S-400, în pofida recomandării firești a Statelor Unite și a NATO de a achiziționa armament “compatibil” din țările aliate, mai adaugă o piesă în dosarul tot mai complicat al deteriorării relațiilor strategice, politice și militare ale Turciei cu Occidentul (probabil, pe un plan mai adânc, chiar și al îndepărtării culturale, în sensul cel mai larg al termenului), survenite în ultimii ani, pe fondul derapajelor autoritariste, iliberale și islamiste din ce în ce mai pregnante ale regimului Erdoğan;
• Dincolo de gravitatea introducerii unor sisteme militare rusești sofisticate pe teritoriul NATO (dotate cu instalații radar și de comunicare performante, conectate discret mai probabil cu cartierul general de la Moscova decât cu Pentagonul), care compromit ideea de inter-operabilitate a facilităților militare ale Turciei în cadrul Alianței, la fel de grave mi se par declarațiile ostentative ale președintelui Erdoğan, care a motivat înțepat că “Noi luăm singuri deciziile cu privire la independența noastră.