Puncte cheie:

• Sunt, probabil, autori care caută și oferă explicații mai spectaculoase, mai sofisticate, mai profunde, mai încărcate de ascunse semnificații politice, economice, culturale, istorice și revizioniste pentru victoria masivă a lui Viktor Orbán în alegerile generale recente din Ungaria, dar eu nu mă număr printre aceștia;
• Nu cred că națiunea maghiară este iliberală în esența ei, la fel cum nu cred că ungurii sunt neapărat mai naționaliști și mai antieuropeni decât alte popoare, din Europa Centrală și nu numai.

Puncte cheie:

• Pe 4 martie, cu două săptămâni înaintea alegerilor prezidenţiale din Rusia, fostul spion rus Serghei Skripal, care a vândut în trecut informaţii despre reţeaua rusă de spionaj serviciilor britanice şi a fost condamnat pentru trădare în 2006, fiind de mai mulţi ani găzduit oficial de Marea Britanie în urma unui schimb de agenţi, a fost atacat la Salisbury, împreună cu fiica sa Iulia, cu un agent neurotoxic puternic, aplicat se pare pe portiera mașinii, ambii fiind în stare gravă;
• Atentatul din Marea Britanie a pus în pericol nu numai vieţile celor doi cetăţeni ruşi, evident vizaţi de atentatori, dar şi ale ofiţerilor de poliţie care au intervenit la faţa locului, personalului medical şi tuturor celor aflaţi întâmplător în zonă (aproape 130 de oameni au fost expuși toxinei, conform autorităților);
• Neurotoxina cu nume de cod „Novichock”, utilizată în atacul din Marea Britanie, este considerată de experţi şi mass-media internaţionale drept „semnătura” Rusiei, fiind produsă exclusiv într-un laborator de cercetare militară de pe teritoriul Federaţiei Ruse, în timpul Războiului Rece.

Puncte cheie:

• Odată învestit cabinetul Merkel IV, după șase luni de negocieri și cu un vot chinuit de 51% în Bundestag, tandemul refăcut Macron-Merkel poate declanșa „refondarea” Uniunii Europene, așa cum îi place să spună noului star politic european, Emmanuel Macron,;
• Această negociere va da conceptul Uniunii Europene a generaţiei următoare, aşa cum Uniunea în care trăim noi este rezultatul viziunii generaţiei liderilor politici europeni din 1990-1992, sintetizată în Tratatul de la Maastricht;
• Dacă luăm în considerare declarațiile celor doi lideri recent legitimați democratic în țările lor, nivelul de ambiție strategică este imens, așa cum sunt și oportunitățile și riscurile ce decurg din încercarea de transformare substanțială a Uniunii Europene, nu numai pentru Germania, Franța și țările nucleului dur, dar și -sau în primul rând- pentru periferia estică a blocului comunitar, în particular pentru România;
• Dacă reforma reuşeşte, Proiectul European este salvat pentru încă o generaţie, iar dacă eşuează, Uniunea s-ar putea dezintegra în grupuri mai mici de state care vor forma probabil noi asocieri, cel mai degrabă pe axa geopolitică, economică și culturală dintre Europa de Vest (de la Lisabona la Viena) și Europa Centrală (Flancul Estic al actualei UE);
• La București, atenția și conectarea cu procesul european ar trebui să fie maxime în următoarele 12-24 de luni, cu toate că șansele unei bune plasări a României, în nucleul decizional, sunt grav afectate de derapajul anti-Bruxelles şi anti-justiţie pe care guvernul și majoritatea parlamentară PSD-ALDE nici nu se mai străduiesc să îl mascheze;
• Pentru că în democrațiile vest-europene, din Italia până în Austria, se produc mutații amenințătoare de „sensibilitate” politică, dinspre liberalism și deschidere către protecționism și naționalism, așa cum se întâmplă de altfel și în Polonia sau Ungaria, ne putem aștepta ca reforma Uniunii să fie centrată pe interesele economiilor și societăților dezvoltate din Zona Euro, mult mai compatibile între ele, inclusiv istoric și cultural, în sensul larg al termenului;
• Reforma Uniunii se va baza, după cum arată informaţiile preliminare, mai puțin pe dorința de a finanța și integra în continuare statele postcomuniste, devenite brusc țâfnoase și „suveraniste”, ci va urmări, se pare, revenirea la principiile unei Europe de inspiraţie franco-germano-olandeză, relativ omogenă, robustă, competitivă și cu un nivel ridicat de viață (există încă voci nostalgice după „formatul de aur UE 15” din 1995, rezultat după admiterea Austriei, Finlandei şi Suediei, dar înainte de lărgirea spre Est);
• Recalcitranţii din Est sunt aşadar în pericol de periferizare, atât prin rămânerea în afara Zonei Euro, care se va consolida ca centru politic şi economic al Uniunii, cât şi prin corelarea accesului la fondurile europene cu respectarea principiilor statului de drept sau chiar apariţia unor politici noi, în format PESCO, exclusiviste (şi nu e vorba aici de Apărare, ci de noi versiuni PESCO, care pot apărea oricând);
• O mare necunoscută o reprezintă însă viitoarea relaţie a Italiei cu Uniunea Europeană, în condiţiile blocajului postelectoral de la Roma, cu Mişcarea de Cinci Stele devenită primul partid şi cu o coaliţie tripartită de dreapta patronată de Berlusconi, teoretic câştigătoare, care îl propune pe liderul Ligii Nordului drept şef al guvernului, fără să se întrevadă însă formarea vreunei majorităţi în noul parlament, aşa cum nu a fost posibilă nici în precedentul.

• După mai multe luni în care semnalele privind divergenţele de viziune Trump-Tillerson răzbăteau periodic în presa americană, preşedintele a confirmat, practic, zvonurile tot mai insistente privind neînţelegerile cu secretarul de stat adus în ianuarie 2017 din poziţia de CEO al gigantului petrolier Exxon Mobil, înlocuindu-l în cele din urmă pe Rex Tillerson cu Mike Pompeo, directorul CIA;
• Aducerea şefului CIA la conducerea Departamentului de Stat nu confirmă neapărat triumful unei viziuni anti-sistem în politica Statelor Unite, ci mai degrabă inversul situaţiei, adică nevoia lui Trump de a avea în poziţii-cheie oameni care ştiu ce au de făcut într-un guvern, care pot pregăti marile dosare de negociere ale SUA și care pot gestiona sistemul în condiţii bune, menţinând o funcţionare la parametri rezonabili a diplomaţiei americane, din zona căreia se auzeau frecvent semnale de disfuncţionalitate financiară şi de personal, pe lângă mult mai picantele replici care trădau incongruenţele de viziune între Trump şi Tillerson;
• Că Mike Pompeo este un om al Sistemului, nu încape îndoială, mai ales după mandatul de la CIA, ca să nu mai vorbim de prezenţa sa în Congres, după 2010.

Puncte cheie:

• Aşa cum am anticipat în analizele şi interviurile din ultimele două săptămâni, Ideea Europeană a pierdut alegerile din Italia;
• Pierzându-şi încrederea în Uniunea Europeană, în partidele democraţiei liberale şi în ordinea politică actuală, italienii debusolaţi îşi îndreaptă acum puţinele speranţe politice pe care le mai au (absenteismul a atins un nivel record) spre partidele ultrapopuliste, naţionaliste şi chiar de extremă-dreapta (regionale, neofasciste), care, adunate, înseamnă cam 60-65% din votul total exprimat duminică;
• Partidul ultrapopulist de dreapta-stânga Mişcarea de Cinci Stele, amestecând promisiuni naţionaliste, anti-imigraţie şi protecţioniste cu promisiuni mai mult decât socialiste, a devenit oficial primul partid al Italiei, cu aproape o treime din numărul de parlamentari.

Puncte cheie:

• Aparent bizara și atât de puțin credibila apropiere între cele două Corei rivale ascunde o tentativă de resetare a marelui joc strategic al Asiei, foarte probabil în avantajul Chinei, dacă nu cumva planificată și girată din umbră de Beijing, cu obiectivul de mare anvergură de a scoate din jocul influenței politico-militare și economice regionale Statele Unite și de a câștiga supremația strategică în Pacific, după 73 de ani de supremație americană, instaurată în august 1945, prin explozia bombei atomice de la Hiroshima;
• Acest început de resetare cu perspectivă incertă, declanșată chiar înaintea Olimpiadei de Iarnă recent încheiate și reflectată cel mai pregnant în declarațiile surprinzătoare de apropiere ale liderilor celor două Corei, ascunde o uriașă manevră a Chinei, o încercare de scoatere a Statelor Unite din ecuația strategică și de putere a Asiei, prin „dezactivarea” unuia dintre aliații tradiționali ai Americii în regiune, respectiv Coreea de Sud;
• Acum se explică mai mult din la fel de ciudata disponibilitate a Președintelui Trump, de acum aproape două luni, de a începe discuții cu Kim Jong Un.

Puncte cheie:

• Mulți ne-am temut de anul electoral 2017, dar nu a fost până la urmă un an rău în politica Uniunii Europene. Sau, mă rog, putea ieși mult mai prost pentru viitorul Uniunii decât realitățile gestionabile pe care le întâlnim în prezent în parlamentele din diferite capitale;
• Pro-europenii au câștigat în Olanda, Franța și Germania iar în Austria și Cehia, în pofida obținerii de poziții executive la diferite niveluri de către politicieni eurosceptici sau chiar extremiști, direcția politică pare că nu se va schimba radical;
• 2018 ne va oferi însă câteva momente electorale foarte dificile pentru discursul pro-european, poate nu de amploarea celor din Franța și Germania, dar cu siguranță foarte corozive pentru încrederea în democrațiile liberale și în ideea integrării europene;
• Dacă luăm în considerare numai Italia (4 martie) și Ungaria (8 aprilie), este destul de probabil ca segmentul politic pro-european al acestor țări să sufere înfrângeri sau rezultate submediocre, fie cu posibilitatea instalării unei crize postelectorale (Italia), din cauza dificultății de a forma majoritatea parlamentară și guvernul, fie cu dezamăgitoarea reconfirmare la urne a unui discurs ultranaționalist, iliberal, protecționist, antiglobalist și pe alocuri de-a dreptul fantasmagoric, așa cum este cazul în Ungaria lui Viktor, eroul aflat în luptă neînfricată cu dușmani închipuiți;
• Dacă privim și spre democrații tradițional mai liniștite precum Slovenia, Suedia, Belgia, Luxemburg, Letonia sau Irlanda, alegerile parlamentare, locale și prezidențiale din 2018, de la caz la caz, s-ar putea să arate un spectru politic național mult mai agitat precum și ascensiunea, poate nu decisivă (deși surprizele nu sunt excluse) a unor forțe politice naționaliste sau xenofobe.

Puncte cheie:

• Teoretic, CDU, CSU și SPD sunt foarte aproape de refacerea Marii Coaliții de guvernare („GroKo”), după ce liderii acestor trei formațiuni parlamentare au ajuns, săptămâna trecută, la un Acord, numit „Contractul” pentru Coaliție;
• Peste câteva zile, se vor împlini cinci luni de la alegerile parlamentare iar Germania nu are încă un nou guvern, instalat pe baza votului germanilor din 24 septembrie 2017;
• Chiar dacă este mult sub recordul Belgiei, care a stat aproape doi ani cu un guvern interimar, nu am găsit în informațiile de arhivă vreun alt moment politic din istoria postbelică a Germaniei în care negocierile postelectorale și formarea guvernului de coaliție să fi durat atât de mult, adică aproape o jumătate de an.

Puncte cheie:

• La 31 de ani, lui Sebastian Kurz îi vine greu să-și mascheze sau măcar să-și cosmetizeze pornirile politice instinctive, așa cum fac politicienii cu mai multă experiență: spune ce gândește și, foarte probabil, exprimă ceea ce gândesc și alții în Europa de Vest dar ezită să o spună franc;
• Ceea ce are în vedere cancelarul Austriei pentru Bugetul post-2020 este o reducere a transferurilor financiare către statele din Europa Centrală și de Est, pe motivul că statele net contributoare „nu trebuie să mai plătească niciun euro în plus” după plecarea Marii Britanii, Austria numărându-se, bineînțeles, printre țările care contribuie mai mult decât primesc din bugetul Uniunii (al optulea contributor net);
• Reducându-se bugetul total al Uniunii Europene, prin plecarea unuia dintre cei mai mari contributori (al doilea după Germania), este limpede că, dacă nu vor crește contribuțiile UE 27, în special cele ale contributorilor neți, beneficiarii neți vor primi mai puține fonduri europene;
• Nu e de mirare că guvernele statelor mai sărace au anunțat imediat după Brexit, simbolic, că sunt dispuse să-și majoreze contribuțiile, în ideea evidentă că vor da un exemplu și vor „forța”, de fapt, guvernele economiilor mari să contribuie și ele mai mult în noul exercițiu bugetar.

Puncte cheie:

• Noul star politic al Europei, președintele francez Emmanuel Macron vizitează Tunisia și apoi Senegal, două democrații inegal consolidate ale Africii francofone (cu un plus evident pentru Senegal), părți ale trecutului colonial francez nu tocmai îndepărtat (până în 1956, respectiv 1960), în demersurile sale continue de întărire a încrederii internaționale în capacitatea Franței de a juca rolul unei Mari Puteri renăscute, generoase și influente, cu o politică bazată pe valori liberale;
• Ieri în China, azi în Africa, în primăvară la Washington, Macron arată din plin o vervă politică alimentată de energia vârstei și de ambițiile unui lider inteligent, abia intrat în politica mare a lumii, într-un moment în care omologii săi europeni nu se bucură de perioade de entuziasm în sondaje (nici în Germania, nici în Marea Britanie, nici în Italia sau Spania șefii executivelor nu sunt la apogeul popularităţii lor) ceea ce îl face inevitabil „răsfățatul” presei internaționale.

Puncte cheie:

• Operaţiunea militară „Ramura de măslin”, desfăşurată de Turcia în nord-vestul Siriei (regiunea Afrin) are ca obiective oficiale eliminarea „teroriştilor kurzi”, „apărarea integrităţii teritoriale a Siriei” şi crearea unei „zone de securitate pentru Turcia”, cu o lăţime de 30 de kilometri (circa 10000 km pătrați, conform comunicatului Guvernului Turciei), pe teritoriul mult încercatei ţări vecine de la sud;
• Dintre cele trei obiective oficiale, unul se descalifică automat, atâta vreme cât guvernul de la Damasc nu numai că nu a cerut ajutorul Turciei pentru a-i apăra integritatea dar a denunţat cu vehemență agresiunea Ankarei şi a anunţat că va doborî orice avion turc care va intra pe teritoriul Siriei (nu înseamnă că vor şi putea face acest lucru), al doilea este pus la îndoială, din vreme ce Statele Unite și aliații occidentali nu îi consideră pe militanţii kurzi terorişti ci dimpotrivă, drept cei mai bravi luptători anti-ISIS din nordul Siriei, SUA ajutându-i militar şi încurajându-i politic, rămânând astfel în picioare cel de-al treilea obiectiv, zona de securitate, şi acesta discutabil, atâta vreme cât această operațiune în niciun caz nu ajută la soluționarea conflictului kurdo-turc, ci ar putea radicaliza împotriva Turciei unele facțiuni kurde din regiune, și chiar de pe teritoriul Turciei;
• Spunem „obiective oficiale”, căci cel neoficial și permanent este, bineînţeles, eliminarea posibilităţii apariţiei unui stat kurd suveran în sudul Turciei, coșmarul dintotdeauna al Republicii Turce.

Puncte cheie:

• „Butonul meu este mult mai mare şi mult mai puternic, şi chiar funcţionează!” i-a răspuns pe Twitter Preşedintele Statelor Unite ale Americii (71 de ani) liderului comunist de la Phenian (34 de ani), în amuzamentul general din propria ţară şi din comunitatea internaţională, făcându-ne încă o dată să înţelegem cam cum arată „ordinea globală în era Trump” şi că, desigur, la 71 de ani, un lider ar trebui să aibă nu numai mintea mai mare, dar şi butonul mai mare ca la 34 de ani;
• Ne-am liniştit, tweetul lui Donald Trump a asigurat lumea întreagă că preşedintele SUA are totul sub control, că gestionează situaţia cu responsabilitate şi înţelepciune şi mai ales că prima Mare Putere are (încă) mai multe bombe nucleare decât o ţară de 12 ori mai mică şi de 1000 de ori mai săracă, abuzată vreme îndelungată, în care oamenii se tem şi de umbra lor şi abia găsesc ce să mănânce, pentru a supravieţui de la o săptămână la alta;
• „Sunt un geniu foarte stabil”, le-a mai comunicat zilele trecute Donald Trump, într-o manieră absolut „prezidenţială”, americanilor care începuseră să se îndoiască de capacităţile sale de a conduce ţara, mai ales după schimburile de replici cu fostul său mare susţinător, ideolog conservator şi ulterior strateg la Casa Albă şi membru al Consiliului de Securitate Naţională, Steve Bannon, „care şi-a pierdut nu doar locul de muncă la Casa Albă, dar şi minţile” (Trump);
• La puţină vreme după ce s-au măsurat în butoane nucleare, o comparaţie deloc onorantă pentru gloria Statelor Unite, care avea până nu demult alţi termeni de comparaţie şi nu intra în jocul stupid al regimului scelerat din Coreea de Nord, cei doi lideri par să sugereze că ar putea deschide canalul unor negocieri politico-diplomatice, după Jocurile Olimpice de iarnă din Coreea de Sud (oficial, cele două ţări nu întreţin relaţii diplomatice bilaterale);
• Greşeală după greşeală la Casa Albă, în gestionarea relaţiilor cu Coreea de Nord.