O țară ca afară, dar fără bani pe card

Cornel Ban

 

Text semnat de Cornel Ban

România este o contradicție pe roate. Lumea vrea servicii publice şi infrastructură că în restul UE, sau măcar că în Ungaria sau Polonia, dar asta înseamnă venituri generale ale statului (impozite, taxe, contribuții, încasări de la societățile de state) de cam 40% din PIB (45% în Ungaria, 41% în Polonia). Ori statul român de abia mai aduce la pungă publică 32% din PIB, încasările din impozite și taxe scădeau în ultimii ani pe măsură ce economia, profiturile, consumul și veniturile creșteau în draci. În loc să avem o trezire la această realitate, competiția politică și discuția publică așișderea se limitează în general despre ce impozite să tăiem la ce grupuri de plătitori, și, la ananghie, de unde tăiem, nu despre cum să avem acel 40% din PIB care să ne ajute să avem spitale, școli, infrastructură că lumea.

Rezultatul este că în timp ce munca și consumul duc greul bugetului, s-au dat scutiri în stânga și în dreapta, cu dedicații mari la sectorul privat și boierilor imobiliarelor, de exemplu. Impozitul (parțial) unic pe venit a scăzut de la un nivel deja jos (16%) la unul și mai jos (10%). Pe când Bulgaria a ieșit din subdezvolatre fiscală cu un proiect al Băncii Mondiale care a mărit semnificativ încasările și eficienta colectării (mai ales la corporații), România a abandonat un program similar cu aceeași instituție, rezultatul fiind o pauperitate fiscală care ne aduce pe buza falimentului. În epoca digitalizării capitalului și averii marilor bogați, ANAF-ul este ținut în înapoiere tehnică și trebuie să fugă după plătitori cu munți de hărții aruncate în saci și oameni care nu au fost pregătiți, echipați și apărați instituțional să fie cu un pas înaintea tehnicilor de evitare a plății impozitelor de către rentierime și marile corporații naționale și internaționale.

Cu un altfel de sistem fiscal nu poți primi decât servicii publice care împing clasa mijlocie spre căutat soluții (și iluzii) în privat și lasă marea masă cu nervi și frustrare. Impasul ar trebui să fie bipartizan. Pentru dreapta subfinanțarea bunurilor publice înseamnă o populație tot mai bolnavă, mai needucată și mai imobilă, precum și oportunități pierdute de afaceri datorate infrastructurii de transport precare și subfinanțării sectorului de cercetare publică. Soluția cu anticorupția este modestă că impact, evitarea contribuțiilor juste la buget fiind o operațiune preponderant legală. Orice liberal lucid ar trebui să ceară deci colectare mai bună și cel puțin eliminarea rentelor din sistem care distorsionează piață, dacă nu chiar și trepte de impozitare mai mari și mai corecte. Pentru stânga, precaritatea statului fiscal înseamnă aspirații de solidaritate și mediu curat care sunt complet nerealiste fiscal. Pur și simplu nu poți avea astfel de aspirații cu 32% din PIB sau un pic peste, chiar dacă am tăia masiv de la bugetele statului securitar și de la subvențiile pentru private sau dacă am introduce impozitul progresiv pe veniturile personale. România operează cu un buget de subdezvoltare și dat fiind nivelul dezbaterii politice și mediatice șansele sunt să rămânem împotmoliti cu el.

Alegerea este extrem de simplă: 40-45% din PIB la stat, cu măsuri care vor enerva foarte multă lume, dar care, bine chivernisiți, ne vor finanța aspirațiile măcar în parte, sau 32% din PIB și ne împăcăm cu ce primim acum de la stat, eventual chiar mai puțin din cauza costului mare cu care guvernul se împrumută pe piețele de capital pentru a-și “rostogoli” datoria publică.

Postaţi un comentariu