Interviu. Statele Unite ale Europei – Origini masonice şi reconciliere româno-maghiară

[stextbox id=”custom” caption=”Scurt CV”]Varga Attila este doctor în istorie şi cercetător la Institutul de Istorie „George Bariţiu” din Cluj–Napoca. Printre domeniile sale de cercetare se numără „Francmasoneria din Banat, Transilvania şi Ungaria (sec. XIX-XX)”, „Revoluţia de la 1848–1849 în Transilvania şi Banat. Acte şi Documente”, „Istoria Bisericii Catolice din Banat în perioada 1848 – 1918”, „Istoria Banatului în epoca modernă (1848-1900)”, „Bibliografia Istorică a României”. De asemenea a făcut stagii de cercetare la mari arhive laice şi bisericeşti: Magyar Országos Levéltar din Budapesta, Arhiva Primaţială din Esztergom, Arhiva Episcopiei din Veszprém, Arhiva Episcopiei Cenadului din Szeged, Arhiva Episcopiei de Vác, Arhiva Arhiepiscopiei de Kalocsa (2001-2006), Arhiva Episcopiei Reformate din Budapesta (2006), Arhiva Catolică din Sárospatak (noiembrie 2007), Arhiva Colegiului Reformat din Sárospatak (noiembrie 2007), Arhiva Marii Loji a Angliei – Mamă a Lumii, Londra (2010), British Library (2010), Public Record Office – Londra (2010), Oxford University (2010), Academia Regală Suedeză (2011).

Printre altele, are lucrări publicate în 21 de volume, trei cărţi traduse, trei cărţi scrise în colaborare şi 34 de studii.[/stextbox]

Rep: Criza economică actuală, Revoluţia de la 1848, Uniunea Europeană, masonerie. Se poate face o legătură între ele?

Varga Attila: De câteva zile încoace, mass-media internaţională şi-a focalizat atenţia asupra Portugaliei considerată a fi, mai nou, „veriga slabă şi periculoasă” care ar putea periclita grav proiectul de unitate european atât de greu încercat de criza economică mondială. Falimentul financiar al Greciei, obligată să supravieţuiască din împrumuturile „Troicii” cu preţul unor sacrificii sociale imense, reacţiile dure ale Bruxelles-lui vis-à-vis de derapajele constituţionale ale Ungariei, mustrările expediate la adresa României pentru slaba absorbţie a fondurilor europene, dar şi pentru întârzierea reformelor din diferite sectoare fundamentale de activitate, toate acestea deci, la fel ca şi multe alte realităţi economice grave din blocul comunitar, nu fac decât să pună sub semnul întrebării viitorul sigur al Zonei Euro.

Dar, mai presus de toate, în mijlocul crizei globale, ce şansă mai are ideea unei puternice solidarităţi continentale ale cărei baze le-au pus, între alţii, şi „Părinţii masoni ai Europei moderne”? Mai există, oare, vreo speranţă pentru ca, prin reconciliere şi unitate în diversitate, „Bătrânul Continent” să-şi închidă vechile sale răni şi să privească cu optimism înainte? Acum 164 de ani, un alt „vifor năprasnic” a zguduit şi această parte de lume. Revoluţia de la 1848-1849 a însemnat, pe plan european, criză, dezbinare şi confruntări violente între tabere aparent ireconciliabile. Dar, în mod paradoxal, tocmai pe acest sol brăzdat de vechi orgolii rănite, în consecinţă deloc favorabil construirii punţilor de legătură, a început să se propage o idee de referinţă. Acum încă se zbate în chinurile unei maturizări dureroase, dar atunci, în acea epocă, ea a început să apropie lumi şi duşmani de moarte deopotrivă.

Rep: Ce rol a avut masoneria în proiectul Statelor Unite Ale Europei, în special masoneria română şi maghiară?

Varga Attila: Spaţiul Europei Centrale şi de Est s-a dovedit a fi, până la urmă, un veritabil „creuzet” al efervescenţei elitelor politice care au reuşit să se ralieze în jurul unui proiect ce viza crearea Statelor Unite ale Europei. Susţinută în taină de Franţa lui Napoleon al III-lea, ideea în sine a găsit aderenţi înfocaţi mai ales în rândul maghiarilor şi românilor. Plecaţi în emigraţie după înfrângerea revoluţiei paşoptiste, o bună parte a elitei maghiare s-a apropiat de masoneria franceză, găsind aici susţinere pentru idealul lor naţional. Şi nu întâmplător.

La mijlocul veacului al XIX-lea, masoneria franceză suferise o importantă mutaţie politică, astfel că epoca romantică a fost martora manifestării a două tipuri de masonerii: una anglo-saxonă, fundamentată pe investigaţii filosofico-morale şi acţiuni filantropice care a interzis membrilor ei să poarte în cadrul lojilor orice discuţie pe temă politică şi religioasă, respectiv o masonerie liberală, opusă celei tradiţionale, care a îngăduit abordarea subiectelor profane în atelierele sale, considerând că, pentru reuşita transformării sociale, era absolut necesar şi un profund angajament politic.

Luată sub protecţia sa de către suveranul francez însuşi, masoneria liberală i-a reunit de această dată, pe aceleaşi baricade, atât pe români, cât şi pe maghiari. „Realpolitik-ul” lui Napoleon al III-lea viza împiedicarea Rusiei ca, prin Balcani, să ajungă la Constantinopol prin crearea, în această parte de lume, a unui stat-tampon, unificat şi puternic. Aici, românii şi maghiarii, plasaţi fiind într-o zonă geopolitică cheie, urmau să joace un rol important. Prin elitele lor, ei s-au ataşat de cercurile politice şi masonice franceze, realitate care nu a făcut decât să le consolideze conexiunea cu acele pârghii de putere favorabile intereselor lor naţionale.

Rep: Şi Alexandru Ioan Cuza se pare că a jucat un rol important…

Varga Attila: Proiectul marii unităţi continentale, despre care francmasonii Türr István şi Klapka György au discutat intens cu Împăratul Napoleon al III-lea, cu domnitorul român Alexandru Ioan Cuza, dar şi cu alte figuri de marcă ale politicii româneşti din acel interval de timp, avea în vedere crearea a două mari confederaţii: cea danubiană, respectiv cea greco-slavo-turcă. Fiecare dintre ele, planificate să unifice atâtea state europene, trebuiau să coexiste sub cupola protecţiei marilor puteri occidentale ce se angajau să vegheze ca legătura federală, fixată sub garanţia Europei, să poată concilia pretenţiile de suveranitate cu dreptul naţiunilor. „Părinţii masoni ai unităţii europene” au pledat cu fermitate pentru conservarea naţionalităţilor în existenţa lor, considerând că un Congres General care să susţină o mare confederaţie europeană ar garanta pacea durabilă, descentralizarea pe plan local, libertatea adevărată, dar mai ales diversitatea într-o mare unitate.

Cu siguranţă că, atunci în epocă, un asemenea demers a părut pentru mulţi o mare utopie. Acum însă, când proiectul unităţii europene creşte sub ochii noştri, iar pentru materializarea sa vedem cum resurse nebănuite sunt puse în joc, lecţia dată de primii temerari ai ambiţiosului proiect merită o reflecţie profundă. Cei care, cu aproape două secole în urmă, au gândit, în amănunt, unificarea statelor „Bătrânului Continent” au înţeles, la un moment dat, şi aceea că nu trebuie perpetuată starea de ostilitate reciprocă între naţiuni, iar civilizaţia şi progresul ajută, în bună măsură, la cicatrizarea unor răni dureroase. În plus – a mai remarcat şi francmasonul Türr István- dacă marile puteri nu ar cheltui atât de mult pentru înarmare, iar investiţiile s-ar concentra pe dezvoltarea industriei, a căilor de comunicaţie, pe construirea de poduri, canale şi instituţii publice eficiente, dar mai ales pe stârpirea ignoranţei atunci Europa ar dispune de o şansă atât de mare, încât prea puţini ar mai deranja-o în calitatea ei de reprezentantă de frunte în galeria suveranilor lumii.

La ora când acest foarte cunoscut francmason maghiar reflecta la cele de mai sus, contactele sale cu domnitorul român Alexandru Ioan Cuza erau strânse. Sub cupola iluminării şi a maturităţii politice, ce favorizează întotdeauna orice idee constructivă, reconcilierea şi apropierea reciprocă au mereu o mare speranţă. Într-o lume cu atâtea tensiuni şi provocări contează, de fiecare dată, nu ceea ce îi desparte, ci tocmai ceea ce îi apropie pe oameni… acei oameni care înţeleg, într-un final, că libertatea fiecăruia se opreşte acolo unde începe libertatea celuilalt. Doar pe acest fundament, descentralizarea despre care se vorbeşte atât de mult şi la noi în ultimul timp, dar şi perspectiva diversităţii într-o mare unitate se pot transforma în veritabili „piloni de susţinere” a planului unităţii europene.

În anul 2012, atunci când Uniunii Europene i s-a decernat Premiul Nobel pentru Pace, argumentaţia principală a comisiei de decernare a prestigioasei distincţii s-a referit la aceea că UE şi strămoşii săi au contribuit la promovarea păcii şi a reconcilierii în Europa. Antemergătorii sus-pomenitei concordii au lăsat însă în urmă şi un veritabil „testament” de respectarea căruia depinde, în bună măsură, succesul marelui plan: Civilizaţie, Progres, Investiţii, Descentralizare, Reconciliere, Cunoaştere şi Iluminare prin cultură şi educaţie. Trasând un „fir roşu” printre ele şi privindu-le în marea lor esenţă putem vedea că un mesaj profund a fost transmis, peste timp, fiecăruia din noi.

Cu alte cuvinte, înainte de a începe orice iniţiativă în exterior trebuie să privim atent în noi înşine şi să începem să lucrăm la marea unitate din propria noastră fiinţă… unitatea dintre ceea ce visăm să facem şi ceea ce ni se potriveşte sau ne trebuie cu adevărat în viaţă. Iar atunci când ajungem la o concluzie constructivă în acest sens, talentele noastre şi cei de lângă noi, cu care trebuie să păstrăm o comuniune delicată, sunt tot ceea ce avem nevoie pentru a reuşi cu adevărat în marile noastre idealuri. Iar în momentul în care am şi făcut paşi semnificativi în acest sens ne putem gândi cu entuziasm că, măcar şi preţ de câteva clipe, în calitate de locuitori ai acestui continent, merităm, cu adevărat, fiecare dintre noi să ne mândrim cu Premiul Nobel primit pentru concordie şi… reconciliere…