Wuhan prin ochii unei românce care locuiește acolo. Elena Chiorean: „Totul e foarte suprarealist față de cum merg lucrurile în mod normal“

11 milioane de locuitori, jumătate de Românie, trăiesc în Wuhan, locul de origine al coronavirusului izbucnit în China și care a creat panică la nivel global. Imagini cu Wuhan pustiu, precum și video-uri de manifestare a solidarității între cei rămași acolo au făcut înconjurul planetei. Conform celor afirmate de autoritățile române, doar 3 români se află acolo, în locul de izbucnire a coronavirusului, o persoană în Wuhan, iar alte două persoane în provincia Hubei. Elena Chiorean este o cercetătoare în sociologie care studiază la Universitatea din Wuhan, dar care a reușit să revină în țară în urmă cu două luni. Acum așteaptă vești în legătură cu posibilitatea de a se reîntoarce acolo pentru a-și continua studiile în următorii doi ani, după ce de la universitatea chineză a fost anunțată să-și anuleze biletele de avion și să aștepte rezolvarea situației.

Am stat de vorbă cu Elena Chiorean despre coronavirus, despre sistemul medical chinez, despre viața în Wuhan, despre viața unui străin în China, despre ce se întâmplă cu colegii care nu au reușit să plece înainte de izbucnirea virusului, dar și despre sensibilitățile sociale, culturale și politice ale societății chineze. Răspunsurile sale prezintă o Chină diversă, hipertehnologizată și bine echipată administrativ și social pentru a face față unor situații de criză.

Elena Chiorean, ca și persoană care trăiește în China, la Wuhan, de câțiva ani, cum percepi toată agitația românească în legătură cu ceea ce se întâmplă acolo?

Mă surprinde și pe mine toată isteria din România legată de noul coronavirus. Nu înțeleg foarte bine sursa, poate are legătură cu ipohondria națională românească, fără să spun prin asta că ar exista vreun caracter național, are și ea cauzele ei sociale, poate cu faptul că se cer mai multe sfaturi farmaciștilor decât medicilor sau cu faptul că industria farmaceutică își face de cap aici, cu toate emisiunile medicale, cu faptul că toată lumea ajunge să aibă o părere medicală, sau poate cu toate problemele sistemului nostru de sănătate și neîncrederea generată de ele. Pot să vă spun câteva lucruri despre situația universității mele și părerea mea despre cum stau lucrurile, dar politic nu cunosc suficient de bine situația și nici nu am făcut vreo cercetare serioasă având China ca teren, așa că nu-mi pot asuma vocea de cercetător care face afirmații cvasi-științifice.

Au circulat în presa internațională tot felul de speculații în legătură cu virusul și impactul acestuia asupra Partidului Comunist Chinez. Tu cum vezi lucrurile? Sau cum se percep aceste chestiuni politice în comunitatea de cercetători internaționali din care faci parte acolo?

Există o oarecare cenzură, nu se vorbește foarte negativ despre PCC decât în discuțiile informale. Nici pe Wechat, una dintre cele mai des folosite aplicații de social media chinezești, nici cu profesorii sau cei din administrație nu e indicat să o faci. S-ar putea însă să fie mai multă zvonistică decât realitate în această privință. Să nu vă imaginați o cenzură de tip nord coreean, dar e totuși un subiect sensibil. Asta nu înseamnă că nu poți vorbi despre nimic politic, dar anumite subiecte sunt mai degrabă de evitat, dacă e posibil. Asta nu înseamnă că PCC nu e criticat în interior. Au existat valuri de critică socială care s-a manifestat mai ales pe rețelele de socializare, nu e vorba despre un soi de cenzură brutală în care ai criticat partidul și ești imediat penalizat. Personal, cred că PCC vrea să arate că poate să gestioneze o astfel de criză – și adevărul e că are capacitatea de a face asta mult mai mult decât statele cu mai puțină putere internă – dar cred și că există o oarecare îngrijorare legată de o potențială explozie socială, mai posibilă în contexte de acest gen. Trebuie luat în calcul faptul că relația dintre administrația locală și cea centrală e una complexă. Un exemplu în acest sens este perioada Marelui Salt Înainte, când au fost raportate centrului valori exagerate de producție agricolă, într-o competiție continuă între unitățile locale de producție. Cam așa și cu povestea despre cine e vinovat în cum s-a reacționat acum. E criticată China ca întreg, dar comunicarea local-central e destul de complicată.

Cât de pregătit este sistemul lor de sănătate pentru a face față situației acesteia?

Nu știu cât de pregătit este, în sine, și nici dacă este relevant acest lucru. Spre deosebire de statele europene, China are resurse și capacitatea instituțională de a le pune în mișcare în situații limită, cum este cea de acum. Au fost imediat trimiși peste o mie de medici în Wuhan și sunt construite două spitale în câteva zile. Am avut și eu de a face cu sistemul lor de sănătate în ultima lună înainte de a reveni acasă. Experiența mea a fost una pozitivă, dar asta nu spune nimic despre situația generală. Spitalul la care am fost are un sistem informatic bine pus la punct și personal suficient și eficient. Sigur că sistemul de sănătate are mari probleme și, la fel ca aici, majorității populației îi este aproape inaccesibil dacă are nevoie de tratamente mai complexe. Dar într-o situație de criză asta e mai puțin vizibil. Atmosfera de atunci este incomparabilă cu cea de acum. Din câte am înțeles, spitalele sunt depășite de situație pentru că merg foarte mulți oameni cu simptome de infecții respiratorii, de teamă că au fost infectați cu noul virus. Cineva spunea că dacă în mod normal unul dintre aceste spitale are de a face cu în jur de 3000 de pacienți zilnic, acum sunt peste 15,000. Circulă destul de multe filmulețe cu medici și asistente care cedează nervos după ture care depășesc orele lor normale de muncă. Cred că e foarte ușor de criticat China din afară, dar de multe ori cei care o fac uită că orice problemă are acolo câteva zerouri în plus, e mult, mult mai greu de gestionat decât la o populație de câteva zeci de milioane. Eu am fost surprinsă că sunt atât de puține cazuri de infecție până acum. Imaginați-vă un oraș cu populația mai mare decât jumătate din populația României. Mă așteptam la un adevărat dezastru. Chiar dacă e o simplă manifestare de forță, un mod de a evita criticile internaționale (cum s-a întâmplat cu SARS în 2002) sau altceva, mi se pare totuși de admirat capacitatea statului chinez de a lua astfel de măsuri într-un timp atât de scurt. Cu siguranță vor avea mult de pierdut economic și cred că fără motive foarte serioase nu și-ar fi asumat astfel de riscuri. China e mult mai bine pregătită decât orice stat european, pentru că are o rețea incredibil de bine pusă la punct prin care își poate mobiliza resursele.

Cum percepi tu și colegii tăi situația? Când veți putea reveni acolo? Ce se întâmplă cu cei care nu au reușit să plece înainte de izbucnirea virusului?

Majoritatea colegilor mei au reușit să plece înainte de carantină. Eu urmăresc discuțiile de pe grupurile Wechat ale universității și pare totul foarte suprarealist față de cum merg lucrurile în mod normal. Amicii mei chinezi vorbesc destul de evaziv despre asta, îmi transmit ceea ce eu știu deja de la universitate în cuvinte cu ceva mai personale. Am fost sfătuiți să anulăm biletele de avion deja rezervate și să așteptăm vești despre reluarea cursurilor. Cei care au rămas la cămin în vacanță primesc trei mese pe zi gratuit și sunt sfătuiți să nu părăsească campusul fără motive bine întemeiate. În ultimele zile s-a închis campusul și nu li se permite intrarea decât celor care s-au înregistrat oficial, cei care au anunțat că au rămas acolo. Li s-au dat și câte două măști și a fost instalat un aparat care măsoară temperatura la poarta principală a căminului internațional. Nu sunt lăsați de izbeliște, fără informații și susținere, asta e clar. Orașul pare fantomatic. Îl știu foarte viu, pulsând, plin de oameni, mașini, scutere peste scutere, voci peste voci, claxoane, mirosuri amestecate de la gheretele de mâncare stradală, macarale mișcându-se peste tot, căci se construiește fără încetare. Acum pare un oraș postapocaliptic, e de-a dreptul înfricoșător. Nu știu cum rezistă oamenii de acolo. Au fost luate o serie de măsuri foarte radicale, traficul e paralizat, oamenilor li se recomandă să rămână în locuințele lor cât pot de mult. Faptul că s-a suprapus totul cu Anul Nou Chinezesc a complicat mult lucrurile, pentru că în această perioadă migrația internă din China depășește orice alt fenomen de acest gen din lume. Din Wuhan au plecat 5 milioane de oameni spre rudele lor din alte regiuni, fiind vorba în cea mai mare parte despre muncitori migranți care ajung acasă doar o dată pe an, în această perioadă.

China este o țară foarte tehnologizată, cel puțin atunci când vorbim de mediul urban. Ce efect are acest fapt asupra societății chineze?

Apropo de tehnologie, și autorităților le e foarte ușor să transmită informații. Mi s-a întâmplat de mai multe ori să primesc notificări pe numărul meu de telefon chinezesc cu privire la tot felul de restricții sau noutăți legislative, asta așa, pe scurt. Dar mai e Wechat, folosit de extrem de multă lume, dacă nu chiar de toată lumea, care funcționează și ca un fel de Facebook cu profil personal unde poți posta poze, articole, comentarii, ai și un chat, grupuri, dar cu care poți și să plătești peste tot, inclusiv la piață. Orice doamnă în vârstă care vine să vândă legume în piață are un cod QR Wechat și unul Alipay, o altă aplicație similară, dar mai puțin orientată spre social media decât prima, cod pe care îl scanezi, apoi introduci suma, iar banii sunt transferați pe loc. Tot prin aceste aplicații poți să îți comanzi mâncare (care în orașele mari e o practică foarte extinsă), poți să-ți cumperi bilete de tren sau avion, să-ți plătești utilitățile, să comanzi taxiuri, sunt aplicații gigantice, foarte complexe. Apoi mai e Taobao, o aplicație folosită și ea în mod curent în orașe, de unde îți poți cumpăra cam orice, de la salată verde la haine sau mobilă. Cam tot ce alegi să faci trece într-un fel sau altul printr-o aplicație de pe telefon. Asta înseamnă și că poți să ai acces la istoricul cheltuielilor tale, până la ultimul bănuț, cu toate detaliile aferente. Fiecare consumator are un profil extrem de bine conturat și ușor de verificat datorită acestor aplicații. Venind din România, unde abia de curând a început să fie folosit cardul pentru plăți în mod curent, acest sistem a fost un adevărat șoc pentru mine. Venisem, e cert, și cu îngrijorarea pe care am moștenit-o din discuțiile despre securitatea datelor personale și supraveghere, idei care aici sunt încă în plină dezbatere. Am învățat însă să mă preocupe mai puțin toate acestea, după ce câteva luni bune eram singura care avea bani în buzunar și bătea cu piciorul kilometri întregi să-și plătească cheltuielile pe unde era nevoie, plus multe alte inconveniente în viața mea cotidiană. E atât de extinsă rețeaua asta încât nu ai nevoie de cash aproape niciodată. E comod, înainte de toate, mai ales pentru muncitorii care fac ture lungi și cărora nu le rămâne aproape deloc timp în afara muncii.

Cum e viața cotidiană în China pentru un student străin? Ce ți se pare straniu sau radical diferit față de Europa?

Mi s-a părut straniu, într-un mod plăcut, că pot să mă plimb noaptea oriunde în oraș și să mă simt în siguranță. Nu am simțit asta niciodată în Europa. Nu mustește orașul de forțe de ordine – nu că ar fi ele, fără amendamente, garantul ordinii sociale, dar plutește un aer de siguranță. Alt aspect straniu e desigur aglomerația. Când m-am întors prima dată acasă, după 10 luni petrecute acolo, România mi s-a părut pustie. Nu am reușit să rămân singură pe vreo stradă sau în vreun parc din Wuhan niciodată, la nicio oră din zi sau noapte. Mai puțin poate în campus, care e un fel de bulă urbană care nu are nicio legătură cu viața din oraș. A, și cel mai straniu e că în primul an mi se cerea mereu să fac poze cu oameni pe stradă. Aveau un soi de admirație ciudată față de trăsăturile mele non-asiatice. Tinerii au aceeași obsesie cu albeața pielii precum coreenii, doar că fascinația pentru fața caucaziană e mai puternică decât la coreeni, care sunt poate cu ceva mai puțin auto-coloniali. Asta mi s-a întâmplat doar în primul an acolo. Colegii mei de culoare au o experiență foarte diferită însă. Mulți studenți lucrează la negru, predau ore de engleză în mici școli private, organizate ca niște after schools. Există grupuri Wechat în care apar anunțurile celor care vor să recruteze profesori de engleză. Sunt destul de dese cele în care o condiție necesară este să nu fii de culoare. Sunt destul de rasiști față de persoanele de culoare, dar într-un mod cumva diferit față de ceea ce se poate vedea în Europa. Dar asta e, iarăși, doar o observație personală, nu poate fi generalizată și nici tratată ca dat.

Oricum, nu e corect să facem generalizări despre China în întregimea sa. China nu prea există. Wuhan e de fapt un oraș format din trei orașe. Se vorbește peste tot despre Wuhan, dar ele nu prea seamănă între ele. La fel, Wuhan e capitala provinciei Hubei, dar tot ce e în jurul lui e complet diferit. În Wuhan sunt o mulțime de migranți interni, la fel ca în toate orașele mari, fiecare cu cultura lui, depinzând de regiunea din care a venit. China există administrativ și politic, dar social și cultural e foarte diversă. Mandarina e vorbită peste tot, e limba oficială. Dar din câte știu ea nu există ca limbă nativă. Toate limbile native sunt „dialecte”, mai mult sau mai puțin îndepărtate.