PS Claudiu, noul Episcop Eparhial de Cluj-Gherla al Bisericii Greco-Catolice: „E nevoie să mergem mai departe, să mergem împreună”

Claudiu Lucian Pop este, din primăvara aceasta, noul Episcop Eparhial de Cluj-Gherla al Bisericii Greco-Catolice. Ales după moartea Episcopului Florentin Crihălmeanu, care nu a rezistat bolii Covid-19, într-o atmosferă complicată de pandemie și de provocările unei societăți tot mai scindate, numirea sa a trecut puțin observată.

Este un preot teolog cu studii și stagii în străinătate, la Vatican și la Paris. A studiat chimia, dar a preferat teologia și filozofia. Episcopul Claudiu este cel care a organizat în 2019 vizita Papei Francisc la Blaj și în comunitatea de romi.

I-am solicitat un interviu tocmai pentru a-l cunoaște mai bine și a înțelege viziunea sa asupra bisericii în vremuri ca acestea, asupra relațiilor dintre biserici și a lumii tulburătoare de la începutul acestui mileniu.

– Sunteți proaspătul episcop de Gherla-Cluj și am dori să vă cunoaștem mai bine. Alegerea dumneavoastră, faptul că ați îmbrățișat misiunea preoțească, are legătură cu tradiția de familie, cu faptul că bunicul dumneavoastră a fost preot greco-catolic? Trecutul obligă la o responsabilitate aparte? Povestiți-ne puțin despre familia dumneavoastră.
– Vocația mea are o legătură evidentă cu prezența în viața familiei mele a bunicului matern, părintele Victor Vancu, dar într-o formă mai profundă decât simpla putere a exemplului, așa cum aveam să descopăr și eu în timp. Copil fiind, iar mai apoi adolescent, observam cu o anumită curiozitate faptul că bunicul se trezea foarte devreme și zi de zi celebra Sfânta Liturghie în șoaptă, cu geamurile camerei acoperite de perdele. Vedeam, de asemenea, cum veneau la noi diverse persoane, în aparență pentru a vinde lapte, brânză sau ouă, care adesea rămâneau să vorbească timp îndelungat cu părintele Vancu, tot în șoaptă. Aceste lucruri și altele similare, ieșite cu totul din peisajul obișnuit al ritmului de viață al anilor ’70 -’80 din epoca regimului comunist de tristă amintire, de crunta persecuție a Bisericii Greco-Catolice, a preoților, a persoanelor consacrate, dar și a credincioșilor acestei Biserici, nu puteau să nu lase spațiu unei serii lungi de întrebări referitoare la sensul a ceea ce vedeam.
Nu erau doar interogații pioase, ci și unele legate direct de viața concretă. Îmi amintesc, de exemplu, că mă întrebam de ce nu se schimba nimic în viața familiei noastre, nu întotdeauna ușoară în acea perioadă, dar și în lumea în care trăiam, dacă bunicul se roagă zi de zi? De ce nu regăseam acea logică de cauză-efect din orele de chimie și în alchimia vieții cotidiene? Aveam să descopăr mai târziu și continui să descopăr în prezent rodul rugăciunilor părintelui Vancu într-o logică mai complexă decât cea pe care o așteptam în acei ani. Îmi amintesc că, odată ajuns la studii la Roma, la Colegiul „Pio Romeno”, i-am scris o scrisoare bunicului, în care îi mărturiseam convingerea că vocația mea este în mare parte rodul rugăciunilor și al Sfintelor Liturghii celebrate în clandestinitate. Eu așteptam un efect imediat, dar am descoperit unul tainic, al căilor lui Dumnezeu, atât de diferite de căile noastre. Mama îmi spunea că, din când în când, bunicul mergea la pupitrul în care ținea această scrisoare a mea, o deschidea, o citea și câte o lacrimă îi strălucea în colțul ochilor.

– Erați student la chimie-biologie când ați decis să părăsiți acest domeniu și să vă îndreptați spre teologie. Poate părea ciudat pentru mulți dintre noi. Cum se întâmplă, de ce face un tânăr student la științe un pas spre religie?
– Cel puțin o jumătate de pas era făcut deja înainte de a intra la facultate. Țin minte că am primit de la surorile din Congregația Maicii Domnului, care pe atunci aveau o comunitate în Jibou, Jurnalul unui suflet, un fel de autobiografie a Sfintei Tereza de Lisieux. Citind-o, mă întrebam dacă e realmente posibil ca cineva să fie pătruns de atâta fericire, precum cea descrisă de Sfânta Tereza. Tot în acel moment, țin minte că m-am pus pentru prima dată, chiar dacă destul de vag, în fața unei alegeri radicale. Am descoperit ulterior cu surprindere că Sfânta Tereza era cunoscută ca o protectoare specială a preoților. A urmat apoi admiterea la Facultatea de Chimie din București și primul an de studenție. Trebuie să mărturisesc că, în prima parte a acestuia, mi-a cam ieșit din minte ideea preoției și mi-am zis că foarte probabil a fost un entuziasm de moment, un foc de paie. Apoi, spre surprinderea mea, la sfârșitul anului, această chemare a devenit mai puternică decât înainte. Atât de puternică, încât mi-am anunțat oficial familia că renunț la chimie pentru a deveni preot.

– Ați studiat la Roma. Iertați-ne curiozitatea, dar cum e să trăiești și să studiezi în umbra Vaticanului?
– E bine! Atât de bine, încât atunci când am scris primele scrisori părinților, descriam realitatea cu atâta entuziasm, încât ai mei erau aproape preocupați: se întrebau ce s-a întâmplat cu mine. Plecând din România anilor ’91, impregnată de sechelele lăsate de comunism, am găsit la Roma și în Vatican o lume cu adevărat nouă, o lume normală, unde încrederea, sinceritatea, bunăcuviința erau la ordinea zilei. Colegiul „Pio Romeno” mi se părea un adevărat palat, cu toate comoditățile posibile, considerate foarte probabil normale de cei de acolo, dar un lux pentru noi, cei veniți dintr-o altă lume. Nu mai vorbesc de senzațiile trăite atunci când am intrat în universitățile Vaticanului, în biblioteci, în muzee, în catedrale. Contrastul cu ceea ce trăisem în România adăuga frumuseților reale o aură în plus.

– Apoi ați ajuns la Paris, o altă capitală. Din punct de vedere religios ce e diferit? Parizienii au o relație diferită cu Biserica față de români? Dar în comparație cu românii? Vă întreb pentru că, în discuțiile anterioare cu diverși reprezentanți ai Bisericii noastre peste hotare, apăreau astfel de observații despre cum se raportează comunitățile europene, atât de diverse, la Biserică, în aceste vremuri.
– La Roma se zice că între două biserici găsești o biserică. La Paris nu e chiar așa…, deși Franța a fost considerată și încă nimeni nu i-a retras titlu de „fiica întâi născută a Bisericii”. Eu cred că trebuie mers dincolo de stratul superficial, dincolo de faimoasa „laicité” și atunci descoperim un masiv capital de valori creștine, chiar și în cei care nu se mai consideră catolici practicanți. Capitala Franței e oricum bogată în realități creștine profunde, începând cu catedrala Notre-Dame, Bazilica Sacré-Coeur, Capela Medaliei Miraculoase și atâtea altele, iar cei care se numesc practicanți sunt realmente practicanți, mult mai mult decât în alte părți.
Oricum, prezența românilor din Paris nu prea trece neobservată, mai ales că greco-catolicii sunt o comunitate consistentă (în jur de 5.000 de credincioși), și majoritatea sunt din Oaș. Duminica, toată familia este prezentă la biserică. De multe ori, mai ales la sărbători, credincioșii vin îmbrăcați în straie tradiționale. Media de vârstă este undeva la 40-50 de ani. Țin minte o liturghie pe care am celebrat-o în catedrala Notre-Dame, la care toți copiii, îmbrăcați în port popular, s-au așezat chiar în fața altarului, pe jos. Părea un covor multicolor și l-am văzut pe cardinalul Parisului zâmbind extrem de plăcut impresionat.

Citiți interviul integral în Revista SINTEZA !