„Povești de dragoste la prima vedere”: Când povestirile devin teatru. Laude și critici
Spectacolul „Povești de dragoste la prima vedere”, pus în scenă de regizorul Tudor Lucanu la Teatrul Național din Cluj-Napoca, a fost tema unei discuții cu multe laude și tot atâtea critici la care au luat parte inclusiv autorii cărții care a stat la baza spectacolului. Discuția a avut loc vineri, 12 octombrie, la Muzeul de Artă, în cadrul Întâlnirilor Internaționale de la Cluj.
„Povești de dragoste la prima vedere” după volumul de proză de Gabriel Liiceanu, Adriana Bittel, Ioana Pârvulescu, Radu Paraschivescu și Ana Blandiana a avut premiera la Teatrul Național „Lucian Blaga” din Cluj-Napoca în luna februarie a acestui an și a fost jucat săptămâna aceasta în programul evenimentului Întâlnirile Internaționale de la Cluj.
Sensibilitățile autorilor și emoțiile lor neașteptate, frustrarea scriitorilor în momentul în care textele lor sunt folosite ca „materie primă” fără a fi consultați în legătură cu alegerile regizorale au fost doar câteva dintre subiectele dezbătute de Adriana Bittel, Ioana Pârvulescu, Radu Paraschivescu și Ana Blandiana, alături de Tudor Lucanu. Au mai fost prezenți în sală printre critici de teatru și alți oameni de cultură, dramaturgul Matei Vișniec, scriitorii Andrei Oișteanu și Mircea Cărtărescu, precum și patru din cei cinci actori ai spectacolului: Diana Buluga, Petre Băcioiu, Radu Lărgeanu și Ioan Isaiu.
„Povești de dragoste la prima vedere” are la bază, așa cum spune titlul, cinci povești de dragoste emoționante, delicate, trăite ori imaginate de Gabriel Liiceanu (Crinii din clasa întâi de liceu) , Adriana Bittel (Terebentina), Ioana Pârvulescu (Un pariu la Paris), Radu Paraschivescu (Amor, restanță, Sironica) și Ana Blandiana (Misiune Imposibilă). Cartea a apărut la Editura Humanitas într-o primă ediție în 2008 și în ediția a doua în 2016.
În spectacol, întâmplările sunt, fiecare în felul ei, istoriile unor vârste, de la paisprezece la șaptezeci de ani, cu un popas în povestea fantastică a unui înger al morții de care se îndrăgostește o tânără infirmieră de la Oncologie.
„Toată povestea cărții a început printr-o sondare a memoriei. Noi, românii, suntem buni la sportul acesta. Există ceva care se numește voluptate confesivă și care pe unii îi animă mai mult, pe alții mai puțin. Eu am, cred, un demon al bârfei de sine care are destule riscuri. Neștiind însă nimeni, de fapt, ce se întâmplă în viața unui om, poți improviza la nesfârșit. Dar eu am luat de bună indicația Ioanei Pârvulescu și am povestit ceva ce mi s-a întâmplat cu adevărat. Am plonjat în memorie și am scos la iveală o întâmplare personală. A fost un exercițiu de aducere aminte tandră a unui personaj căruia Gabriel Liiceanu i-a spus la lansarea cărții, «pușlamaua tandră». Ceea ce ați citit și ceea ce ați văzut pe scenă este o decupare fidelă din memorie”, a precizat scriitorul Radu Paraschivescu cu referire la volum și la spectacolul regizat de Tudor Lucanu.
La rândul său, scriitoarea Ana Blandiana și-a exprimat uimirea față de modul în care cartea a fost transformată în spectacol.
„Nu m-aș fi gândit că un regizor poate să facă o lectură atât de serioasă a textelor noastre încât să își dorească să le pună în scenă. Mă fascinează tendința de câțiva ani a regizorilor de a nu fi mulțumiți cu definiția profesiei lor, de a nu vrea să rămână niște interpreți ai unor texte date. De aceea alunecă spre reinventarea textelor și devin autorii plenari ai spectacolelor. Noi nu cred că am mai avut un rol în spectacolul regizat de Tudor Lucanu. Senzația mea ca spectator este aceea că teatrul devine o artă mult mai lirică, în sensul că regizorul se exprimă pe el însuși”, a spus Ana Blandiana.
Ioana Pârvulescu a declarat că scrierea textului a fost un pariu în sine prin îndrăzneala de a scrie despre un personaj deloc simplu, Emil Cioran sau C. care se îndrăgostește de F. adică Friedgard Thoma.
„Povestea este una reală, nu ficțională și nu o vedeam pusă în scenă. M-a uimit performanța dublă, regizorală și actoricească. Este adevărat că în textul meu erau trei personaje și în varianta montată doar două și într-un fel asta m-a durut. Simone Boué, companioana de o viață a lui Cioran dispare cu totul în spectacol. Dar înțeleg că era nevoie de un decupaj. Însă cred că un triunghi amoros nu ar fi fost atât de complicat de prezentat pe scenă. Lipsește chiar personajul de dragul căruia am scris textul. Dar ce m-a mai uimit a fost că spectacolul nu a plictisit publicul nici un moment. Este fascinant pentru un autor să vadă cum cuvintele se întrupează prin gest și glas”, a spus Ioana Pârvulescu.
Autoarea a punctat, de asemenea, că „un minim de semn de viață” înainte de punerea în scenă a spectacolului din partea regizorului, ar fi putut da naștere unor sugestii care să fi fost aplicate, sau nu în spectacol.
În ceea ce privește alegerea acestui volum colectiv ca principală materie primă a spectacolului, regizorul Tudor Lucanu a declarat că motorul care a dat naștere ideii de spectacol a fost faptul că volumul, în totalitatea poveștilor lui, l-a dus la propriile sale povești de dragoste.
„Eu de obicei lucrez situațional, dar de data aceasta am încercat să ies din tipar și să încerc ceva nou. L-am invitat și pe Cristian Pascariu să intre în echipă și el a venit cu proiecțiile video. Cel mai important în această carte a fost cuvântul și cred că întoarcerea către literatură, către cuvântul scris și apoi rostit poate crea niște lumi noi. Recunosc că am tăiat din texte și le-am modelat, dar am încercat să ofer actorilor niște partituri care au și poezie, care au și umor, care au și acea latură confesivă. Tăierea unui text trebuie făcută foarte crud dacă dorești să aduci propriul tău dramatism. Cred că în momentul în care operezi pe un text și îl schimbi, este clar că devii un nou autor al acelui text”, a precizat Tudor Lucanu.
Mai departe, discuția a continuat spre ideea de transformare a unui text în spectacol și receptarea lui de către spectator. „Nu trebuie urmărită o echivalență între ce se transmite și ce se înțelege. Fiecare trebuie să înțeleagă din prisma propriei personalități un text sau un spectacol de teatru. În momentul în care oferi ceva, cred că trebuie ca acel ceva să îl lăsăm liber spre înțelegere. Dar cred că și spectatorul ar trebui lăsat să se documenteze”, a precizat regizorul Tudor Lucanu, completat de Ana Blandiana și Radu Paraschivescu:
„Totul este să accepți că arta se produce la jumătatea drumului între autor și regizor, între regizor și actor, între actor și public. Nu cumva în momentul în care textul tău a fost publicat și a devenit piesă de teatru sau film, tu, ca autor, trebuie să accepți că nu mai este opera ta?”.
În discuție a intervenit și scriitorul Andrei Oișteanu a cărui „dezamăgire” în urma vizionării spectacolului a fost anonimizarea textelor. „Nu am știut cui aparține textul pus în scenă. Necitind cartea, nu am știut că povestirile de la început aparțin de fapt celor cinci actori. Piesa ar trebui să fie autonomă de carte și nu ar trebui să folosim cartea ca sursă pentru a înțelege spectacolul”, a spus Andrei Oișteanu.
La întâlnirea de la Muzeul de Artă s-a aflat și dramaturgul Matei Vișniec, ale cărui texte au fost montate de-a lungul anilor pe multe scene din România și din străinătate, inclusiv la Teatrul Național din Cluj.
„Cred că eu sunt dramaturgul cel mai jucat și cel mai tăiat din România. Poate ar trebui să scriu cândva despre cum am fost tăiat, unde și când, câte surprize am avut în peste 40 de ani de carieră de scriitor de teatru, până când am înțeles că de fapt atunci când scriu pentru teatru, eu propun o materie și nu mai trebuie să am niciun fel de orgoliu. Îi las regizorului totală libertate și astfel ultima responsabilitate îi revine lui și numai lui.”, a concluzionat dramaturgul Matei Vișniec.
Teatrul Naţional Cluj-Napoca a organizat în perioada 9-14 octombrie ediția a opta a Întâlnirilor Internaționale de la Cluj, eveniment care în acest an a fost concentrat în jurul temei „Viziuni”.