„Minunatul Cluj” și alte câteva ficțiuni

Foto: Dan Bodea

Era în vara lui 2008. După un lung proces de recrutare, în care mă lăsasem atras mai mult din curiozitate, și nu din dorința de a părăsi Clujul, operațiunile de “head-hunting” ajung la final. Directorul general al trustului de media care comandase procesul de HR îmi explică, cu engleza lui frumos apretată, de manager germanofon, ce planuri au compania sa și titlurile din portofoliu pe o piață frenetică, încă înainte de lovitura crizei economice. Mare fan al presei locale, directorul era încântat de faptul că veneam din cel mai important oraș din provincie. Asta cu atât mai mult cu cât el și colegii săi din management căutau un om pentru un proiect local, un ziar de București, una dintre puținele încercări de gen într-o presă preocupată mai mult de soarta țării decât de soarta orașului în care își desfășoară activitatea.

Introducerile fiind făcute, intră la discuții managerul român al diviziei din care făcea parte ziarul pe care cei din trust își doreau să îl coordonez. Ne înțelegem din start pe chestiunile de principiu, programăm o nouă întâlnire în câteva săptămâni și, când totul este pus la punct, ne revedem cu directorul general, ca să semnăm contractele. La ieșire, directorul de divizie mă invită în biroul său, la o poveste. Faza formalizărilor trecuse, era timpul să ne cunoaștem mai bine. Iau loc în fotoliul din fața biroului, șeful se așează și el, confortabil, în fotoliul său, legănându-se ușor, stânga-dreapta, ca și cum și-ar fi cumpănit gândurile. Și vine prima întrebare din noua mea viață: “Auzi, acum că ai semnat, putem vorbi direct, fără ocolișuri… Tu de ce mama naibii ai lăsat Clujul acela minunat ca să vii aici, la noi, la București?”!!!

Foto: Dan Bodea

Foto: Dan Bodea

Întrebarea m-a luat complet prin surprindere. Și nu pentru că nu îmi erau clare motivele pentru care optasem pentru noul job de la București, aveam destule motive, gândite și răzgândite, toate, în zilele de dinaintea ultimelor semnături pe contracte. Mă surprindea, de fapt, franchețea omului din fața mea. Nu știam cu ce să încep. Îmi venea să îi spun că fusese chiar el cel care mă convinsese. Îmi venea să-i povestesc despre planurile pe care directorul general ni le împărtășise în cursul ultimelor întâlniri. Îmi veneau în minte tot felul de răspunsuri până când, în final, mă salvează o curiozitate. “Când ai fost ultima oară în <<minunatul Cluj>>?”. “În ’88…”, îmi răspunde, nonșalant, directorul.

La fel ca în cazul managerului meu de divizie, cea mai bună părere despre Cluj o au bucureștenii care nu au mai fost pe aici de zeci de ani și, mai cu seamă, cei care nu au fost niciodată aici. Bunul renume al Clujului – și, in extenso, al Ardealului – în Capitală nu este, de fapt, altceva decât o “minunată” ficțiune. Mult mai accesibile din București, Brașovul și Sibiul sunt repere clare pentru omul de capitală. Sunt mai respirabile, e o altfel de lume acolo, apoi vin toate bancurile cu ardelenii cei lenți și toate exclamațiile despre micile ambuteiaje de intersecție în care nimeni nu claxonează. O sumă de prejudecăți și de platitudini adorabile – fără de care bucureșteanul nu ar fi bucureștean – peste care tronează imaginea Clujului. Sibiu și Brașovul s-au ales cu niște turiști, Clujul s-a ales marea masă a admiratorilor!

Chiar dacă lipsită de fundament, cel mai adesea, sau născută nu din realitate, ci din derivarea, la cealaltă extremă, a tuturor viciilor și imperfecțiunilor Bucureștiului, admirația sinceră pentru Cluj a celor din sud e un capital de care orașul ar face bine să profite. Asta însemnând să dea sens ficțiunii, să se înțeleagă mai bine pe sine și să se comunice mai coerent, după aceea. Să iasă din zbaterea amarnică pe mize mici – una dintre definițiile pragmatice ale provincialismului -, să renunțe la apucăturile de târg mărunt, la populismele ieftine, la ipocrizia de a părea altfel decât e, de fapt, la obsesia de a se împăna cu recorduri și cu titluri care nu interesează pe nimeni.

Sunt multe lucruri care se văd prost de la București, iar faptul că fostul meu manager și cei asemenea lui nu le știu nu înseamnă că ele nu există. Pentru că, departe de a concura Bucureștiul sau Craiova la proiecte serioase, Clujul a tras și trage tare, încă de pe vremea lui Funar, să concureze sudul mai cu seamă când e vorba de inepții. Să nu ne mințim singuri: departe de a fi reușit să propună o alternativă la falimentarul management “dâmbovițean”, departe de a fi reușit să impună o garnitură serioasă de slujbași publici, care să aducă un plus de rigoare și de echilibru în Parlament sau în Piața Victoriei, Clujul a umplut tribunalele și închisorile cu cei care i-au condus destinele în ultimii 15 ani! Iar demitizările pot continua: pentru că o fi având Universitatea “Babeș-Bolyai” un renume extraordinar prin țară, dar știm și noi cât de frumos e vopsit gardul și ce se ascunde, adesea, în spatele lui. Asta ca să nu mai vorbim despre gogoașa multiculturalismului etc…

Foto: Dan Bodea

Foto: Dan Bodea

Dincolo de connaisseur-ii care se trag din Cluj și de habarniștii exaltați care nu l-au vizitat încă, mai e o categorie în București. Sunt artiști sau antreprenori sau tineri cu funcții prin multinaționale pentru care Clujul e, an de an, locul fix a câteva zile de vacanță. Sunt fanii Festivalului de Film Transilvania, sunt oamenii care au descoperit Jazz in the Park sau Electric Castle. Sunt oameni cărora Clujul – prin mixul său oameni și locuri – le oferă senzația libertății și a evadării. Sunt oameni care știu de ce muncesc la București, și nu la Cluj și oameni care știu de ce și când se simt bine la Cluj. Sunt oameni cărora le e dor și drag de oraș, care vorbesc frumos și critic despre Cluj, sunt, de fapt, chiar dacă cel mai adesea departe de el, parte din destinul Clujului. În ei merită să investească Clujul pentru a investi, de fapt, în propria sa identitate și în propriul său viitor. Altminteri, “minunatul Cluj” va rămâne doar o frumoasă ficțiune.

Ciprian Rus

Ciprian Rus

Text: CIPRIAN RUS*

*Jurnalist, trainer şi analist media, născut la Turda, în 1978. Licenţiat în Jurnalism, specializat în presă online şi genuri jurnalistice. A debutat în 1997 şi a activat în presa studenţească până în 2001 (“Altfel”, “Opinia studenţească” şi Uni Planet.com), după care şi-a continuat activitatea la “Monitorul de Cluj”, unde a fost, pe rând, reporter, editor, redactor-şef adjunct şi redactor-şef. În 2008, a fost recrutat în cadrul trustului elveţial de presă Ringier, ca redactor-şef al publicaţiei gratuite “Compact”, apoi ca online content manager al site-ului capital.ro şi ca redactor-şef adjunct al săptămânalului economic “Capital”. Din 2010 este reporter la săptămânalul “Formula AS”. Are la activ colaborări cu BBC România, “Dilema Veche”, “Gazeta Sporturilor” şi Europa FM.


Publicitate

3 Comentarii

  1. alecs spune:

    Editorialul acesta chiar pare scris in ’88. De parca tot universul s-ar reduce la Cluj si Bucuresti. Comparatii cu Bucurestiul nu prea ne intereseaza. Eu vreau sa compar Clujul cu orase europene serioase. Evident ca nu ne putem compara cu Viena, dar cu Bratislava, Cracovia sau Zagreb ar merita

  2. Bia. spune:

    Dacă acestea s-au întâmplat în 2008, ar trebui să rămânem în 2008? De ești atât de negativist?
    Nu cred că există ”obsesia de a se împăna cu recorduri și cu titluri care nu interesează pe nimeni”, ci mai degrabă există dorința de perfecțiune.
    Datorită multitudinii de proiecte și evenimente ce au avut loc din 2008 încoace, eu am văzut mai multe articole pozitive despre Cluj, decât despre București în presa străină… dacă tot e vorba să facem o comparație. Dar nu înțeleg de ce trebuie făcută. Peste tot sunt plusuri și minusuri. De asemenea, există în București ura pentru ”provincie” (merg destul la capitală încât să știu) și, din articolul tău, reiese că te-ai cam molipstit.
    TU când ai fost ultima data în Cluj? 🙂

  3. bau bau spune:

    du-ti nene bate-ti coasa 🙂

Postaţi un comentariu