Istoria Universității de la Cluj. Prorectorul Ioan Bolovan: „Este nevoie de o revoluție în domeniul educației din România“

oan Bolovan, noul preşedinte al Comisiei Internaţionale de Demografie Istorică și prorector al UBB - Foto: Dan Bodea

Universitatea Babeș-Bolyai, încotro, dar mai ales, de unde? Despre istoria lungă cât un veac a UBB-ul am stat de vorbă cu istoricul, profesorul universitar și prorectorul Ioan Bolovan, cel care ne-a povestit despre momentele semnificative din viața Universității de la Cluj. Nașterea acestei universități în inima Transilvaniei a fost prilejuită și marcată de transformările istorice ale națiunii, regiunii și Europei însăși. Simbol cultural al unificării provinciilor și, ulterior, simbol al conviețuirii pașnice multiculturale, prin Universitatea Babeș-Bolyai se pot citi momentele cheie din istoria țării: unificarea provinciilor, abolirea monarhiei, instaurarea regimului comunist, protestele anticomuniste, căderea regimului, perioada de tranziție și primii pași în cel de-al doilea centenar. Despre lunga călătorie a unui vis pașoptist către, iată, o realitate academică ce a împlinit anul acesta 100 de ani, dar și despre figurile marcante din istoria UBB-ului și despre crearea oamenilor europeni ne-a povestit pe larg profesorul Ioan Bolovan pentru a ne împrieteni cu ceea ce este fără îndoială o neprețuită gândire, vie memorie și mare realizare a istoriei orașului.

Domnule profesor Ioan Bolovan, anul acesta Universitatea Babeș-Bolyai a împlinit 100 de ani. Cum a avut loc înființarea universității?

La sfârșitul primului război mondial, cum bine se știe, România s-a întregit cu provinciile istorice care până atunci au fost parte a unor regate sau imperii străine. Mai întâi, Basarabia a fost cea care s-a unit cu România în martie 1918, apoi Bucovina, răpită în 1775 de către austrieci, a revenit României în urma Adunării Plebiscitare de la Cernăuți din 28 noiembrie 1918, apoi, în fine,a încheiat procesul de formare a statului național român unitar, Transilvania prin momentul plebiscitar de la Alba Iulia din 1 decembrie 1918. Instaurarea administrației românești din aceste teritorii nou unificate s-a făcut la început destul de dificil pentru că atât în Transilvania, cât și în Basarabia, dar și în Bucovina, hoarde bolșevice rusești, ucrainiene sau maghiare au pus sub semnul întrebării instaurarea cu adevărat a administrației românești, instaurând o atmosferă de teroare în aceste zone, foarte mulți români căzând victime unor asemenea acte de terorism și vandalism pe care bandele bolșevice le-au întreprins. Fie că vorbim de Lăpus 5 decembrie, fie că vorbim de Beiuș sau alte asemenea locuri, multe în partea de Vest a Transilvaniei, ele au întinat procesul firesc, democratic al reunirii tuturor românilor. Totuși, când a început Conferința de Pace de la Paris și lucrurile au început să intre într-un făgaș normal și administrația românească a început să prindă contur în toate aceste provincii unite în 1918, inclusiv în Transilvania.

Alături de multe alte instituții, administrație, armată, școală (primară, gimnazială, liceală) era nevoie și de o instituție de învățământ superior. O instituție de învățământ superior a fost dezideratul românilor încă de la 1848, l-au exprimat pașoptiștii transilvăneni în frunte cu Bărnuțiu, apoi au făcut chiar și pași în acest sens și alți fruntași pașoptiști, precum Avram Iancu și alți lideri. Aceștia au donat o parte din averea lor pentru înființarea unei Academii de Drepturi, în primul rând, fiindcă voiau o universitate cu facultate juridică și nu numai. Așadar, nevoia pentru români de a avea o instituție de învățământ superior care să pregătească elitele, cadrele intelectuale și militare, elitele de care era nevoie în provincia integrată în România a condus la discuții și inițiative care au fost luate cu responsabilitate de cei care conduceau atunci în mod provizoriu Transilvania. Este vorba de Consiliul Dirigent care-și avea sediul la Sibiu, acel guvern provizoriu care a fost format la Alba Iulia după Unirea de la 1 decembrie și care a emis mai multe acte pentru a pregăti înființarea unei universități românești.

Primul pas a fost făcut la 10 mai 1919 când Consiliul Dirigent a solicitat profesorilor universității maghiare Ferenc Joseph de la Cluj să depună jurământul de credință față de Regele Ferdinand, un lucru absolut firesc. Și atunci și astăzi se depune un asemenea jurământ de credință față de stat. La vremea respectivă, statul a fost reprezentat simbolic prin monarh, prin regele Ferdinand Întregitorul, iar la două zile de la această solicitare, profesorii universității maghiare în bloc au refuzat să depună jurământul, deoarece nu voiau să recunoască autoritatea statului român instaurat în urma Actului Plebiscitar democratic, bazat pe principiile wilsoniene ale autodeterminării naționale și care au condus fie la formarea de state naționale, fie la refacerea sau întregirea altor state existente deja. În aceste condiții, Consiliul Dirigent a emis la 1 iulie 1919 un decret prin care s-a înființat o comisie universitară care să pregătească preluarea logistică materială a vechii universități, a patrimoniului acesteia, deoarece acest patrimoniu a fost rezultatul efortului populației din acest teritoriu, din taxele și impozitele plătite de populația Transilvaniei s-a ridicat această universitate aici la Cluj și cum populația majoritară a României, atunci și acum, erau românii era firesc ca acest patrimoniu să rămână pe loc, nu să-l ia profesorii care au refuzat să depună jurământul și să-l ducă în Ungaria.

Nașterea Universității din Cluj, Universitatea Dacia Superioară pentru oamenii vremii

Acest decret din 1 iulie 1919 al Consiliului Dirigent prin care se înființa comisiunea universitară a fost un act responsabil și înțelept. Comisiunea universitară era formată din 20 de membrii. 12 erau numiți dintre profesorii universitari români de la București și Iași, câte trei pentru fiecare facultate, pentru că și înainte de război universitatea maghiară funcționa cu patru facultăți. Și în viziunea celor care vor pune bazele universității românești aici tot patru facultăți urmau să funcționeze, iar atunci au fost aleși specialiști de la Iași și București pentru cele patru facultăți de drept, medicină, litere și filosofie, facultatea de științe. Cum spuneam, 12 au fost recrutați prin numire dintre cei mai reprezentativi profesori universitari ai României de până atunci, precum Nicolae Iorga, Vasile Pârvan, Dimitrie Gusti – nume de referință în cultura românească din secolul XX. Opt membrii, fiindcă vă spuneam că acea comisiune avea 20 de membrii în total, au fost profesori ardeleni numiți de către cei 12 profesori universitari din Vechiul Regat, care au propus și au căzut de acord până la urmă din zecile de solicitări și de dosare dosare depuse asupra opt profesori universitari care să facă parte din această comisie. Între ei sunt și viitori profesori și întemeietori, nu numai de universitate, cum este cazul lingvistului Sextil Pușcariu, care fusese decan la Facultatea de Litere din Cernăuți, singurul român care până la Unire a avut în monarhie un asemenea rang academic înalt, decan al Facultății de Litere. Au mai fost nominalizate nume ilustre care vor duce mai departe faima universității clujene după întemeiere, precum Silviu Dragomir, Ioan Lupaș, Nicolae Drăganu (lingvist) și alții care au întregit astfel numărul de douăzeci. Pe parcursul lunilor următoare, această comisiune universitară a avut sarcina de a pregăti selectarea cadrelor pentru toate cele patru facultăți ale viitoarei universități românești acoperind toate domeniile care la vremea respectivă, în Europa și în lume, se regăseau în universitățile mai mari sau mai mici. N-a fost o sarcină ușoară pentru cei douăzeci să cadă de acord asupra tuturor viitorilor profesori, apoi a acelor care urmau să fie cu rang universitar conferențiari, șefi de lucrări, dar s-au achitat cu onorabilitate. La mijlocul lunii septembrie a fost emis decretul regal de către Ferdinand I Întregitorul prin care se statua deschiderea noului an universitar la universitatea românească din Cluj.

Datoria vieții noastre

Sigur că de la mijlocul lui septembrie până când a fost rostit primul discurs și curs în limba română la universitate a mai trecut ceva timp, respectiv până la începutul lui noiembrie, când la 3 noiembrie 1919 marele arheolog și specialist al antichității, Vasile Pârvan, moldovean la origine, profesor la Universitatea din București – iată cum s-a întregit prin Vasile Pârvan toată această pleiadă de provincii românești, este primul care susține un curs în limba română la Universitatea din Cluj. Discursul său s-a numit „Datoria vieții noastre“, în care pleda pentru rolul și importanța universității în viața neamului, în această provincie care s-a alăturat României. În același timp, dincolo de necesitatea pregătirii elitelor națiunii române, în discursul său, Pârvan insista și asupra nevoii de a forma caractere la universitate, de a forma oameni în ton cu spiritul vremii, ceea ce astăzi am spune de a fi europeni.

Sigur că s-a pornit cu foarte mult entuziasm, cu responsabilitate, dar și cu foarte multe dificultăți materiale, precum lipsa unei bibliografii în limba română până când au fost făcute donații de la universitățile din Iași și București, până când s-au găsit locuințe pentru profesori și studenți. Lucrurile au pornit greu, dare seriozitatea primului rector Sextil Pușcariu și a echipei sale, prorectorii Nicolae Drăganu, care ulterior va deveni și decan al Facultății de Litere și primar al Clujului și Gheorghe Bogdan Duică, împreună cu cei patru decani, s-au pornit până în iarnă târziu cursurile la toate cele patru facultăți.

Domnule profesor, puteți puncta momentele importante din istoria Universității de la Cluj? Ce s-a întâmplat în interbelic? Cum au stat lucrurile după cel de-al Doilea Război Mondial?

Această universitate căreia mai cu seamă vechi profesori maghiari, care s-au regrupat apoi și au înființat Universitatea de la Szeged, nu-i dădeau șanse mari de reușită, nici alții din afara României nu erau foarte încrezători că românii vor reuși să construiască la Cluj o asemenea instituție, se remarcă prin rezultatele sale și toate aceste rezerve au fost risipite în câțiva ani, mai cu seamă în anul 1929. Atunci a avut loc în Spania o expoziție universitară mondială, la care au participat sute de universități care și-au prezentat producția științifică, oferta de cursuri, infrastructura pe care o aveau. Ei, surpriză, medalia de aur la această expoziție academică universală a fost dată Universității din Cluj. Vă puteți imagina ce a însemnat ca o recunoaștere a eforturilor dintr-un deceniu. Au fost aproape 1.000 de universități prezente acolo, unele dintre ele cu tradiție, cu vechime de sute de ani și Universitatea din Cluj a luat medalia de aur. Pentru toți, dar și pentru guvernanți de acasă a fost un lucru extraordinar că universitatea a primit o astfel de recunoaștere și că românii au fost capabili să recupereze într-un deceniu ce alții aveau de zeci și sute de ani. După acest moment 1929, universitatea din Cluj a rămas în perioada interbelică o instituție etalon a României și a regiunii. Universitatea a avut încă din această perioadă mari profesori străini invitați să predea, precum Emmanuel de Martonne,  italieniști, profesori de limbă engleză. Am avut mari savanți, iar aici cazul lui Emil Racoviță este grăitor. Racoviță a lăsat o onorabilă catedră la Sorbona pentru a veni aici să fie profesor și a înființat Institutul de Speologie, primul astfel de institut din lume de acest fel a fost înființat aici la Cluj.

În perioada interbelică se continuă acest trend ascendent care a consacrat Universitatea Daciei Superioare, cum s-a numit la început neoficial, așa au numit-o contemporanii, oficial ea se numea Universitatea din Cluj, dar toți i-au spus a Daciei Superioare, fiindcă în antichitate aici a fost provincia Dacia Superior.

După moartea regelui Ferdinand, în octombrie 1927, Guvernul României, prin ministrul instrucțiunii publice s-a decis atribuirea Universității de la Cluj a numelui celui care a pus bazele, regele Ferdinand, nume pe care l-a păstrat până în 1948, până la reforma pe care comuniștii au făcut-o. La 30 decembrie 1947 era abolită monarhia și nu mai putea să rămână în condițiile vremii numele regelui Ferdinand ca nume al universității.

Exilul și refugierea Universității de la Cluj. Înființarea Universității Bolyai și numirea Universității Babeș

Sigur că în perioada celui de-al Doilea Război Mondial, universitatea de acum Regele Ferdinand, în urma dictatului arbitraj de la Viena din august 1940 când mare parte a Transilvaniei a fost cedată Ungariei și Universitatea din Cluj s-a refugiat. Cea mai parte a ei a plecat la Sibiu, iar anumite catedre, mai ales de la Facultatea de Științe, și nu numai, au plecat la Timișoara unde au pus bazele a ceea ce ulterior va deveni Institutul Politehnic, Universitatea Politehnică de azi, Facultatea de Științe a Universității de Vest din Timișoara. Au ajuns și la Brașov anumite departamente. A fost o perioadă destul de dificilă, fiindcă împachetarea bunurilor, a arhivei, a laboratoarelor și plecarea cu ele în refugiu nu a fost un lucru ușor. În câteva zile, profesorii și studenții s-au mobilizat și au reușit să evacueze universitatea funcționând la Sibiu, Timișoara și Brașov până în anul 1945, când s-a terminat războiul și autoritățile românești au preluat controlul administrativ asupra acestui teritoriu în martie 1945. În același an printr-o decizie a Guvernului Petru Groza, guvern democrat-popular, cel care a inaugurat practic instaurarea regimului comunist în România, a fost primul act la 6 martie 1945, când președinte a Consiliului de Miniștrii ajunge Petru Groza, chiar dacă el nu era comunist, a fost începutul intrării masiv în guvernele care apoi vor avea din ce în ce mai pregnant o coloratură monocoloră doar comunistă, mai ales după 1948. Atunci, guvernul comunist a decis crearea la Cluj, paralel cu Universitatea Regele Ferdinand, care continua să funcționeze după ce a revenit din refugiu, a unei universități în limba maghiară, care s-a numit Universitatea Bolyai. Astfel, din 1945 până în 1956 la Cluj au existat două universități. Cea românească își va schimba numele și i se va da numele medicului savant Victor Babeș.

Unificare: Universitatea Babeș-Bolyai

În 1956, după evenimentele din Ungaria, revoluția anticomunistă și antisovietică, ca urmare a fraternizării a unora dintre cadrele didactice și a unor dintre studenți de la Universitatea Bolyai cu ceea ce se întâmpla în Ungaria, Partidul Muncitoresc Român a găsit de cuviință să desființeze universitatea maghiară și să unifice cele două universități. Lucru acesta s-a petrecut în urma mai multor ședințe de unificare. La una dintre ele a participat și Nicolae Ceaușescu, atunci era doar secretar al Comitetului central al partidului, ulterior, în 1965, va deveni secretar general și cum bine știm conducătorul efectiv al României între 1965 și 1989. Integrarea aceasta a celor două universități într-una singură nu a fost un lucru firesc, pentru că era o problemă și de a armoniza programele de învățământ, fișe de disciplină, personal, etc, dar în ciuda opoziției unor profesori de la Universitatea Bolyai lucrurile au fost încheiate și începând cu 1956 Universitatea va purta numele de Babeș-Bolyai reprezentând astfel iată această conviețuire interculturală dintre două dintre etniile majoritare demografic în Transilvania.

Până în 1989, istoria universității a avut momente și de ascendență, mai ales în zona științelor naturale sau exacte unde au continuat să se producă lucrări remarcabile, iar profesorii de aici să ajungă să fie recunoscuți ca savanți internaționali, dar și în domeniul celorlalte științe. Mă gândesc și la Constantin Daicoviciu, cel care va deveni începând cu 1956 rector, un clasicist desăvârșit, un mare istoric al antichității, mulți au produs lucrări fundamentale pentru știință, în ciuda ideologizării disciplinelor socio-umane și în ciuda unor măsuri restrictive de diminuare a numărului de studenți și în consecință și a diminuării numărului de cadre necesare pentru o populație școlară studențească în scădere.

Cum ați trăit momentul 1989? Cum percepeți universitatea astăzi la treizeci de ani de la revoluție?

Momentul 1989 a fost unul de descătușare a energiilor. L-am trăit în interior, pentru că eu am dat concurs în septembrie 1989 și am intrat pe post de cercetător la Institutul de Istorie care era parte a universității la vremea respectivă. Am trăit momentele de libertate din decembrie 1989 cu spaimele pe care le-am trăit în acele zile cumplite dintre 21 și 25 decembrie, dar și cu speranțele că vor urma vremuri mai bune. Și într-adevăr au urmat. În frunte cu primul rector atunci ales, Ionel Haiduc, viitor președinte al Academiei Române, cu echipa de prorectori dintre care îl pomenesc doar pe cel plecat din noi prematur, profesorul Marian Papahagi, un romanist de talie mondială. Împreună cu alți decani ai facultăților din universitate, care au supraviețuit anilor comunismului, au dat o declarație și au pus bazele unui proiect de reînnoire a universității care a continuat apoi în liniște după 1990. Prin rectoratele succesive ale profesorului Ionel Haiduc, Andrei Marga, Nicolae Bocșan, apoi Andrei Marga și din 2012 încoace Ioan Aurel Pop s-a reușit plasarea și clasarea a Universității Babeș-Bolyai pe primul loc din România în clasamentele internaționale. Recent a apărut un asemenea clasament, Times Higher Education, unde singura universitate din România aflată pe o poziție fruntașă este chiar Universitatea Babeș-Bolyai. Această universitate este mereu prezentă în clasamentele ultimilor ani pe cea mai bine plasată poziție dintre universitățile românești.

Sigur că potențialul universității noastre este foarte mare, dar multe lucruri care ne-ar permite să urcăm și să intrăm în acel clasament Shanghai 500 este cauzat de finanțarea nesatisfăcătoare. Din bugetul de mai bine de 100 de milioane de euro pe care l-am avut anul trecut aproape jumătate a fost obținut din resurse proprii, din contracte de cercetare, din închirieri de spații de învățământ, etc…

Pentru a ne face o idee în legătură cu cuantumul finanțării universității, ne-ați putea spune cam care este raportul acestei finanțări față de finanțările primite de universitățile din statele vecine, mai precis acelea care au reușit să intre în topurile în care îți dorește și UBB-ul să intre?

Dacă ne raportăm la universitățile din Budapesta, Cracovia sau Slovenia, care sunt în top 500, diferența între noi și aceste universități, în termen de buget, este de 1 la 5. Asta ar însemna ca fie ne dă statul mai mult, fie muncim noi mai mult, dar este aproape imposibil să ajungem la un buget comparabil cu cel al universităților de care am vorbit numai prin resurse proprii. Oricâte proiecte europene sau naționale am câștiga, oricât am închiria și eficientiza patrimoniul universității, tot nu am reuși să ajungem la acele sume fără o infuzie serioasă de la bugetul țării. După părerea noastră, bugetul țării este drămuit și chivernisit greșit pentru că aproape după principiul egalității să se dea aceeași sumă și la toate universitățile și cele din centrele județ și cele cu performanțe uneori submediocre nu este firesc. Acolo unde ai performanță trebuie să dai de câteva ori mai mult raportat la realizări. Oricum, alocația pe care o dă ministerul per student nu este suficientă.

Încotro se îndreaptă Universitatea Babeș-Bolyai?

Universitatea la acest moment centenar, la marcarea primei sute de ani și la deschiderea celui de-al doilea centenar se îndreaptă cu încredere spre viitor, spre un loc mai bun în ierarhiile mondiale pe care îl merită și îl poate obține dacă va avea loc o revoluție la nivelul managementului guvernamental față de sistemul de învățământ. Dacă la nivelul sistemului de învățământ fondurile alocate ar fi mai bine drămuite pentru a încuraja performanța și excelența, nu pentru a pompa în organisme și instituții care sunt în moarte clinică, atunci lucrurile se vor schimba în bine. Realizările universității noastre sunt multe dintre ele de talie mondială, doar că nu ajunge că ai în psihologie, în chimie, în botanică, în istorie sau în alte domenii câte unul foarte bun, deoarece aceștia pot să tragă după ei, dar nu pot aduce cercetarea la nivelul întregii universități acolo unde ar fi posibili. Noi ne chinuim și cu abonamentele la bazele de date, universitatea plătind anual peste 100 de mii de euro pentru ca studenții, cadrele și cercetătorii să poată accesa noile studii, să poată să fie la zi cu dezvoltările din disciplinele de care se ocupă. Toate aceste lucruri care țin de maximizarea performanțelor științifice înseamnă bani. Privim încrezători că se va încheia această degringoladă, inclusiv prin atâtea avataruri la nivelul conducerii Ministerului Educație, unde nu există continuitate, nu există o viziune care să fie dusă în câțiva ani unitar de un singur om, dar și o mai bună chivernisire a banului public, care ar putea să ajungă unde trebuie dacă nu ar fi ținute în moarte clinică unele universități și instituții care sunt consumatoare de resurse publice, dar care produc ceva nesemnificativ raportat la ceea ce contează în clasamentele internaționale. Dacă nu se va face o revoluție în acest sens, atunci nu știu unde vom ajunge.

Aveți speranțe că această viziune se va materializa în anii următori? Sunteți consultați în luarea deciziilor la nivel ministerial?

Există o asociație a rectorilor din România, Consiliul Național al Rectorilor, din care fac parte toți rectorii universităților de stat și ai unora particulare. Acest consiliu se întrunește periodic și analizează starea învățământului superior și propune unele măsuri, dar de cele mai multe ori măsurile propuse nu sunt luate în considerare. Ministerul ne trimite materiale spre consultare și muncim mult pentru a respecta termenele-limită foarte strânse pentru a constata apoi că observațiile și propunerile noastre le regăsim în cel mai bun caz preluate doar ca formulare, câte două-trei cuvinte ici pe colo, dar nu ca substanță. Atunci degeaba. Eu sunt optimist și mai cred încă că vom ajunge într-un moment în care să repornim și să se producă acea revoluție de care am vorbit, pentru că e nevoie de o revoluție în domeniul educației din România de la preșcolari la nivel universitar.

Distribuie:

Postaţi un comentariu