Epidemiile și cimitirele Clujului. Cum a apărut cimitirul Hajongard

de Ruxandra Hurezean / in November 1, 2020, 08:11 la 8:01 am /

Azi, credincioșii din Ardeal sărbătoresc „Luminația” sau Ziua Morților. O sărbătoare împrumutată de la catolici și sărbătorită și de ortodocși, greco-catolici, de protestanți sau reformați. Este ziua în care merg cu toții în cimitirele orașului, împreună, indiferent de confesiune, la „întâlnirea” cu morții lor. Moartea este privită de toți, la fel.

Anul acesta, ziua Luminației are o gravitate aparte. Din toate părțile vin vești îngrijorătoare, iar pandemia care a cuprins omenirea pare să nu cedeze. Zilele acestea, Clujul a trecut pe primul loc în țară la incidența cazurilor de infectări cu noul coronavirus.

Clujul a traversat mai multe epidemii, multe dintre ele fiind consemnate în izvoarele istorice ale secolelor trecute. Unele dintre acestea au adus modificări în spațiile publice ale orașului.

„Fuga din calea epidemiilor era considerată de multe ori singura soluție de salvare, ea fiind practicată de toate clasele și categoriile societății. În epidemia de ciumă din 1479 ni se spune că regele Matia Corvin se refugiase prin păduri, ținându-se la distanță de așezările umane. În secolele mai târzii, în cazul izbucnirii unor epidemii, locuitorii Clujului se refugiau – dacă erau primiți – în orașe în care boala încă nu ajunsese, în satele apropiate sau îndepărtate sau chiar în păduri și în alte locuri izolate, ajungându-se la situații în care, în încercarea lor de a scăpa de epidemii, aceștia ajungeau să moară de foame”, descrie istoricul clujean Tudor Sălăgean, pentru Transilvania Reporter, modul în care au reacționat locuitorii orașului de-a lungul istoriei.

„Epidemia de ciumă din primele luni ale anului 1573 a adus schimbări în configurația cimitirelor orașului”, spune el. „Până atunci, clujenii erau îngropați în jurul bisericii Sf. Mihail sau a bisericii dominicane din Cetatea Veche, dar și în alte locuri din apropierea zidurilor. Ciuma din ianuarie-februarie 1573 a produs însă foarte multe decese, astfel încât cimitirele din interiorul orașului au devenit neîncăpătoare. Conducătorii orașului doreau, de asemenea, să îndepărteze cât mai mult cadavrele celor decedați din cauza ciumei, pentru a limita posibilitățile de contagiune. Astfel, au fost instituite câteva locuri de îngropare a morților în afara zidurilor orașului. Cel mai important dintre acestea a devenit, cu timpul, cel situat pe dealul aflat în imediata apropiere a zidurilor cetății, înspre Sud. În 1585, la revenirea epidemiei de ciumă, cimitirul Hajongard a fost transformat în cel mai important cimitir al orașului.”

În 1586, epidemia de ciumă a afectat puternic universitatea iezuită din Cluj, ai cărei profesori, în mare parte străini, relatează istoricul, s-au refugiat mai întâi la Cluj-Mănăștur, iar apoi, când ciuma a ajuns și aici, de-a dreptul în cetatea Chioarului. „Este interesant faptul că, potrivit mărturiei iezuiților, localnicii transilvăneni nu erau de acord cu fuga din fața epidemiei, considerând că a fugi din fața unei pedepse venite de la Dumnezeu ar însemna să fugi, în mod necugetat, din fața lui Dumnezeu însuși.”

Epidemiile de mai târziu au contribuit din plin la creșterea acestui cimitir. Astfel, epidemia de ciumă din 1633 a dus la moartea a peste 1.000 de clujeni, mai mult de 15% din populația de atunci a orașului.

„Epidemia de ciumă din 1738-1740 a fost o altă mare încercare pentru clujeni”, adaugă Tudor Sălăgean, „depășită până la urmă cu bine. Guvernatorul Transilvaniei, contele Anton Kornis, a considerat că îndepărtarea ciumei a fost una miraculoasă, fiind săvârșită de Sf. Fecioară Maria, a cărei icoană miraculoasă, luată de la Nicula, era prezentă în biserica iezuită de pe actuala stradă a Universității. În cinstea Fecioarei Maria, contele Anton Kornis a finanțat cel dintâi monument public al Clujului, statuia Sf. Maria Protectoarea, realizată de sculptorul Anton Schuchbauer și amplasată în piațeta din apropierea bisericii iezuite din Cluj.”