Derivate din prezent. Interviu cu scriitorul și istoricul Grigore Arbore: „Despre ce se întâmplă în Europa și România merită să ne punem câteva întrebări”

Săptămâna trecută și-a lansat la Cluj ultima sa carte de analiză politică, Periculoasele derive. Reflecții asupra unui prezent fără viitor, scriitorul și istoricul Grigore Arbore, director al Institutului Român de Cultură și Cercetare Umanistică de la Veneția, DHC al UBB și profesor universitar de istoria și critica artei. Perspectiva lucidă asupra situației politice actuale la nivel occidental individualizează volumul în peisajul publicistic actual. Și, pentru că nu doar ceilalți trebuie supuși analizei, autorul volumului vorbește și despre situația românească, cu ale sale specifice periculoase derive, așa cum apar ele de pe malul italian al Mării Interioare, acolo unde Grigore Arbore trăiește de câteva decenii.

Domnule Grigore Arbore, sunteți de formație istoric și critic de artă, însă ultima carte publicată în limba română și lansată chiar aici la Cluj, tratează despre teme de politică internațională. Ce v-a determinat să faceți această trecere înspre preocupări mai sistematice de politică și istorie contemporană?

Eu am crescut în spiritul literelor clasice. Am fost un studios, de la bun început, al modelului de organizare al cetății grecești, care te învață ce înseamnă tocmai să fii un bun cetățean. Văzută dintr-un punct de vedere ideal, această societate grecească are niște norme, obligații și îndatoriri. Presupune un sens civic. Studiul cetății antice a fost pentru mine anticamera unei reflecții asupra cetății contemporane. Pentru a fi un bun cetățean trebuie să ai o bună cunoaștere a sensului adevărat al cuvântului civism, al comportării civice, iar asta generează firesc un interes pentru politică. Politica este domeniul în care se iau deciziile, care se reflectă în meditație, în încercarea de a forma oameni, în simțul conviețuirii pașnice, simțul apărării demne în fața intruziunilor. Mai este vorba și despre necesitatea unei raportări demne la celălalt; trebuie să avem conștiința necesității respectării demnității interlocutorlui nostru. Este inevitabilă, pentru orice om care se formează în disciplinele umaniste, o interogare asupra sensului participării civice la viață.

În cartea dumneavoastră tratați îndelung chestiuni ce țin de politica apuseană, occidentală. Urmăriți la fel de atent și politica răsăriteană? Ce periculoase derive ne pasc în acest colț de lume?

O urmăresc cu mare interes și o cunosc destul de bine. Înainte să vorbim de pericole, ar trebui să vorbim despre situațiile care au generat pericolele, ele fiind, la rândul lor, rezultatul existenței unor situații periculoase. Prin țările din Est se înțelege un conglomerat de națiuni și popoare care au o istorie foarte diferită. Nu se poate generaliza absolut nimic în ceea ce le privește, fiindcă fiecare are propriul parcurs istoric, are percepții proprii despre propriul regim, are viziuni proprii despre modul care se simte mai protejată într-un status quo în care se afirmă națiuni determinate, națiunile însele fiind definibile prin conotații pe care nu le putem nega. Din punctul meu de vedere, noțiunea de țări est europene este o noțiune aproape fără sens. Se poate vorbi de țări în specific, dar luate la grămadă nu are sens.

Să vorbim mai precis despre România.

România e un caz aparte. România a fost o mare promisiune pentru Occident atâta vreme cât ar fi fost un ghimpe în interiorul blocului socialist condus de Uniunea Sovietică. România a fost o mare promisiune pentru țările pe care noi le admiram pentru orânduirile lor democratice, care au evoluat mult în ultimele decenii. Între 1964/65 și până la începutul anilor ’70, România era țara capabilă să pună o frână extinderii autorității ideologice și modelului sovietic al confruntării din timpul Războiului Rece dintre lagărul socialist și țările Occidentului democratic. Acest lucru putea să fie adevărat până la un punct. Până la punctul în care s-a consolidat în interiorul României o putere care a personalizat tot mai mult autoritatea sa, care și-a depășit atribuțiile și a dezamăgit speranțele pe care populația României, mai ales în momente traumatice, precum acelea din 1968, le pusese în conducerea Partidului Comunist. După care totul a mers în automat. Statele Unite au rămas cu speranța că România poate fi un instrument de obstacolare a tendințelor dominatoare asupra lagărului socialist ale Uniunii Sovietice și, în același timp, o țară care se deschide către democrație, ceea ce nu s-a întâmplat. Toate aceste speranțe au fost deșarte. Dar s-a marșat în continuare pe ideea că România este o prezență anormală în țesutul estului socialist, pentru simplul fapt că nu avea înăuntru trupele Tratatului de la Varșovia. Pentru aceste motive, unele țări importante occidentale au avut raporturi privilegiate economice și politice cu România. În cadrul acestor raporturi, România a avut unele foloase, precum cele din domeniul importului de tehnologie. România a avut în acea perioadă o politică externă de echilibru între marile puteri și avut o politică inteligentă față de țările din Orientul Mic și Mijlociu. Aceste fapte au transformat România într-un obiectiv extrem de interesant pentru politica internațională. La ora actuală, România nu mai are poziția de factor de interpunere între blocuri, are pur și simplu poziția unui aliat subordonat. Poziție care nu e convenabilă, dar e obligatorie, datorită faptului că România cu bună știință, datorită inepțiilor diferitelor conduceri, și-a distrus aparatul industrial, și-a slăbit capacitățile de autosusținere a proceselor de dezvoltare prin distrugerea mecanismelor de promovare a acestor procese care erau mecanismele financiare, prin distrugerea industriilor care erau capabile ca printr-o reorganizare inteligentă a producției să se mențină la un grad de competitivitate acceptabil, prin ruperea legăturilor cu partenerii naturali în ceea ce privește schimburile economice, și, în general, prin conjunctura internațională nefavorabilă.

Se știe că dezvoltarea României nu este omogenă și că există diferențe mari între regiuni. Cum vedeți acest proces al regionalizării?

Dacă citim cifrele investițiilor pe care UE le-a făcut în dezvoltarea regiunilor, constatăm că, ironie a sorții, diferențele dintre regiunile mai dezvoltate și mai puțin dezvoltate a crescut catastrofal în ultimii 10-15 ani. Citind aceste cifre, devine clar că politica de planificare economică a UE în materie de dezvoltare regională este complet falimentară. Pe ultimele 10 locuri găsești Bulgaria, România, câteva provincii din Polonia și câteva provincii din Ungaria. Dar nu trebuie să aruncăm totul în curtea UE, pentru că adevărul e că ne-am făcut-o cu mâna noastră. În sensul că, luați așa de valul turbo-liberalismului, nu am făcut nici măcar ce au făcut maghiarii, o tranziție treptată, controlată: nu ne-ar fi împiedicat nimeni. Nici la nivelul forței de muncă nu stăm mai bine. Dacă privim raportul procentual între populația activă înainte de 1989 și cea activă acum, și o raportăm la cifra totală a pensionaților, avem o imagine absolut dezastruoasă. Am pierdut, prin emigrare, 5 milioane de unități, iar statisticile neoficiale indică circa 4,5 milioane rezidenți români în străinătate. Acolo produc pentru subzistența lor și cea a familiilor aflate în dificultate în România, ceea ce nu e suficient pentru ei pentru a trăi bine în afară și nu e suficient nici pentru cei de acasă pentru a supraviețui aici. Noi ne iluzionăm în ceea ce privește bonitatea cifrelor cu care e ilustrată activitatea economică, întrucât noi am șters din controale oameni care încă figurează în România, dar ei nu mai sunt prezenți.

Ce-i de făcut?

Este o întrebare pe care trebuie să și-o pună toți oamenii politici din România, de la vlădică la opincă, de la ultimul om care votează până la primul om în stat. Din păcate, vlădicile ultimelor generații politice dacă își pun aceste probleme și le pun în gol, deoarece rezultatele unei reflecții serioase pe marginea acestei chestiuni sunt foarte puțin vizibile. În România a existat până de curând un procent de populație foarte mare care era pro-european. Acum, se pare că lucrurile nu mai stau deloc așa. S-a petrecut o redimensionare sub impulsul unei anumite propagande interesate, cea populistă, din interiorul propriilor țări. Se poate face ceva, însă ne trebuie o clasă politică capabilă să înțeleagă că ultimele ocazii sunt întotdeauna cu ultimul tren, iar că ultimele trenuri sunt aproape de gările noastre. Vorbim despre trenul acela care se numește dezvoltare economică armonioasă.

Asta se poate face doar printr-o colaborare mai armonioasă între structurile naționale și cele supranaționale, precum UE. Cum ne poate ajuta Uniunea în acest sens?

În UE trebuie să ai credibilitate economică. Ce credibilitate economică oferim noi?! După 30 de ani de la revoluție, infrastructura țării, cea autostradală sau feroviară, care sunt coloana vertebrală a oricărui proces de dezvoltare, a crescut doar cu procente infime de la an la an. Noi nu avem credibilitate economică. Nu mai avem nici măcar o companie de telecomunicații care să facă de acord cu statul, nu în subordinea statului, o politică de dezvoltare a infrastructurii informatice. Proiectul Bangemann în România este un proiect are a avut o reușită parțială numai datorită faptului că au fost interese economice în joc, însă un desen global care să cuprindă un plan industrial bazat pe procesele informatice și o dezvoltare economică bazată pe infrastructurile ultramodernului nu există.

Întorcându-ne la cartea dvs., ați scris despre periculoase derive și ați și pus câteva diagnostice situațiilor de la Vest de România. Sunteți la fel de critic și în ceea ce privește țara noastră?

Proiectul economic european în ultimele câteva decenii a lucrat aproape exclusiv în favoarea câtorva țări, precum Germania, care a și impus un anume tip de raport economic în cadrul Uniunii în raport cu Estul. Acest proiect a fost benefic pentru țările din centrul și apusul Europei și mai puțin benefic pentru țările din Est. O parte din fondurile Uniunii au mers pe susținerea agriculturii din Franța și alte țări, precum Germania și Italia. Agricultura României a rămas de izbeliște. Suprafețe enorme din teritoriu au fost vândute, iar altele au rămas de pârloagă, cum a fost cazul în Banat, fiindcă s-a așteptat momentul unei speculații imobiliare, care nu a mai venit până la urmă. Subsistemele agricole nu au alimentat piața internă română. Același lucru s-a întâmplat și în privința industriei forestiere, unde prelucrarea a cedat în favoarea vinderii produsului brut; ca atare, ne trezim că au devenit suprafețe aride vârfurile de munte, viitoare deșerturi ale României. Pot da exemple și din industria grea, în domeniul producției de utilaje petrolifere, de subansambluri, din sectorul producției de conducte de transportat gazul metan, sector care nu mai este de mult în posesia industriașilor români sau a diferitelor conglomerate industriale cu conotații românești specifice, care s-ar fi putut forma și menține pe picioare. Ar fi multe de spus, însă pot spune că nu suntem într-o situație foarte veselă.