Călătoria lui Tobias. Transilvania pe bicicletă, 1.000 de kilometri de povești, oameni și uși deschise

Tobias Pasăre, ciclist prin Transilvania (Foto: Tobias Pasăre)

 

Bistrițeanul Tobias Pasăre are o poveste mai neobișnuită, dar plină de farmec, care începe acum câțiva ani la Connecticut, unde și-a cumpărat prima bicicletă, și se sfârșește, temporar, anul acesta la Sibiu, acolo unde a încheiat o călătorie de 1000 de kilometri prin Transilvania, pe bicicleta primită acum doi ani de la un fost ciclist francez, Yves Etienne. Printr-un tip predestinat, Perdevară pe numele său, Tobias al nostru ajunge să cunoască comunitatea Ecotopia, unde primește cadou bicicleta șmecheră de la un fost ciclist, acum domn respectabil de 72 de ani, învață să pedaleze și să trăiască altfel alăturându-se celor două tururi colective organizate în sudul Franței și unuia dintre Spania și Portugalia. Ulterior, devine facilitator de astfel de evenimente, pe scurt, se transformă într-un ciclist activist ecologist și social. Anul acesta, pe lângă kitul biciclistului, Tobias Pasăre a plecat prin Transilvania înarmat și cu o seamă de cunoștințe sociologice, el fiind student în cadrul masteratului de Cercetare sociologică avansată, de la Facultatea de Sociologie și Asistență socială din UBB, așa că a văzut înțelegând nu doar peisaje, ci mai ales forme de locuire, probleme sociale și mediu, colectivități și, cel mai frumos, modalități de solidaritate și ajutor. Povestea lui Tobias nu e despre noua toscană ardeleană văzută din dronă, ci despre adevărata Transilvanie, Tobysilvania, pedalată și cunoscută prin interacțiunea reală cu oamenii, mulți cu fii și fiice peste hotare, mulți la margine, unii prosperi, alții avuți, mai toți binevoitori. În fine, nimic nu e mai neprețuit pe lumea aceasta decât educația și călătoriile, poate doar o combinație între cele două, iar călătoria lui Tobias demonstrează acest lucru.

 

(Foto: Tobias Pasăre)

Etape pe drum: Ecotopia, ciclistul francez și perdevară

Tobias, cum ți-a venit această idee a unui tur al Transilvaniei în bicicletă?

Povestea e mai lungă și începe pentru mine în vacanța din primul an de facultate. Atunci am fost cu Work and Travel în Connecticut. Nu îmi doream să fac mulți bani, așa că am cumpărat din banii strânși o bicicletă cu 100 de dolari și am început să merg prin apropiere cu bicicleta. Apoi, în fiecare weekend mergeam mai departe. În timp ce mă plimbam, m-am gândit că, uite, eu mă plimb prin America, dar eu nu cunosc Bistrița, de exemplu. Atunci mi-a venit prima dată ideea unui tur al Transilvaniei. Mă gândeam că aș putea găsi multă diversitate etnică, culturală și arhitecturală, așa că ar merita să fac asta. Așa că mi-am propus să fac acest tur anul viitor, deși eu nu aveam resurse, nu știam cum, nu aveam încă experiență. În 2016, anul următor, am cunoscut un tip din Bistrița, Victor Perdevară, care trăiește de vreo 10 ani pe bicicletă. El umblă prin Europa, face voluntariat în comunități, activism și lucrează sezonier pentru a-și întreține infrastructura de bicicletă. Am păstrat legătura cu el.

În 2017 Perdevară a dat un anunț pe Facebook că merge în Ecotopia (o comunitate în cadrul căreia în fiecare an din 1990 se organizează un tur pe bicicletă). În anul ăla mergeau din Strasbourg până în Barcelona și am zis că mă alătur turului, fiindcă ei au spus că se pot alătura și cei fără bicicletă sau resurse. Mi-am luat un bilet de avion dus. I-am găsit la Nancy unde se întâmpla atunci Velorution, un festival internațional de ciclism și teme activiste. Imediat organizatorii au dat anunț că aș avea nevoie de o bicicletă și întrebau dacă este cineva care să mă poată ajuta. Bicicleta pe care o am și acum este primită atunci de la un domn de 72 de ani pe nume Yves Etienne, fost ciclist, care a venit din afara Nancyului pentru a-mi dona bicicleta. Mi-a dat și un tricou cu cicloturism, un fluier, un imbus și o cameră de rezervă. A fost o experiență ieșită din comun: practic, am venit azi, iar mâine aveam bicicletă, așa că am putut să-i însoțesc pe oamenii ăia în tur. Nu e doar un simplu tur, ci e și activism. Se fac opriri pe drum, se participă la tot felul de proiecte sociale, ecologiste, politice sau acțiuni de ocupare sau protest. Nici cort nu aveam în prima mea călătorie pe bicicletă. Mi-am luat un sac de dormit dintr-un freeshop (comunitățile anarhiste au așa ceva), un sac de dormit cu 10 euro, n-aveam paniere, dar m-am descurcat. Nici nu știam nici cum să prind bagajul cu coarda elastică de bicicletă, atât eram de neexperimentat. Atunci mi-am dat seama că nu aș fi putut singur să mă pornesc într-un tur. Am avut noroc cu această comunitate, fiindcă am învățat multe. Se gătea vegan la comun, se discuta totul, se luau decizii la comun. Cu 200 de euro am trăit toată vara și am reușit să fac acest tur și să învăț o mulțime de lucruri, cum să fac prima pană, să schimb spițe, am participat la ateliere de reparat biciclete – bucătării de biciclete, așa se numeau. Am avut și un mic accident, dar nimic grav. Cam așa a fost vara aia.

Anul următor, în 2018, am rămas aproape de comunitate, fiindcă am învățat foarte multe lucruri despre politică și activism ecologic. Am vrut să mă implic și eu în organizarea turului, deoarece ei erau deschiși la astfel de inițiative. Așa am ajuns în echipa de organizare a turului din 2018, care a început din Barcelona și s-a sfârșit la Sud de Porto, în Portugalia. Împreună cu prietenul meu, Silviu, ne-am alăturat turului din Bilbao și am mers până la Santiago de Compostella. A fost mai mult pe coastă. Experiența asta a fost mult și despre Silviu, fiindcă el făcea asta pentru prima dată, un tur de bicicletă cu mulți oameni. Practic, așa am învățat amândoi cum e viața în comunitate, fiindcă nu e așa simplu… Am simțit cum pedalatul și viața pe bicicletă veneau de la sine pentru mine, dar de data asta trebuia să mă ocup și de alte aspecte. Am luat rolul de facilitator, de organizator, a fost un alt rol și o altă experiență decât cea pe care am avut-o în anul precedent. M-am ocupat de bookleturile pentru tur, de partea de documentare, avem și blog – Ecotopia, am făcut ateliere de facilitare, de gestiune a conflictului, de empatie, de teatru forum, tot felul de lucruri are să ajute comunitatea respectivă. Se mărise. Eram deja vreo 50 de oameni care pedalau împreună. Să gătești pentru 50 de oameni poate să fie o provocare… Oameni cu convingeri ideologice variate, cu opțiuni culturale diferite, erau multe aspecte de armonizat. De exemplu, am avut discuții legate de cafea, zahăr, gem, dacă să consumăm sau nu produse cu o istorie a relațiilor de producție controversate. Noi eram toți susținători ai unui model economic sustenabil și ecologic… În primul an trebuia să facem și 300 de km în trei zile, iar în al doilea an am făcut cam 40 kilometri pe zi și a fost mai lejer și așezat. Oricum, mersul pe bicicletă este o provocare fizică, dar bicicleta îți lucrează mușchii de care are nevoie.

De unul singur, Tobysilvania

Așa am ajuns în 2019. Cum a fost anul acesta?

Păi acum știam cum funcționează bicicletele, aveam și experiență și resurse, și am hotărât cu Silviu să facem un proiect copil al Ecotopiei, un tur mai mic, în Transilvania. Și am început să gândim noi un concept. Timpul a trecut repede, iar vara asta m-am trezit că nimeni nu mai putea să mă însoțească. Deși m-am trezit singur, eu nu am vrut să renunț la tur. Acum aveam altă provocare. Dacă până acum aveam plasa de siguranță a unei comunități, pedalând împreună cu alții, acum eram hop-țop singur. Mi-am făcut un traseu orientativ pentru trei săptămâni, cam 1000 de kilometrii în total. Am plecat din Cluj în 10 august. Ideea era să pornesc din Cluj către Telciu, apoi să cobor pe la Vatra Dornei, lacul Bicaz, Gheorgheni, Miercurea Ciuc, Brașov, Mediaș, Sibiu, Munții Făgăraș, iar apoi să revin la Cluj. Cum socoteala de acasă nu se potrivește cu cea din târg am mers Cluj, Telciu, Vatra Dornei, Bicaz, Gheorgheni, Miercurea Ciuc și Sfântu Gheorghe. De acolo am coborât către Brașov, unde m-am întâlnit cu un prieten din Elveția, care mi s-a alăturat. Din Brașov am pedalat către pasul Rucăr-Bran, apoi la Câmpulung, apoi la Curtea de Argeș de unde am trecut și Transfăgărășanul. Apoi am ajuns la Cârța și de acolo am luat un tren, fiindcă era noapte, până la Sibiu, unde am oprit turul. Era 28 august, dar eu în 1 septembrie participam la o școală de vară în Barcelona, așa că m-am oprit.

Cam câți kilometri ai parcurs?

Mergeam cam 70 de kilometri în medie pe zi. Mergeam mult în depresiune, așa că era destul de lejer. Am avut două pasuri unde a fost mai abrupt, la Prislop-Cârlibaba, acolo unde-l căuta Vitoria pe soțul ei, și pasul Rucăr-Bran, apoi Transfăgărășanul care a fost dificil de pedalat. În total cred că am făcut aproximativ 1000 de kilometri.

Ce ai văzut în călătoria asta? Cum te-au întâmpinat oamenii? Unde ai stat?

Am vrut să merg mult pe drumurile de țară, nu neapărat pe drumurile naționale, deși toate trec cam prin același loc. Ceea ce a fost cel mai izbitor pentru mine a fost să văd tipurile de locuire pe care le au oamenii. Vezi destul de clar în majoritate case foarte mari, noi construite, care fie sunt alipite de niște case mai vechi, tradiționale, fie aceste case tradiționale sunt în spate. După aceea vezi case vechi, neîngrijite, cu mulți copii și vârsnici în curte, vezi multă sărăcie. Sunt mulți oameni care fac naveta. Așa am văzut că în mediul rural bicicleta e un mijloc important de transport, pe care oamenii îl folosesc pentru deplasare, munci, transport de bunuri. Și mai izbitoare au fost pentru mine comunitățile de rromi care sunt sate de sine stătătoare, izolate în tot peisajul, fiindcă sunt dincolo de granița satelor. E o formă precară de locuire, izolată de viața satelor românești tradiționale. Din păcate, eu nu am putut să interacționez cu oamenii atât cât mi-aș fi dorit, fiindcă pedalam mult, apoi mâncam, apoi dormeam și o luam de la capăt.

Spațiu de meditație și frumusețea Bucovinei

Unde dormeai? La cine ai locuit?

În principiu mi-am propus să bat la porțile oamenilor și să le spun despre turul meu în bicicletă cerându-le un loc sigur unde să dorm, mai ales că peste tot era alertă de urși. Am întâlnit oameni foarte deschiși. Am dormit în curtea bisericii, în curtea școlii, mi s-a deschis oriunde, în curțile oamenilor. Am primit apă și găzduire. Așa am aflat de probleme pe care le au oamenii cu canalizarea și apa potabilă pe care lumea o aduce de departe, de la izvoare. Apa asta prețioasă oamenii o împărțeau cu mine. Este o altă economie a apei acolo. Au fost foarte deschiși și fără reticențe față de mine. Dacă bați la ușă și ceri ajutorul, oamenii te vor primi. Am dormit și la marginea pădurii, fiindcă m-a prins noaptea prin orașe și nu mai găseam pe nimeni pe stradă să cer ajutorul. M-am întâlnit puțin și cu ursul, lângă Vidraru, unde urșii coboară fiindcă li se dă mâncare din mașini, iar urșii s-au obișnuit cu asta. Erau vreo cinci mașini acolo, dar eu eram pe bicicletă și a trebuit să merg tiptil. Ursul era încolțit și speriat, dar oricând putea să devină agresiv.

Care a fost cea mai frumoasă experiență din această călătorie? Ce te-a impresionat cel mai mult?

Aș puncta două lucruri. Toată călătoria asta în bicicletă are ritmul său de a vedea lumea, natura, de a fi tu cu tine însuți. Ciclismul te ajută să intri în această schemă a procesului meditativ, tu ești imersat în peisaj, iar asta deschide un spațiu interior de a medita, de a fi cu tine însuți, ceva atât de rar în zilele noastre. Ai timp să reflectezi la ce se întâmplă, unde ești tu în mijlocul lucrurilor, te detașezi de tot cotidianul și ajungi să fii pur și simplu, să îți rumegi nevoile, dramele, gândurile și să faci puțină ordine în acele gânduri. Pedalând, gândurile au spațiu să-și găsească propria ordine, propriile sertare. Apoi, cea de-a doua chestie sunt traseele însele, unele de o frumusețe deosebită. Mă gândesc acum la drumul dintre Vatra Dornei și Bicaz, pe lângă râul Bistrița, totul prin pădure. E drum nou, plin de izvoare ce vin direct din pădure cu apă rece și curată, deși în mai toate iazurile e foarte mult gunoi… Pustiu, în mijlocul naturii găsești iazurile astea de apă curată foarte murdare, fiindcă lumea lasă gunoi în aceste locuri. Sunt foarte multe trasee care ar putea fi construite pentru biciclete. Mă gândesc la acele autostrăzi de biciclete pe care le-am văzut în Elveția, cum e cea de la Lausanne până în Basel, și care ar putea fi construite și aici. E nevoie și de o astfel de infrastructură publică. Mi-ar plăcea să pot și eu contribui la asta, la construcția de autostrăzi pentru biciclete. Acestea ar putea să reprezinte și modalități alternative de a lega ruralul de urban, să creezi un spațiu de dialog.

(Foto: Tobias Pasăre)

Onestitatea deschide toate ușile

Vrei să călătorești așa și anul viitor?

Aș face-o fulltime dacă s-ar putea, dar sunt resurse de care ai nevoie pentru a putea trăi de la o zi la alta, deși Victor Perdevară mi-a arătat că se poate asta și cu zero money economy. El îi ajută pe oameni în gospodărie, face activism, voluntariat și reușește să facă asta. Nu știu ce voi face, fiindcă voi termina masteratul și nu știu ce va fi după. Am două trasee posibile. Unul ar fi să merg de unde intră Dunărea în România și să merg toată partea de Sud a României până la Deltă sau să fac un tur al Italiei pe bicicletă. Zilele acestea, însă, m-am gândit că m-aș putea sui pe bicicletă și să fac un tur al lumii și cred că aș putea găsi resursele să fac asta, un proiect care mi-ar lua câțiva ani. Am și câteva proiecte profesionale pe care aș vrea să le întreprind aici la Cluj, dar depinde. Cred că un tur al lumii îmi surâde foarte mult.

Dintr-o perspectivă sociologică, ca absolvent de sociologie, dacă ar fi să speculezi pe baza celor văzute, cum ar arăta un profil al oamenilor din această parte de țară? Ce cred oamenii despre societate sau despre politică?

Am vorbit și despre politică, așa între două guri de apă. Am ajuns și la probleme mai mari. Cred că lumea pare destul de imersată în viața ruralității, cu toate intrigile din sat și relațiile dintre ei, cu un oarecare haz de necaz. Asta e atitudinea cel mai des întâlnită. E un soi de neîncredere față de politică, fiindcă toată lumea știe ce se ascunde în spatele sloganelor, cu cel fel de oameni avem de-a face, tipul ăsta de atitudine. Cum păreau să creadă că suntem cu toții singuri și că doar singuri facem lucrurile să meargă, după puterile noastre. Asta era legat și de experiențele lor. Povesteau adesea cum copilul lor e plecat din țară, slugă la străini, deși aici a studiat. Am simțit așa o deznădejde aproape totală că se mai poate face ceva în România.

Totuși, din punctul tău de vedere, de unde le-au mai rămas oamenilor pe care i-ai întâlnit toate aceste resurse de ospitalitate?

Eu am fost foarte onest și foarte deschis față de ei. Le ziceam foarte clar care e povestea mea și cum am ajuns la ușa lor și de ce am nevoie. Să vadă clar că nu am altă agendă. Eram eu și bicicleta. Am fost ajutați și bine primiți. Într-o seară am fost chiar cazat la un ștrand privat în Tușnad, iar patronul m-a primit peste noapte fără să mi se ceară nimic în schimb. Mi-am pus cortul, dimineață am făcut o baie și m-am împachetat până au venit primii oameni la ștrand. Ospitalitatea lor venea și din faptul că mă măsurau bine. Se uitau la mine, la bicicletă, la bagaj și ziceau că mă primesc, oferindu-mi și lucrurile de care aveam nevoie. Onestitatea mi-a deschis toate ușile. Am această impresie că, dacă ceri ajutorul și ești sincer în legătură cu asta, atunci asta creează o portiță în umanitate. Eu sunt un om în fața ta și am nevoie de ajutor, iar tu având resursele nu prea văd portiță să nu mă ajuți. Nu mi s-a zis să mă duc în altă parte. Mi s-au deschis case, mi s-a oferit găzduire, am primit pachețele de drum. A fost uimitor. A fost izbitor cu cât lejeritate oamenii și-au deschis casele și îmi puneau la dispoziție resursele lor.

Distribuie:

Postaţi un comentariu