Costul inacţiunii Occidentului în Siria. Răzbunarea subtilă a Turciei şi asaltul migranţilor asupra Europei. Rusia preia iniţiativa

Idei şi puncte cheie:

*Patru ani şi jumătate de inacţiune în faţa unei tragedii umane de proporţii uriaşe sunt prea mulţi ca să rămână „nepedepsiţi” politic, economic şi social;

*Eşecul Occidentului în Siria a intrat în faza decontului;

*Marile puteri occidentale au crezut că se pot eschiva în faţa unui război civil devastator şi a ascensiunii Statului Islamic, dar erorile strategice ne ajung din urmă pe toţi cei care facem parte din club, factura colectivă crescând de la o zi la alta;

*Turcia a deschis doar puţin „robinetul” în taberele de refugiaţi (unde sunt două milioane de sirieni, nu 120.000 cât plânge Uniunea Europeană că trebuie să realoce astăzi), arătând lumii întreaga slăbiciune, ipocrizia şi laşitatea unor lideri şi state europene care nu ştiu ce să facă, în fond, cu atât de mica felie primită din disperarea unei naţiuni la care au asistat tăcuţi ani în şir;

*Trecând brusc de la „prea mult” la „prea puţin”, politica externă a administraţiilor Bush şi Obama marchează, prin eşecul lamentabil din Orientul Mijlociu, una dintre cele mai slabe perioade din istoria Statelor Unite, cu puţinele şanse care mai sunt de a repara ceva din răul făcut, în ultimul an de mandat al lui Barack Obama;

*Uniunea Europeană pare K.O. în faţa crizei imigranţilor, arătând că trebuie să intre urgent într-o „revizie capitală” (politică, instituţională şi morală) care să o relegitimeze ca actor global major, cu vocaţie umanistă şi de reglementare a conflictelor. „Cotele obligatorii”, când au fost propuse, au generat mai degrabă o problemă decât o soluţie, prin modul netransparent în care au fost calculate;

*Rusia speculează slăbiciunile şi lentoarea decizională a Occidentului şi încearcă să puncteze strategic în Siria, urmând probabil să fie prima care va desfăşura operaţiuni militare efective împotriva Statului Islamic, de pe teritoriul Siriei.

*

Din martie 2011, de la începutul revoltei (războiului civil) din Siria, văzută atunci ca parte a „Primăverii Arabe” (optimista sintagmă a fost promovată la vremea respectivă, cu o naivitate greu de explicat sau de acceptat, de Hillary Clinton şi de strategii diplomaţiei americane din administraţia democrată), au trecut patru ani şi jumătate. Timp în care şi Statele Unite, şi Uniunea Europeană, cea din urmă atât în ansamblu, cât mai ales prin puterile sale consacrate, ar fi putut acţiona decisiv pentru oprirea conflictului devastator din Siria şi, în general, pentru stabilizarea Orientului Mijlociu. Din indiferenţă, ipocrizie, cinism interesat sau pur şi simplu din prostie, cert este că nu au făcut-o, atunci când complicaţiile şi costurile de astăzi încă nu apăruseră.

Erau sau cel puţin păreau pe punctul de a o face în august 2013 (apăruseră şi „dovezile” privind utilizarea armelor chimice împotriva populaţiei civile, deci „legitimarea” politică pentru societăţile democratice ale Vestului), dar preşedintele american şi premierul britanic s-au ascuns în ultimul moment în spatele parlamentelor lor, pretinzând că au nevoie de încuviinţarea instituţiilor legislative naţionale pentru loviturile aeriene. Ceva, atunci, s-a întâmplat. Semnalele în media occidentale erau divergente, semn al confruntării unor mari opţiuni strategice, şi a fost pentru prima dată când un înalt oficial internaţional (fostul procuror Carla Del Ponte, acum expert al ONU) a afirmat că atacul cu gaz sarin ar fi fost instrumentat chiar de o facţiune extremistă din cadrul opoziţiei siriene. Contestată la început (informaţia venea împotriva unor clişee şi presetări politice simpliste), ştirea a sfârşit prin a fi acceptată către finalul anului 2013, cu jumătate de gură, chiar de presa mainstream din Vest. De atunci, discuţiile despre o intervenţie în Siria practic au încetat.

În fapt, evaluările strategice, interesele politico-economice şi perspectivele post-intervenţie cu privire la Siria nu erau clare şi nici convergente în marile capitale ale spaţiului euro-atlantic. La Washington, Londra, Berlin sau Paris ecuaţia de putere se gândea în termeni diferiţi. Turcia susţinea puternic înlăturarea regimului Bashar al-Assad, dar nu găsea suficientă susţinere în Vest. În schimb, Rusia era ferm împotriva înlăturării lui al-Assad (atunci ca şi acum), Iranul la fel (dar poziţia Teheranului era şubrezită de izolarea internaţională dată de dosarul nuclear) şi, pe de altă parte, apăruse deja teama privind confuzia (reală, trebuie să recunoaştem) de la faţa locului, cât şi privind intenţiile amestecate din cadrul opoziţiei siriene, cu multiplele sale facţiuni şi orientări. Da, costul intervenţiei ar fi fost într-adevăr mare iar dilemele unei succesiuni la putere la Damasc, după eşecurile lamentabile din Egipt sau Libia, erau la fel de mari, cu tot cu riscul intens vehiculat al aducerii teroriştilor la conducerea Siriei. Dar costurile inacţiunii?…

Au murit în războiul civil din Siria, după unele raportări, peste 250.000 de oameni. Zeci de oraşe şi sate şi mii de familii au fost distruse. Aproape patru milioane de sirieni au fugit în 2011-2013 în ţările vecine, în special în Turcia (se pare, peste două milioane) dar şi în Iordania, Liban sau Egipt, cu ani buni înainte de a lua drumul Europei, în forma organizată la care asistăm acum. De fapt, o parte din cei care ajung zilele acestea în insulele greceşti vin din Turcia. Dar, desigur, nu sunt numai sirieni, sunt şi irakieni, şi afgani, sunt şi libieni sau alţi africani care „vâslesc” cu disperare spre sudul Italiei etc., practic o întreagă lume a Islamului dezintegrată, din vestul Africii până în Pakistan, care „fierbe” în suc propriu şi nu găseşte, din diferite motive, drumul spre pace şi dezvoltare pe propriile meleaguri.

Ca răspuns la lipsa credibilităţii sistemului politico-administrativ, la disoluţia ordinii actuale din Orientul Mijlociu şi la eşecul statelor sirian şi irakian, Statul Islamic, promiţând reînfiinţarea Califatului, a erupt şi s-a extins în ultimii doi ani cu o forţă care a luat prin surprindere chiar şi pe cei mai sofisticaţi cunoscători ai realităţilor locale. Frustrările şi presiunea în regiune erau mult mai mari decât se anticipase. În plus, resursele de care dispunea şi dispune Statul Islamic sunt suspect de mari şi nu ar fi putut apărea fără complicităţi criminale din exteriorul Siriei.

Nimic din toate acestea nu a dat însă de gândit liderilor occidentali, mult prea preocupaţi de revenirea economică post-criză şi de confortul ţărilor lor, că ulciorul Orientului Mijlociu s-a umplut iar disperarea se poate revărsa oricând peste liniştea şi bunăstarea Uniunii Europene. Abordările moi şi inerţiale, ezitările, tergiversările şi eschivările nu au dus la nimic bun. A fost suficient ca Turcia să „dea drumul puţin la robinet” (cum altfel ar putea ieşi sirienii cu zecile de mii din taberele de refugiaţi din sudul Turciei?), arătându-şi nemulţumirea faţă de atitudinea Vestului cu privire la Siria, pentru ca europenii, altminteri buni la teoria managementului crizelor şi conflictelor, să arate cât de slabi sunt în faţa primei drame umanitare de proporţii semnificative care are loc pe continent, după încheierea celui de-al doilea război mondial. Dar nu una care, realist vorbind, să fie imposibil de gestionat de o uniune prosperă formată din 28 de state şi 500 de milioane de cetăţeni.

Acum, lucrurile sunt mult mai complicate decât în martie 2011. Opoziţia siriană nu mai este în totalitate credibilă şi trebuie să faci mari eforturi şi compromisuri conceptuale pentru a decela câteva facţiuni moderate (de exemplu, Armata Siriană Liberă) şi a le separa de alte grupări nefrecventabile. La urma urmei, Statul Islamic sunnit este, în momentul de faţă, cel mai puternic şi mai agresiv opozant al allawitului-şef de la Damasc (ramură a şiiţilor), doctorul oftalmolog şcolit în Anglia, Bashar al-Assad, dictator de religie minoritară într-o ţară în care aproximativ 80% din locuitori sunt sunniţi.

Pentru ca tabloul regional să fie şi mai complicat, Turcia este acuzată că este mai preocupată să-i zdrobească pe kurzii din nordul Siriei şi Irakului, în fond cei mai curajoşi şi mai dedicaţi luptători anti-ISIS din toată regiunea, decât pe jihadiştii (sunniţi ca şi turcii) care agită steagul negru al Statului Islamic, de frica formării unui stat kurd în sudul Turciei. Acordul SUA-Turcia pentru formarea unei zone tampon de securitate în nordul Siriei, eliberată de ISIS[8], în vederea construcţiei ulterioare a unor tabere de refugiaţi care să scadă presiunea asupra Turciei, îşi aşteaptă încă rezultatele concrete, deşi operaţiunile aeriene comune turco-americane împotriva poziţiilor ISIS, lansate din baza de la Incirlik, au început la 1 septembrie.

Iranul şiit i-ar căsăpi şi mâine pe bandiţii de la Statul Islamic, dar ce să te faci că asta ar trezi sensibilităţile lumii sunnite (în special ale Arabiei Saudite) şi, în plus, o intervenţie militară a Iranului ar compromite şansele Acordului Teheranului cu marile puteri pe dosarul nuclear. Nimeni nu se mai înţelege cu nimeni. Infernul Orientului Mijlociu pare blestemul divinităţii în politica lumii.

Peste toate acestea, apare ştirea bombă că armata rusă este prima care ar putea pune „boots on the ground” in Siria, deşi colaborarea politică şi militară Moscova-Damasc este de notorietate şi datează din 1971, având ca reper concret cel puţin baza militară rusă de la Tartus, în estul Mediteranei. Washingtonul se arată uluit şi îngrijorat de transportul de armament şi trupe ruseşti în Siria (cam târziu…), Moscova râde sarcastic şi întreabă ce-i nou aici şi ce-i cu isteria asta[10]. Al Doilea Război Rece pare să mai deschidă un front al confruntării strategice Rusia-Occident, după cel din Vecinătatea Estică, fiind rândul Vecinătăţii Sudice a Uniunii Europene să devină scena competiţiei pentru întâietate.

Situaţia este totuşi diferită faţă de cea din Primul Război Rece, pentru că de data aceasta nu este vorba de un proxy war (război prin intermediari), ca în deceniile trecute, ci mai degrabă de o competiţie Vest-Rusia pentru adjudecarea supremaţiei şi influenţei în Siria (de tipul „cine rezolvă primul problema în Siria va avea cuvântul cel mai greu după aceea”), atât puterile occidentale cât şi Rusia declarând că vor combate Statul Islamic, deci acţionând (teoretic) în aceeaşi direcţie. Dar nu împreună.

Departe, şi totuşi atât de aproape. Diferit cultural şi religios, şi totuşi similar prin aspiraţia legitimă a familiilor de pretutindeni de a-şi găsi un adăpost sigur, un cămin şi un loc unde să poată trăi în pace. La doar o oră şi jumătate de zbor de Bucureşti, infernul Siriei şi al Orientului Mijlociu, atingând, iată, cu aripa lui sinistră obrajii cam groşi ai europenilor indiferenţi, ne arată tuturor cât de mică e lumea în care trăim (ştiu, deja un loc comun), cât de repede uităm cum, cu siguranţă nu din prea multă fericire, est-europenii luau nu demult drumul Occidentului (cu milioanele, nu cu miile), şi nu se gândeau dacă vor fi întrebaţi ce caută ortodocşii în ţările catolice şi protestante, în fine, arătându-ne că nu ne putem nicicum sustrage responsabilităţii politice, economice şi morale de a face suferinţa din vecinătatea noastră mai mică. Pot fi printre ei şi câţiva terorişti? Da, sigur că teoretic pot fi (sau pot deveni în anii următori, chiar dacă nu sunt acum), nimeni nu poate exclude acest risc, dar asta nu aduce nimic nou pe fondul problemei, din vreme ce Occidentul a fost şi este lovit oricum de atentate teroriste, chiar şi fără refugiaţii sirieni şi irakieni din zilele acestea, iar majoritatea acestor atacuri au fost comise, de fapt, de purtători de paşapoarte franceze, britanice, americane, canadiene etc. Terorismul în ţările occidentale are demult cetăţenie nord-americană sau europeană.

Fără îndoială, era de preferat să asumăm (în spaţiul euro-atlantic) costul reglementării conflictelor din Orientul Mijlociu la faţa locului, în loc să băgăm capul în nisip şi să aşteptăm ca disperarea lor să sară gardul în curtea noastră. Acum e prea târziu. Cât nu va fi pace în lumea islamică (va mai fi vreodată?) nu vom mai fi în deplină siguranţă aici, în mica noastră Europă pe care încă o mai credem „creştină”. Autoizolarea e iluzia amară a celor care nu înţeleg că lumea în care trăim se schimbă accelerat.