Referendumul din Grecia: despre limitele democraţiei şi capcanele suveranităţii poporului

Nu orice dorinţă şi nu orice adevăr se pot supune votului popular, în caz că liderii aleşi au o minimă responsabilitate politică şi nu vor doar să se ascundă sub „fustele” frumos colorate ale democraţiei.

Nu votăm dacă pământul e rotund sau plat, dacă ne convine că suntem muritori sau nu, dacă e mai bine să fim fericiţi sau nefericiţi, dacă vrem să ne fie greu în viaţă sau uşor (în fond, asta i-a întrebat guvernul Syriza pe greci), dacă vrem să ni se mărească salariile şi pensiile sau nu, dacă trebuie sau nu să ne plătim datoriile sau ar fi mai bine să ni le plătească alţii. Nu votăm non-sensuri, lucruri evidente sau adevăruri pe care oricum nu le putem schimba. Nu votăm, de asemenea, ce şi cum trebuie să facă alţii cu banii lor şi în ce condiţii specifice (decât dacă vrem să aratăm că suntem şi obraznici) şi, fireşte, nu ne putem pronunţa asupra „obligaţiilor” altora de a ne ajuta într-o problemă care ne priveşte.De peste treizeci de ani se ştie că bunăstarea Greciei este susţinută de Uniunea Europeană. Dar, la urma urmei, nimeni nu a împrumutat Grecia cu forţa.

În situaţii disperate pot fi încercate alte tipuri de soluţii, de negocieri cu creditorii, de compromisuri tehnice şi politice asumate direct de către guvernul legitim, dar „domeniul votului” popular ar trebui, cred, definit cu mult mai multă acribie. Spre binele democraţiei, aş completa. Căci  ideea de democraţie nu ar trebui nici compromisă, nici expusă unor eşecuri prosteşti  (aşa cum se vor dovedi curând politica guvernului Syriza şi referendumul recent, ambele perfect democratice în sensul brut al termenului), care să mascheze propria lipsă de performanţe şi de competenţă, corupţia şi evaziunea fiscală, frustrările unei societăţi prost rânduite dar cu pretenţii, lenea, mândria stupidă, risipa, traiul de huzur, consumul peste posibilităţile reale pe care le ai, respectiv un vechi model asistenţial şi de cultură politică deficitară, în spatele ideii „sacre” şi non-negociabile de suveranitate naţională. Nu ai, de fapt, nimic de votat într-o asemenea situaţie, ci doar să strângi din dinţi, să vezi ce e de schimbat (începând, eventual, cu liderii tăi şi cu managementul intern) şi să te apuci imediat de treabă, în loc să transmiţi lumii cu ce eşti de acord şi cu ce nu, în situaţia-limită în care ai ajuns. Poţi, eventual, să îţi votezi propria sinucidere politică şi economică.

Sunt, într-adevăr, o mulţime de lucruri pe care democraţia le poate rezolva, pe care suveranitatea unei naţiuni le poate decide, pe care liderii care se ascund cu ipocrizie „în spatele poporului” le pot manipula, dar sunt şi unele dorinţe financiare sau adevăruri contabiliceşti a căror supunere la vot este nu numai inutilă, dar poate deveni chiar nocivă, prin consecinţele acestei „consultări populare”, asupra sistemului politic şi de guvernare al societăţii. Pentru asta avem, în fond,   lideri aleşi şi democraţie reprezentativă, ca să îşi asume responsabilitatea deciziilor şi să fie judecaţi apoi, la următoarele alegeri, în legătură cu performanţa mandatului lor de reprezentare, nu să se ascundă în spatele nostru de fiecare dată când dăm de greu, încercând să scape de povara deciziei şi să se menţină cu orice preţ la putere. Democraţia directă, Agora antichităţii, nu mai este demult o soluţie în faţa problemelor complexe ale lumii moderne. Liderul ales trebuie să decidă şi apoi să răspundă pentru rezultatele sale.

Din toate punctele de vedere,   referendumul pe tema datoriei mai mult a încurcat decât a ajutat Grecia  să iasă din criză. Syriza a împins discuţiile despre incapacitatea de plată a statului grec la limita absurdului. Întrebându-i pe oameni dacă vor să le fie greu sau nu, Tsipras şi banda de neocomunişti impertinenţi ajunşi la putere au compromis însăşi ideea de vot, de consultare populară, de democraţie. Va fi şi mai greu de ieşit dintr-o asemenea dilemă, odată ce ţi-ai păcălit astfel cetăţenii şi i-ai pus să se exprime degeaba, într-o cacealma care nu duce nicăieri şi nu rezolvă nimic.  Guvernului de la Atena îi trebuiau bani, nu voturi.

Ca profesor de politică internaţională, interesat de studii de caz relevante pentru studenţii noştri, salut referendumul din Grecia. Ne vom ocupa mulţi ani de acum înainte de analiza acestei iniţiative politice şi a consecinţelor ei. Referendumul de duminică a pus faţă în faţă, de o manieră laşă, provocatoare şi aproape criminală, două principii ale responsabilităţii politice din categorii logice diferite: consultarea populară ca manifestare a suveranităţii unei naţiuni şi incapacitatea de plată a datoriei publice de către statul elen, ambele trecute de guvernul grec prin filtrul ipocrit al „acceptării măsurilor de austeritate”.

Pe de altă parte, dacă (prin absurd, spun eu) strategia Syriza reuşeşte şi cabinetul Merkel (sau Bruxelles-ul, să zicem) acceptă să dea bani acestui guvern iresponsabil şi sfidător, salvându-l de la dispariţie politică,   de ce ar spune Uniunea „nu” viitorului stat aflat în incapacitate de plată, care face pe deasupra şi referendum, îndemnându-şi cetăţenii să nu accepte nicio condiţionare a ajutorului financiar? În asemenea condiţii, dacă tot li se spune că au obligaţia morală de a-i salva pe toţi europenii (de la Hitler încoace, cum spun grecii), de ce ar mai sta germanii în  această Uniune, şi nu ar căuta să facă o alta mai mică dar mai eficientă, împreună cu economiile competitive din nord-vestul continentului? Nu ar trebui să ne temem oare mai mult, în perspectivă, de riscul populismului şi euroscepticismului în Germania, şi de scăderea interesului votantului german (termen generic pentru naţiunile net contributoare) faţă de Uniunea Europeană, decât de furia votantului grec? Care pericol este, în fond, mai mare?

Haideţi să fim sinceri, vina pentru acest vot caraghios şi inutil nu e a grecilor de rând. Dumneavoastră, dacă aţi fi chemaţi la urne pentru întrebarea:  „Vreţi să vă fie greu sau uşor?”,   ce aţi răspunde? Nu cumva aţi înţelege că guvernul are precis un as în mânecă, deci că trebuie să existe şi o altă variantă decât a efortului şi sacrificiilor economice (tocmai de aceea oamenii au fost chemaţi „să aleagă”, nu?), o variantă în care falitului să-i fie uşor?

Şi dacă vei constata mai târziu că votul tău nu a avut niciun rost, că nu interesează pe nimeni ce votezi tu atâta timp cât depinzi de banii altuia, vei mai crede oare în beneficiile şi utilitatea democraţiei?