Mircea Diaconu: „În România când ai succes, chiar simți că îl ai”

Un om sincer și deschis. Un om care trăiește pentru și prin artă. Un om care își iubește țara cu tot sufletul său. Este vorba despre actorul Mircea Diaconu, care ne-a vorbit despre meseria sa, dar și despre film și teatru în general.

Reporter: Cum ați ajuns să alegeți actoria ca profesie?

Mircea Diaconu: Mă tem că m-a ales ea pe mine. Aveam 17 ani când m-am decis să dau la teatru și la 17 ani jumate am intrat, mai mult ca o întâmplare, ca un accident, nu era niciun motiv să intru. Nu știam nimic despre profesie și a durat vreo doi ani până să înțeleg despre ce este vorba. Deci nu am ales, a fost o chestie de intuiție. A fost un moment pe care nu mi-l explic nici azi, eram prea tânăr.

Reporter: Dacă ar fi să alegeți între teatru și film, ce ați alege?

Mircea Diaconu: Nu pot să aleg, sunt lucruri diferite și care se completează reciproc. Sunt cât se poate de diferite, la fel și mijloacele prin care se exprimă. De aceea un actor care joacă teatru foarte bine poate să nu fie potrivit pentru film, la fel și invers.

Reporter: Vă selectați personajele pe care le jucați? Pe baza căror criterii?

Mircea Diaconu: Da, îmi selectez personajele. Personajul pe care urmează să îl joc nu trebuie să semene cu cele de dinainte. Îmi place să fie pe cât posibil diferite ca să nu mă cantonez într-un singur gen.

Reporter: Care este rolul dumneavoastră de suflet?

Mircea Diaconu: Sunt multe, chiar prea multe ca să pot alege între ele. E ca și cum aș alege între copiii mei, și nu pot.

 Cum se împacă toate ipostazele dumneavoastră: cea de actor, de om politic, de profesor și de scriitor?

Mircea Diaconu: Le fac pe rând pentru că toate aceste ipostaze fac parte din mine. Deci toate acestea împreună sunt eu, sunt forme de exprimare, forme de comunicare umană care spun de fapt cam aceleași lucruri, aceleași fraze, chiar dacă mijloacele sunt diferite: film, teatru, profesorat, politică, atitudine publică, civică sau carte. Și nu am terminat, căci un coleg mi-a zis la un moment dat: “Te-am văzut jucând teatru, e în regulă. Te-am văzut în filme, e în regulă. Te-am auzit cântând, e foarte bine. Dar dacă și pictezi, te ia mama dracului.” Ei, la vremea aceea eu deja vândusem mai mult decât a vândut Van Gogh în timpul vieții sale. Tot ce spun prin aceste ipostaze face parte din bucuria de a trăi, bucuria mea că sunt pe pământ între niște oameni cu care mă simt bine, într-o țară în care mă simt foarte la mine acasă și foarte bine, și îmi place.

Iar când îmi place ceva, simt nevoia să fac ceva, să spun acele lucruri, coerent cu felul în care am fost educat, cu ce am citit, cu ce am văzut în familie, la vecinii mei, la prietenii mei. Spun același gen de lucruri, dar în alte moduri. Îmi amintesc că lumea s-a speriat când am intrat în politică. Pentru că ei nu despart lucrurile sau dacă le despart, o fac cu rea-credință. Eu pledez pentru aceleași lucruri, temele nu se schimbă, doar mijloacele.

Reporter: Cum vi se par studenții la actorie și tinerii actori din ziua de astăzi, ținând cont că se bucură de o libertate care pe vremea când erați debutant, reprezenta doar un ideal, o utopie?

Mircea Diaconu: În tinerețea mea, un mare profesor de-al meu mi-a spus un lucru care mi-a rămas în cap: “Dacă tot ne plătesc prost, măcar să muncim bine.”. Mă tem că e ceva de altă natură și care nu face bine, și anume faptul că deja studenții încep să fie interesați de cât câștigă și să-și urmărească anumite scopuri. Mie nu-mi place acest lucru pentru artă. Arta trebuie să excludă partea aceasta, să nu țină cont de ea. Asta nu-mi place mie la studenți. Dar din fericire, nu sunt toți așa.

Reporter: Ce părere aveți despre publicul din România?

Mircea Diaconu: Am jucat pe scenele lumii, dar în România când ai succes, chiar simți că îl ai. Pentru că publicul este foarte cald în comparație cu alte țări în care metodele de manifestare sunt mai reci, de altă natură. La noi e cald, e fierbinte totul, e o bucurie!

Reporter: Cât de mult contează premiile, atât pentru dumneavoastră, cât și pentru carieră?

Mircea Diaconu: Premiile pentru mine nu conteză. Ele sunt de cele mai multe ori conjuncturale, rezultatul unor presiuni de grup, trenduri de altă natură și abia mai târziu este recunoscut rolul. Am acceptat premii mai ales când nu se putea altfel, când nu se putea să nu mi se ofere premiul respectiv.

Reporter: Care credeți că este direcția în care se îndreaptă filmul românesc?

Mircea Diaconu: E ciudat și complicat. Deja o parte dintre creatori au început să gândească pentru festivaluri. Este un blocaj economic, un blocaj de piață extrem de dur și de periculos. Nu sunt cinematografe, e ca și cum ai produce o marfă pe care nu unde să o vinzi și devine o marfă de cutie. Atunci filmul încep să semene a marfă de cutie. Asta înseamnă că un film se urcă într-o cutie și pleacă la festivaluri, în anumite ținte de nișă, deci nu pe piețe mari. Desigur, acel film ia și premii, dar e un circuit prea mic pentru o operă de artă. Ea trebuie să umble printre oameni cât mai mult.

Reporter: Cum este ultimul film în care jucați, „Doar cu Buletinul la Paris”?

Mircea Diaconu: E un film ciudat, m-a șocat și pe mine. M-a surprins pentru că mijloacele sunt ale unei comedii savuroase, dar rezultatul e de un tragism dureros, zdrobitor.

Text: Amalia Cărăuș