Psihosociologul Petru Iluţ: „Ideal ar fi ca munca noastră să coincidă cu hobbyul”

Relaţia omului actual cu munca este în continuă schimbare. Astăzi, modalitatea de a munci s-a diversificat foarte mult, de la locul în care aceasta este prestată (la birou, dar şi de acasă sau din orice colţ al lumii) şi până la atitudinea faţă de munca în sine. Există persoane care muncesc până la epuizare, şi se cunosc chiar decese cauzate de muncă, dar şi persoane care muncesc mai puţin sau deloc. Am fi tentaţi să spunem că felul în care muncim şi atitudinea pe care o avem faţă de muncă rămân la alegerea fiecăruia dintre noi. Dar de multe ori alegem ceea ce trebuie să alegem sau din ceea ce putem să alegem, fiindcă în „alegerea” noastră intervin mai mulţi factori.

„Referitor la relaţia cu munca, valoarea muncii, satisfacţia, există acum tendinţa de a se discuta despre o dependenţă de muncă. Trebuie să privim lucrurile într-un context mai larg, mai integralist, mai holistic şi anume mediul social în care eşti, familia şi, din ce în ce mai mult, ce stil de viaţă alegi. Cu precizarea imediată că şi aici se plusează foarte mult pe faptul că depinde ce stil de viaţă alegem. Dar alegerea însăşi nu este chiar atât de liberă, pentru că eşti determinat de mulţi parametri. Asta diferă de la categorie socială la categorie socială, de la ţară la ţară. În ţările mai puţin dezvoltate, la categoriile mai sărace nu prea poţi alege tu stilul tău de viaţă. Un concept care mi se pare destul de potrivit în această discuţie este acela de balanţă muncă-viaţă. Adică, da, muncesc, dar îmi văd şi de viaţa mea. Viaţa mea însemând nu numai obligaţiile de familie, ci şi viaţa mea proprie. De a face ce-ţi place, dar cu remarca substanţială că nu poţi face în viaţa asta numai ce-ţi place”, spune psihosociologul Petru Iluţ.

El spune că şi în cazul muncii se pot crea mecanisme psihologice similare cu cele ale dependenţilor de droguri sau alcool: „Se vorbeşte de o dependenţă patologică faţă de muncă la unii. Există. Şi se întâmplă şi decese pe tema asta. Dacă e de înţeles cumva dependenţa de alcool, dependenţa de droguri, dependenţa de jocuri de noroc, care acţionează direct asupra centrilor plăcerii, paradoxal e să ai dependenţă şi faţă de muncă, care nu întotdeauna e plăcută, e cumva obligatorie. Sunt şi foarte multe profesii creative, unde motivaţia este intrinsecă, dar sunt foarte multe munci de rutină, unde nu poţi zice că faci din plăcere. Şi totuşi este dependenţă. Pe de altă parte, în cazul muncii nu e vorba numai de dependenţa în sine. E vorba că prin muncă, prin rezultate, recompensele pe care le ai de pe urma muncii –în primul rând bani, dar şi alte bonusuri- prin asta toţi pot rezolva probleme ale vieţii lor.

Deci, să te simţi bine în altă parte. În socialism se spunea că am fost obişnuiţi cu chiulul, pentru că atunci, dacă n-a existat stimularea competiţiei, a iniţiativei proprii, oamenii, într-un fel, erau mult mai liniştiţi, oamenii nu erau aşa de mult în competiţie şi aveai asigurat locul de muncă. Societatea capitalistă încurajează competiţia, în general duce la o mai bună stare, dar aduce cu sine competiţia acerbă, la care se adaugă nesiguranţa locului de muncă, astfel încât, pe bună dreptate, astăzi este o presiune în ceea ce priveşte munca şi problemele ei.

Pe de altă parte, s-a schimbat şi în România situaţia, vedem şi la tinerii de vârste 25-45 de ani; sunt mulţi care adoptă filosofia asta: da, muncesc, dar să mă şi bucur de viaţă. Şi n-ar trebui să condamnăm cu tărie că sunt oameni care muncesc foarte mult. În primul rând şi din punct de vedere personal: dacă asta le face plăcere şi le aduce bucurii, atunci nu mai e privit ca un stres. Presiunea însă asupra individului este cumva dublă, că e o autopresiune, tu ţi-o propui, dar este şi presiunea din partea mediului, mai ales a mediului familial, presiunea indirectă. Să ne gândim numai la copiii care vin şi îţi spun că prietenii lor şi-au cumpărat nu ştiu ce bicicletă sau telefon. Sau soţia, care îţi spune: vezi ce frumoasă barcă şi-au cumpărat ăia?! Şi mai zice că acela a fost coleg cu tine şi că n-a fost aşa de bun la şcoală şi uite ce are”.

În funcţie de cum o abordezi, munca poate fi o sursă majoră de stres, cu repercusiuni asupra sănătăţii, dar şi o sursă de satisfacţie. Petru Iluţ spune că ideal ar fi ca munca pe care o facem să coincidă cu hobbyul nostru, astfel încât ea să fie generatoare de plăcere.

„Sunt cercetări sistematice făcute care arată că excesul de muncă, dependenţa, workaholicii au probleme inclusiv cu sănătatea fizică, pe termen mediu şi lung. Dacă ne gândim la viaţa în ansamblu a oamenilor, la traiectoria lor de viaţă, atunci e adevărat că excesul de muncă creează probleme, dar probabil şi mai mari probleme creează căutarea locurilor de muncă şi păstrarea lor. Care are consecinţe multiple la nivel individual, familial, comunitar şi societal-global. Dar munca trebuie privită şi ca o principală sursă de satisfacţie în ansamblul vieţii tale. Este nu numai sursă de stres şi de presiune, ci trebuie privită şi ca o componentă fundamentală a realizării, a satisfacţiei şi chiar a fericirii în viaţă. Şi direct, pentru că îţi place ceea ce faci, te-ai şi obişnuit, îţi intră în rutină, dar şi indirect, pentru că în principal prin muncă -şi e preferabil aşa, decât să fie prin hoţie şi alte asemenea- obţii celelalte posibile satisfacţii ale vieţii tale şi ale familiei. Există şi cei care au renunţat la funcţii importante pentru a se dedica hobbyurilor lor. Dar numai de la un anumit nivel îţi poţi permite să alegi stilul de viaţă, îţi poţi permite să faci altceva. Este un lux. Numai de pe o anumită poziţie materială îţi poţi permite să alegi tu ce să lucrezi. Ideal ar fi ca munca noastră să coincidă cu hobbyul nostru”, completează Petru Iluţ.