Klaus Obermaier, artistul cu care dansează casele: „Publicul vrea să se implice, să-şi vadă creaţiile proprii”

La 58 de ani, Klaus Obermaier este un artist al timpurilor actuale şi al celor care vin. E în pas cu vremurile, bazându-se în arta sa pe tehnologiile moderne, proiectoare, console, calculatoare. E, în acelaşi timp, artist media, regizor şi compozitor austriac.

A ajuns pentru a doua oară în Cluj, la Festivalul “Colours of Cluj”, dar a mai fost de vreo 10 ori în România, inclusiv pentru spectacole susţinute la Sibiu, Timişoara şi Bucureşti. La fel cum cu spectacole a fost cam peste tot în lume. Printre altele, face casele să danseze, estompând graniţa dintre lumile virtuală şi reală.

Rep: Este vreo diferenţă între publicul român şi cel din alte ţări?

K. O: Nu pot să zic că este vreo mare diferenţă, e cam la fel peste tot, oriunde te duci oamenii sunt curioşi şi entuziaşti să vadă cum funcţionează, în special când faci ceva cu noi tehnologii de media şi intermedia.

Ce anume se întâmplă din punct de vedere tehnic într-un spectacol de genul „casa care dansează”?

În primul rând nu sunt profesionişti cei care fac spectacolul. Publicul trebuie să se ducă într-un anumit perimetru, zonă de interacţiune şi astfel interacţionează cu clădirea. Asta este programat prin computer, un videomapping – proiecţie video – întru-totul interactiv, pe clădire. Nu se întâmplă nimic dacă nu eşti în perimetrul respectiv, care este un fel de mică scenă. De asta se numeşte „casa care dansează”, pentru că imaginea prinde viaţă doar dacă te mişti, dansezi, sari, orice. Se foloseşte pentru asta un kinect – un dispozitiv periferic care le permite utilizatorilor să se folosească de o consolă fără ajutorul unui controlor fizic, ci doar folosind gesturi ale corpului. Mulţi artişti îl folosesc pentru că este o unealtă convenabilă. Lucrul bun e că vede pe întuneric, aşa că detectează cum şi cât se mişcă oamenii, în ce poziţie sunt, şi asta se reflectă direct în imaginile care sunt proiectate pe clădire. Unii se mişcă mai încet, alţii mai repede, cum sunt copiii. Aşa se mişcă şi imaginea. Cei dinafara perimetrului pot să vadă mişcarea imaginii pe clădire şi devin şi ei tentaţi să intervină. De aceea, pot să spun că este un eveniment social, oamenii încep să vorbească între ei despre ce se întâmplă acolo, oameni care nu se mai văzuseră înainte.

De ce e nevoie pentru un astfel de spectacol?

Doar de un computer, un videoproiector, un kinect cu inflaroşu şi sunet – muzică. Acesta este tot echipamentul. Sunetul îţi dă un feedback despre comportamentul tău fix în acel moment. Oricine poate să facă asta.

Care a fost primul proiect de acest fel?

Îmi amintesc de primul experiment, la sfârşitul anului 2011, a fost o proiecţie într-un oraş mic din Germania, unde este un festival foarte mare de proiecţii care durează trei luni şi jumătate, zilnic. În acea zonă sunt multe spitale. A venit, la un moment dat, o femeie în cârje, care vroia şi ea să încerce. A intrat în zona de interacţiune, a ridicat cu timiditate o cârjă şi a mişcat-o şi a văzut cum prin mişcare ei se mişcă imaginea. După o vreme era aşa de entuziasmată de ce făcea că a uitat complet de handicapul fizic şi a ridicat ambele cârje. Un bărbat din spatele ei a strigat: parcă e Isus. Sunt plăcute situaţiile acestea create chiar de spectatori.

Cât timp vă ia să puneţi în scenă un astfel de proiect cum e „casa care dansează”?

(râde) În cursul zilei cei din echipă trebuie să construiască structura. Am nevoie de cel puţin o noapte înainte, proiecţia se poate face doar noaptea. În timpul nopţii lucrez cu ei ore în şir pentru a face probe, analizăm fiecare detaliu.

De unde vă vin ideile pentru proiecte?

Este vorba de coincidenţe, de momente care îţi dau idei. De exemplu, la prima proiecţie nişte persoane din public, care organizau un alt festival de proiecţii, m-au întrebat, după spectacol, dacă pot să fac ceva şi pentru ei. M-au dus la ei, mi-au arătat posibilităţile, doar să vin cu ideile. Am zis ok, vreau să fac ceva interactiv, pentru că, foarte interesant, nimeni nu face instalaţii interactive în aer liber. Nici acum nimeni nu mai face asta, ceea ce mi se pare ciudat. Am văzut o clădire frumoasă acolo şi în momentul acela mi-a venit şi ideea şi am ştiut ce trebuie să fac. Aveam ideea de mai demult în minte, dar nu fusese până atunci, nu ştiu, momentul potrivit să o folosesc.

Care e rolul artistului media, artistului în general în zilele noastre?

Wow, asta e o întrebare complicată, sunt foarte multe roluri, depinde de ceea ce faci, e o diferenţă dacă eşti coregraf sau compozitor, de exemplu. Ceea ce însă ar putea fi comun la majoritatea e să implice tot mai mult spectatorii în actul artistic, să facă ceva interactiv. Asta va atrage oamenii. Este o mare diferenţă între a sta şi a te uita, pur şi simplu, ca la televizor, sau să fii implicat, să te simţi parte din spectacol, devii un fel de subcreator, împreună cu artistul.
Acum lucrez la un proiect de cercetare, numit „stage of participation”, cu durata de trei ani, finanţat de Guvernul austriac, pentru a vedea cu putem implica publicul în reprezentaţia de pe scenă, în aşa fel încât să interacţioneze cu scena şi cu profesioniştii, cum să folosim noile tehnologii sau chiar să inventăm unele noi. Cred că trăim în vremuri când publicul vrea să participe, să se implice, toată lumea e pe youtube, facebook sau altele. Oamenii vor să-şi vadă creaţiile proprii, nu doar pe ale altora.

Ce aţi făcut dacă aţi fi trăit în Evul Mediu?

Într-un fel am trăit atunci când eram tânăr şi exista computerul sau era computerul acela mare cât jumătate de cameră (râde), nu cum e acum, să-ţi cumperi un laptop şi să faci spectacole extravagante. Cântam la chitară, vroiam să devin pictor, studiam artele tradiţionale, să spun aşa. Şi eram fericit. Cred că depinde, adică eu întotdeauna am folosit posibilităţile care erau, la fel cum fac şi acum, mă folosesc de ceea ce există şi încerc să extind. Ca atare, m-aş fi folosit de cine ştie ce era prin Evul Mediu şi tot artă aş fi făcut.

Cine este omul Klaus Obermaier din spatele spectacolelor? Ce hobby-uri aveţi?

E greu să te descrii pe tine însuţi, e cel mai greu lucru în viaţă. Eu îmi trăiesc hobby-urile, fac lucruri diferite, sunt compozitor, regizor, artist media, video artist, am atâtea profesii. Călătoresc foarte mult şi îmi place asta.

Colaborări cu artişti români?

Da. Am un proiect împreună cu Alexandru Bălănescu.

Planuri de viitor?

Proiectul „stage of participation” îmi umple mintea momentan, nu mă gândesc foarte mult în viitor, ceea ce lucrez în prezent reprezintă viitorul meu.

Care ar fi o adevărată provocare atât în viaţa profesională cât şi în cea privată?

Ceea ce se întâmplă în lume, cu atâtea guvernări rele care au existat şi există încă, începând cu USA, continuând cu Uniunea Sovietică şi altele la fel de rele în Europa, lipsite de toleranţă, naţionalismul, rasismul, sunt, după mine, cel mai rău lucru. Aş vrea să schimb lumea, cu toţii am vrea, dar ştiu că nu pot să fac asta. Să zbor pe Lună ar fi un lucru interesant.