De ce se întoarce Prinţul Charles în Transilvania?

În anul în care Prinţul Charles a hotărât că vrea să vadă pentru prima dată Transilvania,  la insistenţele unei jurnaliste engleze care voia să salveze satele româneşti, ministrul român al Culturii nu l-a lăsat să intre în Viscri. Era în 1997. Satul se umpluse de romi dupa plecarea saşilor.

Prințul Charles al Marii Britanii a sosit miercuri în Transilvania într-o vizită privată de câteva zile. Face acest lucru aproape în fiecare an de când a des­coperit satul Viscri și apoi toată zona Târnavelor.  Primul popas l-a făcut la Saschiz unde a dorit să vadă un punct de procesare a fructelor, faimos pentru sucul de soc care i-a cucerit pe englezi. Produsele de aici se exportă de câţiva ani în Marea Britanie şi, an de an,   cantităţile cerute au crescut. Prinţul Charles a stat de vorbă cu cei care lucrează la făbricuţa de sucuri şi dulceţuri, cu autorităţile şi cu sătenii, după care a plecat mai departe.

Potrivit organizatorilor, prinţul Charles va poposi în România timp de trei zile şi este posibil să viziteze mai multe sate din judeţele Covasna, Braşov şi Mureş, preferându-le pe cele care şi-au păstrat specificul medieval. Printre acestea va fi şi Valea Zălanului, un cătun din judeţul Covasna cu doar 150 de locuitori, unde prinţul a cumpărat, în urmă cu câţiva ani, trei clădiri vechi de peste o sută de ani, aflate la capătul satului, pe care le-a renovat şi le-a transformat în reşedinţă de vacanţă. Departe de fastul palatului, atunci când vine în judeţul Covasna, prinţul îşi petrece timpul bucurându-se de natură şi de întâlnirea cu oamenii de care-l leagă o prietenie discretă şi sinceră.

„Vine aici în fiecare an, tot în luna mai când este câmpul înflorit şi totul e verde. Vine pentru că îl iubim şi pentru că îi plăcem noi, aşa cum suntem”, marturiseşte Sara, mama Carolinei Fernolend, directoarea Fundaţiei Mihai Eminescu. Bătrâna săsoaică povesteşte cu simplitate şi căldură cum a ajuns Prinţul de Wales să cunoască şi să iubeasca locurile lor, ce cadouri primeşte de la Prinţ şi ce scrisori îi scrie. Dar şi ea, Sara, îi pregăteşte de fiecare dată un dar, un borcănel de dulceaţă sau un ştergar. Iar întâlnirea lor este una profundă, se înţeleg dincolo de cuvinte, pentru că-i leagă şi câteva rădăcini. Sătenii spun ca l-au văzut pe uliţă, au dat mâna cu el sau l-au întâlnit pe câmp, plimbându-se pe dealuri, odihnindu-se la umbra unui nuc sau mergând pe drumuri de ţară în căruţă cu sătenii.

Prinţul de Wales a venit anul acesta un pic mai târziu de luna mai, dar a venit, semn că nu vrea să rateze nicio întâlnire programată cu noii săi prieteni şi cu locurile devenite dragi. La numai o zi după încheierea ceremoniilor care au marcat sărbătorirea jubileului de diamant al reginei Marii Britanii, a şi ajuns pe aeroportul din Târgu-Mureş. Aşa cum anul trecut a venit la scurt timp după nunta fiului său cel mare, William.

În anul în care Prinţul Charles a hotărât că vrea să vadă pentru prima dată Transilvania, la insistenţele unei jurnaliste engleze care voia să salveze satele româneşti, ministrul român al Culturii nu l-a lăsat să intre în Viscri. Era în 1997. Satul se umpluse de romi dupa plecarea saşilor. Doar câţiva saşi mai rămăseseră. Aşa că Ministerul a hotărât să-l aducă numai până la Moşna. Atunci, familia Sarei, una din puţinele care mai rămăseseră printre colinele din Viscri, a hotărât ca toată familia, fiica, nepoata şi ginerele, dar şi ea însăşi, să se îmbrace în hainele cele vechi şi au pornit spre locul de întâlnire. Au luat cu ei o fotografie a satului, un borcan de dulceaţă şi un ştergar făcut în casă. S-au dus să-i spună viitorului rege al Angliei că au nevoie de el. Că satul lor, departe de şosea, rătăcit printre dealuri, moare dacă nu va fi ajutat.

Şi prinţul a înţeles. Dintr-un borcan, dintr-un ştergar şi din felul mândru de a fi al ultimelor femei săsoaice de pe valea Târnavei, Prinţul Charles a înţeles că trebuie să le urmeze. Din locul acelei întâlniri, unde a cunoscut-o pe Sara si pe fica ei, Caroline, au pornit să îndrepte împreună tot ce era de îndreptat. În anul următor a trecut peste toate opreliştile şi a venit în satul din fotografie.

[stextbox id=”custom” caption=”Iubind ca un prinț”]Prinţul de Wales spune lumii întregi că a găsit în Transilvania un loc unic pe Pământ, un fel de rai unde omul trăieşte încă în armonie cu natura. Şi asta trebuie salvat. Vorbeşte cu dragoste despre oameni şi locuri, despre urşi şi păduri, despre produsele ecologice şi despre rădăcinile sale înfipte în pădurile Carpatice, în stră-stră-adâncuri, până la Vlad Ţepeş. Transilvănenii lui ştiu demult asta. Sunt zile când merg să pună flori la mormântul contesei Rhedey din Sângeorgiu de Pădure, strămoaşa prinţului Charles. O femeie tenace, care şi-a urmat calea inimii până la moarte, iubind şi fugind printre obstacolele orânduirii imperiale.

Dacă priviţi în înaltul zidurilor albe ale bisericii familiei sale din Sângeorgiu, înţelegeţi de ce şi-a dorit să fie aici începutul şi capătul drumului ei. Aşa cum înţelegem de ce Prinţul Charles s-a întors să-şi caute rădăcinile prin pădurile sălbatice ale României.

Pentru că el, ca şi Hans şi Sara, şi-or mai fi mulţi alţii, ştiu ce spun capetele pline de funze din biserica lui Hans.[/stextbox]

Acolo, în Viscri, în locul pestriţ de unde au plecat aproape toţi saşii şi-n locul lor au venit romii, Prinţul şi-a cumpărat o casă. E la numărul 163 de pe strada principală. Vine în fiecare an, pe un drum desfundat, plin de gropi şi surupături, vine la casa lui, la oamenii care-l iubesc şi au nevoie de el ca să se cunoască pe sine. Să găsească împreună calea.

„Mutti” dintre coline. Casa e albastră, are pivniţă, fântână, câţiva peri cu pere dulci, un şopron cu unelte de gospodărit. O roabă din lemn, obosită, un cuptor de pâine şi un car cu oiştea proptită în grindă, de care e prins un mănunchi de busuioc. Viţa de vie se întinde la soare pe zidul cald al casei şi un cocoş cântă undeva în depărtare.

În ziua când a venit prima dată „acasă”, Sara l-a întâmpinat îmbrăţişându-l, ca pe copilul ei. A trecut de bodyguarzi, şi-a desfăcut laibărul şi a arătat că nu are arme, a mers la Prinţ şi l-a luat în braţe. Prinţul a ieşit în curte cu ea, unde i-a sărutat „mânurile”. Sara nu s-a mândrit cu asta, dar a văzut uimirea celorlalţi. Apoi, femeia a tăiat o găină, a făcut supă cu tăieţei de casă şi le-a pus masa oaspeţilor.

Prinţul avea să doarmă în patul saşilor de acum câteva veacuri. O ladă cu sertare în care dormea toată familia, ceva de neînchipuit pentru o familie regală. Pe sertarul de sus dormeau părinţii, iar în cel de jos, copiii. Aşa şi-a crescut Sara pruncii, ascultându-le respiraţia şi păzindu-i de visele rele. Pe prinţ, de ale lui, nu l-a păzit nimeni.

Iar Sara ştie asta. Poate de aceea, în fiecare an îi trimite un dar de ziua lui, care este şi a ei: 14 noiembrie. Un pachet cu nuci sau un borcan de rubarbără. De la el primeşte o scrisoare scrisă de mâna lui şi miere.

Apoi, Prinţul a pornit nestingherit prin sat. Pe drumul prăfos, prin smârcurile şanţului, prin ogrăzile bălegărite şi pe la porţile caselor părăsite. Vorbea cu oamenii, dădea mâna cu ei, se simţea liber.

A luat-o în sus spre dealuri şi nu înceta să se minuneze de frumuseţea câmpurilor, a pădurilor. Se oprea în faţa unei flori, şi pe o urzică punea mâna, ne spune Sara. Pe dealurile Târnavelor prinţul a hotărât că locul acesta merită salvat.

În satul de dincolo de dealuri, la Richiş, stă Hans. Un fel de Sara cu pantaloni. Agil şi puternic, la cei 80 de ani ai săi, Hans a fost singurul care a ştiut că-i musai („Es muss sein!”) să fie o cale de salvare şi aici. Trebuie doar să o găsească.

A intrat în biserica lui, cu cheile în mînă. Îi rămăseseră pe cap un sat gol şi o biserică goală. A început să cerceteze zidurile. Ştia de la femeile bătrâne că undeva, într-un colţ, răzuind pereţii, au găsit un cap ciudat. Un cap de om, cu frunze şi coarne, cu fruntea bombată şi ochii bulbucaţi. Un drac! Preotul a spus atunci: Tăceţi, avem o biserică evanghelică, nu avem draci în ea! Nu spuneţi nimănui ce aţi văzut.

Hans a închis uşa bisericii în spatele lui şi a început să caute. De acum era singur, putea să afle, liniştit, adevărul. A cercetat perete cu perete şi l-a găsit. Erau mai mulţi, erau peste tot. La toate încheieturile bisericii, pe toate coloanele, înspre tavan şi jos, să-l vezi doar din genunchi. Săpat în piatră, chipul schimonosit ieşea dintre frunze, trebuia doar să-l vezi.

Hans s-a speriat: ciorchine de capete împodobeau biserica lui. 500 de ani stătuseră ascunşi din porunca preoţilor, sub tăcerea satului. Ceva atât de evident şi atât de greu de văzut! Ca toate lucrurile importante.

A început, însă, să-i arate vizitatorilor. Părea că o face în glumă, îi arăta ca pe o ciudăţenie a locului. Până când, o canadiancă, un profesor din America, un englez şi o artistă i-au spus, rând pe rând, povestea capului din frunze. Era Omul Verde, Grüne Mann sau Green Man.

Doar în vechile biserici din Anglia se mai găseşte reprezentarea lui. E un zeu celtic, zeul vieţii, al suflului vital şi creator, partenerul Mamei Pământ, vechi de pe la 600-700 înaintea erei noastre.

Un profesor învăţat de la Washington i-a scris lui Hans: În credinţa vechilor celţi, toată puterea şi inspiraţia omului se află în cap. Iar capul Grüne Mann spune că pământul trebuie păstrat aşa cum a fost, dacă vrem să supravieţuim: noi suntem ai pământului, nu pământul este al nostru.