Ca o lumânare

(Omagiu postum profesorului nostru Traian Rotariu)

Vestea că profesorul Traian Rotariu nu mai este lovește comunitatea sociologilor de o manieră profundă, o suferință pe care o simți tot mai ascuțit, pe măsură ce trece timpul și uluiala de la aflarea veștii se risipește. E o durere surdă și o descurajare care te cuprinde doar atunci când simți că este vorba de o pierdere pe care nu o poți compensa, un gol pe care nu-l vei putea umple niciodată.

A fost profesorul nostru, al tuturor, nu a avut niciodată orgoliul de a se opri la un număr de discipoli cu care să caute să șocheze sau să își promoveze viziunea lui sociologică. A fost dascălul nostru apropiat, a avut răbdare să ne crească pe toți și să ne învețe multe lucruri fundamentale. Un lucru important pe care ni l-a transmis a fost acela că nu există știință socială fără observație sociologică. În același timp, mi-a spus odată când încercam să mă justific pentru tendința mea spre interpretare și speculație, că este bine ce fac, deoarece faptele sociale nu vorbesc de la sine, ci este nevoie de imaginație și intuiție pentru ca, intrând pe poarta deschisă de cantitativiști, să găsești marile înțelesuri prin analiză și interpretare.
Ne spunea mereu că niciodată sociologia nu va putea da un răspuns definitiv și că trebuie să punem mereu sub semnul întrebării orice adevăr, mai ales tezele care par a avea consens în comunitatea științifică, că trebuie să vedem mereu schimbarea, uneori insesizabilă, a lumii sociale. Una dintre obsesiile mele viitoare de cercetare a fost inspirată de profesorul nostru: caută în zona cunoașterii comune, îmi spunea când studiam dimensiunea simbolică a realității sociale, oamenii nu se înșală în totalitate, în credințele și iluziile colective există sâmburi de adevăr pe care îi pierdem dacă nu completăm cunoașterea cu analiza sistematică a opiniilor și interpretarea fundamentelor cognitive sau motivaționale ale acțiunii.

Profesorul Rotariu a fost și va rămâne unul dintre cei mai importanți sociologi pe care România i-a avut vreodată. A creat, alături de Profesorul Ion Aluaș, școala de sociologie de la Cluj, făcând-o să reziste chiar și atunci când sociologia fusese sufocată și desființată în România, în timpurile grele ale comunismului.
A fost creator de școală, dar și deschizător de drumuri, consolidând linii de cercetare și domenii ale sociologiei sau demografiei, sociologiei opiniei publice sau statisticii sociale. Un intelectual de marcă, dar un om de o modestie uimitoare și o bunătate care nu caracterizează decât foarte rar spațiile academice, pline de orgolii si ambiții. Singura luptă la care participa blândul nostru dascăl era cea cu nerăbdarea noastră de a face salturi în cunoaștere, de a ajunge rapid la adevăruri fără fundamente, doar cu îndrăzneala și orgoliul tinereții.
Ne lăsa liberi să gândim, ne împingea de multe ori spre alți profesori pe care mereu ni-i recomanda cu generozitate, ca fiind buni sfătuitori sau dirijori pentru viitoarele noastre trasee de dezvoltare. Cunoașterea noastră este complementară cu alte forme de cunoaștere din științele sociale, ne spunea mereu, de aceea ne lua cu el în experimente și cercetări din zona urbanismului, geografiei sociale, studiului comunităților ori în arhivele datelor de statistică și documente sociale constituite în secole de istorie.
Dorea sa facă mereu lucrurile cu o precizie de ceasornicar, deși ne îndruma mereu să vedem științele sociale ca fiind științe slabe, care mereu au nevoie de consolidări prin cercetare empirică sau date cantitative.

Blajinul nostru dascăl este unul dintre acei oameni despre care pot spune că mi-au schimbat viața și îmi pare rău că nu i-am mărturisit niciodată asta, deși sunt sigur că știa mereu ce este mai bine pentru noi; dincolo de modestia sa neobișnuită, ne ghida cu o precizie nevăzută și se bucura de succesele noastre.
Sociologia românească pierde una dintre coloanele de susținere, un universitar model și un luptător, uneori tăcut, dar mereu tenace, pentru adevăr științific și răspândirea culturii generate de științele sociale.
Deși știa de ce este capabil, niciodată nu și-a revendicat vreun merit și orice recunoaștere sau premiu, le primea cu emoție și mirare, uneori cu neîncredere, deoarece întotdeauna spunea că este terorizat de gândul că nu poate face mai mult pentru studenți sau pentru societate.

În aceste zile triste, când profesorul nostru se integrează în marele cosmos, peste tot în lume miile de studenți și doctoranzi pe care i-a clădit ca intelectuali și ca oameni vor aprinde lumânările recunoștinței și îl vor petrece cu un gând pios, un val de lumină și căldură se va ridica spre cer. Ni-l închipuim trecând vămile cerului zâmbind blând, resemnat, cu gândul lui Blaga, filosoful și poetul pe care îl iubea în secret, el, marele tehnician al numărului și iubitorul faptelor sociale cântărite și măsurate: “Omule, ziua de-apoi/ e ca orice altă zi./ Îndoaie-ţi genunchii,/ frânge-ţi mâinile,/ deschide ochii şi miră-te./ Omule, ţi-aş spune mai mult,/ dar e-n zadar,-/ şi-afară de-aceea stele răsar/ şi-mi fac semn să tac/ şi-mi fac semn să tac.”

De altfel, chiar Domnia Sa, marele nostru dascăl, se uita la viață prin ocheanul unei înțelepciuni care era parcă născută odată cu el. Când l-am cunoscut era încă tânăr, avea în jur de patruzeci de ani, dar aveai senzația unui om de un echilibru perfect care nu se grăbea, nu se speria de nimic, nu se mira, privea marea trecere cu o detașare de alchimist care își contemplă cu mirare calmă propria transformarea în humă.
Acum, parcă a vrut să folosească zarva sărbătorii de trecere în noul an, ca o cortină, după care să se furișeze dincolo, fără să deranjeze, fără să atragă atenția, fără să producă suferință.
A ars ca o lumânare, până la capăt, încălzindu-ne sufletele de adolescenți speriați de viitor și luminându-ne cărări neștiute pe care azi unii călcăm cu greutate și încredere. Vom duce mai departe lumina și căldura primite, fiecare după puterile sale.
Astfel, Dascălul nostru blând și bun va mai trăi alături de generații de acum încolo. Pentru că profesorii pot să moară, dar dascălii și lumina pe care o duc în lume, nu se stinge niciodată.

Drum lin în lumina de sus, bunule și blândule Dascăl!

[stextbox id=’custom’]Traian Rotariu, profesor universitar emerit (12.02.1943 – 28.12.2021), a fost o personalitate marcantă a sociologiei din România și unul dintre fondatorii Catedrei de Sociologie clujene de după 1989.
În urma sa rămâne o operă academică impresionantă dedicată cercetării științifice a socialului și o tradiție a valorizării studiului empiric riguros, a reflecției teoretice și metodologice. Manualele sale de metodologia cercetării, statistică și demografie au pregătit generații de sociologi, iar doctoranzii îndrumați și-au continuat cariera la diverse centre universitare sau institute de cercetare. Maniera sa colegială, impregnată de profesionalism, modestie intelectuală și căldură umană, a avut un rol formativ pentru colectivul Catedrei de Sociologie pe care l-a condus aproape două decenii.
Înmormântarea va fi în data de 31 decembrie, de la ora 11, în Cimitirul din Mănăștur, Cluj.
Un spațiu comemorativ amenajat în foaierul Casei Universitarilor va fi deschis pentru un ultim omagiu adus domnului profesor Traian Rotariu în cursul zilelor de joi, 30 decembrie între orele 14 – 20 și luni, 3 ianuarie, între orele 9 – 16. Sunteți bineveniți să transmiteți un gând de rememorare prin intemediul caietului dedicat amintirii domnului profesor. Condoleanțe familiei îndurerate!
Facultatea de Sociologie si Asistenta Sociala, UBB[/stextbox]