Vasile Dâncu: Nu statul trebuie resetat, trebuie resetată total politica pe care o facem în România

Tragedia de la Caracal a răscolit o națiune și va sfârși în uitare.  Cel mai probabil, rana colectivă provocată de calvarul tinerelor se va cicatriza, fără ca durerea națională să declanșeze transformările structurale, instituționale și politice care ar putea preveni următoarea dramă. S-a întâmplat și în trecut.

Însă, tragedia de la Caracal ar trebui să producă un șoc emoțional în toată elita noastră și în clasa politică, care să aibă ca efect minimal abandonarea politizării excesive a tuturor instituțiilor, spune sociologul Vasile Dâncu, într-un interviu pentru Transilvania Reporter. El este sceptic că acest lucru se va întâmpla. „Toate dramele sunt folosite și căpușate politic și orice minune ține doar trei zile, cum se spune din vechime… Pe noi și Pe liderii politici pe
care îi avem emoția ne mișcă repede, dar nu durabil. Vor uita foarte repede toți politicienii aceaste nenorociri și se vor lupta pentru alte ținte”. Fost vicepremier în guvernul tehnocrat instituit la presiunea străzii, Vasile Dâncu este avizat în privința fragilității proectelor și strategiilor de modernizare. ”După plecarea mea – spune fostul demnitar – cu exceptia guvernului condus de Sorin rindeanu, toate proiectele mele au fost oprite, ignorate sau  mutilate în parlament sau în ședințele guvernelor care au venit”. Politica românească se fundamentează permanent pe răbufniri emoționale și asta e o componentă a inutilității ei. ”Nu se poate construi nimic pe emoție, îți scapă printre degete”, spune Vasile Dâncu. Pentru a declanșa proiecte de modernizare pe termen lung, partidele ar trebui să găsească resurse de colaborare pentru a adapta Constituția nevoilor actuale ale românilor. ”Nu cred că se va întâmpla asta”, mai spune sociologul clujean, indicând și riscurile ”cred ca statul român poate eșua si eșecul poate fi garantat dacă nu gândim că, în viitor, trebuie refăcută capacitatea statului de a produce acțiune publică”

Clasa politică să spună cinstit: suntem de vină pentru că am neglijat reforma onestă a poliţiei şi profesionalizarea administraţiei

Transilvania Reporter: Tragedia de la Caracal a resuscitat ideea că statul român e unul eşuat. Adică, e limpede că funcția esențială a statului, și anume aceea de a apăra viața și libertatea oamenilor, în cazul celor două tinere cel puţin, n-a putut fi îndeplinită. De aici, în climatul acesta de emoţie şi de furie colectivă, senzaţia falimentului de ţară e de înţeles. Dar, dacă ne desprindem de dramatismul momentelor prin care trecem, e întemeiată formularea „eşec total al statului”?

Vasile Dâncu:  Temei legate de posibilitatea de a eșua statul român i-am dedicat, așa cum știți bine, un întreg număr din revista Sinteza. Nu voi relua analizele detaliate, dar voi relua doar două, trei idei. În primul rând, există o bibliografie consacrată în științele sociale care oferă modele și indicatori în care apar câțiva factori: ipoteza geografiei (subdezvoltarea vine din dezavantajul geografic sau de resurse); ipoteza „ignoranţei” (liderii politici nu înţeleg) sau „ipoteza culturală” (anumite culturi nu pot naşte modele de dezvoltare). Niciunul dintre factorii analizați în cazul nostru nu pot duce la concluzia de stat eșuat. Există, totuși, un factor care are influență și în slăbiciunile statului nostru: capacitatea de a construi instituţii incluzive, care creează ordine şi stat de drept, care permit folosirea resurselor şi a inovaţiei şi care creează partajarea puterii. Privind la rece, în 30 de ani, statul român a făcut mulți pași spre modernizare, dar trebuie să recunoaștem, cei mai mulți la presiunea UE, NATO sau Banca Mondială.

În mandatul meu de vicepremier în guvernul condus de Dacian Cioloș am avut ca obiectiv autoasumat resuscitarea, proiectarea sau finalizarea unor strategii de modernizare a statului și administrației, dar după plecarea mea, cu excepția guvernului condus de Sorin Grindeanu, toate proiectele mele au fost oprite, ignorate sau mutilate în Parlament sau în ședințele guvernelor care au venit. În locul unei strategii care să se origineze în interesul public s-au promovat interese particulare, de partid sau pentru diferite categorii de funcționari publici. Am promovat o Strategie pentru Dezvoltarea Teritorială a României (SNTR) realizată după ani de colaborări cu specialiști străini și români, un adevărat masterplan al dezvoltării României. Ea este și acum blocată de UDMR, deși trebuia să intre la votul final în decembrie 2018. Codul administrativ a fost negociat în parlament, încât aproape nu îl recunosc, Strategia de Consolidare a Administrației Publice – SCAP- este lăsată în uitare, Codul urbanismului cred că a fost abandonat, descentralizarea și strategia de profesionalizare a angajaților din administrație, deşi au fost promovate de guvern, nu cred că au mai fost continuate, strategia de regionalizare este la fel lăsată la congelator de interesele centralizatoare de la București. Ce să spun? Guvernele din ultimii zece ani au fost interesate de măsuri populiste sau redistributive, dar nu au urmărit consistent consolidarea capacității statului pentru acțiune publică. Cred că statul român poate eșua și eşecul poate fi garantat, dacă nu gândim că, în viitor, trebuie refăcută capacitatea statului de a produce acţiune publică.

Nu-mi vine să cred când văd că toată lumea vrea doar demisii, plecarea de la guvernare sau promovarea urgentă a unor hotărâri sub presiunea opiniei publice, dar nimeni din clasa politică nu spune cinstit: suntem de vină pentru că am neglijat reforma onestă a poliției, profesionalizarea administrației și nu schimbarea capilor poliției de câte ori vine un nou partid la putere. Nimeni nu caută să facă acele reforme care ar fi convenabile pentru el dacă ajunge în opoziție. Toate dramele sunt folosite și căpușate politic și orice minune ține doar trei zile, cum se spune din vechime.

La noi, asistăm de câțiva ani la o bătălie dintre Președinție, Guvern, Parlament pentru a numi șefi de instituţii care se ocupă de justiție sau securitate. E o rușine, mai ales că toată lumea participă la această bătălie.

Să ne referim la poliție aici sau la alte instituții care se ocupă cu siguranța cetățeanului. De câte ori se schimbă puterea, se schimbă și șefii acestor instituții, până la nivel de județ sau municipiu. Am văzut asta la toate guvernele, inclusiv la guvernul tehnocrat din care am făcut parte. Ar trebui să iasă toată lumea în stradă pentru că să păstrăm independența acestor instituții. Se fac concursuri de formă, trucate, de fapt, puțini oamenii care sunt profesioniști adevărați scapă de aceste campanii pentru oameni noi sau oamenii noștri. Cunosc mulți polițiști, de la toate nivelele, toţi sunt disperați de această insecuritate în funcție, de pilele unora, şi de veniturile mici și condițiile de muncă ale celor care lucrează în prima linie. Tragedia de la Caracal și altele de acest fel ar trebui să producă un șoc emoțional în toată elita noastră și în clasa politică pentru că să nu mai promovăm această politizare excesivă a tuturor instituțiilor. Apoi trebuie să vedem ce lipseşte acestor instituții, ce tip de oameni angajăm și cum îi formăm pentru misiunile din aceste zone. Dar pe nimeni nu interesează asta, toată lumea își vrea oamenii în funcții cheie din administrație, indiferent de rezultatele muncii lor. Poliția sau jandarmeria au reuşit să reducă mult cifrele infracţionalității din România și este nedrept să judecăm un întreg sistem după aceste tragedii care, desigur, nu trebuie minimizate, dar care sunt, totuși, din fericire, izolate. Însă aceste drame înfiorătoare trebuie să declanșeze proiecte de modernizare pe termen lung. Nu cred că se va întâmpla asta pentru că nu suntem doritori să facem un lucru esențial pentru viitorul României: să găsim resurse de colaborare între partide pentru a modifica Constituția României. Cred că de aici trebuie să înceapă o nouă etapă în gândirea sau regândirea proiectului nostru de societate. Multe ambiguități, multe conflicte de putere sunt alimentate de imperfecțiunile unui proiect constituțional care era conform cu așteptările și închipuirile noastre din perioada de după Revoluție. Acum gândim altfel, nevoile sunt altele, oamenii reali vor altceva de la stat, spre deosebire de cetățenii schematici închipuiți de constituționaliștii noștri, oameni deștepți, dar crescuți în amfiteatre și biblioteci.

 

T.R.: În siajul evenimentelor de la Caracal, doi prezidenţiabili, domnul Klaus Iohannis şi domnul Dan Barna, au făcut apel la resetarea urgentă a funcţionării statului. Se vorbeşte în mediul online despre desfiinţarea instituţiilor şi reînfiinţarea lor, o politică a pârjolirii statului ca germen al reconstrucţiei. E desigur exagerat, însă nevoia unei reconstrucţii instituţionale nu poate fi negată. Cum trebuie procedat pentru a da fond acelor instituţii ale statului, esenţiale, dar care par să fi împrumutat de la corespondențele lor din Vest doar forma?

V.D.: Pe noi și pe liderii politici pe care îi avem, emoția ne mişcă repede, dar nu durabil. Vor uita foarte repede toți politicienii aceste nenorociri și se vor lupta pentru alte ținte. Nu știu ce înseamnă desființarea și resetarea statului. Statul este produsul unei culturi, al unei mentalități, iar acestea nu se schimbă prin decret, cum spunea un mare sociolog francez contemporan. Dacă ne uităm cu atenție, vedem că acum există o anumită ruptură între stat și cetățean, dacă vorbim despre îndatoririle noastre și de încredere, dar această prăpastie dispare atunci când cerem statului tot felul de bunuri colective și individuale. După 30 de ani avem încă o cultură politică precară, avem mai mult credințe decât proiecții realiste, credem mai mult în mitul tătucului decât în nevoia de instituții puternice. De peste un deceniu, de la „Politica inutilă”, primul meu volum de eseuri critice după ieșirea din guvern, și până la „Politically incorrect”, ultima mea utopie lansată sub formă de carte, susțin un lucru care cred că este de bun-simț: Nu statul trebuie resetat, trebuie resetată total politica pe care o facem în România.

Sunt lucruri mai simple, dacă privim la detalii: să ne uităm în aceste instituții, să vedem unde s-au blocat procesele de modernizare, ce s-a greșit și să reparăm. Dar când e vorba despre desființări, ar trebui să fim mai prudenți. Nu desființăm la nervi, ci după analize. Să ne aducem aminte cum ne-am jucat cu desfiinţările în Ministerul de Interne, în ultima vreme. După conflicte cu caracter politic am desființat structuri și am bulversat toată activitatea legată de siguranța populației. Parcă în 2011 am desființat poliția rurală, posturile de poliție comunale pentru că erau un „lux”. Cred că s-au dat afară vreo 10.000 de oameni și am lăsat niște unități mobile care trec din când în când prin localităţi, dar oamenii au nevoie de polițist în fiecare localitate și tot timpul. Totul s-a întâmplat după ce polițiștii au manifestat la Cotroceni împotriva președintelui Băsescu. S-a desființat în 2016, prin Ordonanță de urgență, și pentru rațiuni de controversă politică, unitatea DIPI și înlocuită cu DGIPI, dar noul ministru nu a mai avut timp să facă o reformă pentru că mandatul lui a fost doar de vreo două luni.

Sunt doar două situații recente, dar avem multe exemple jenante de strategii greșite. Azi este nevoie de vocea specialiștilor, mai există încă experți în poliție, mulți școliți în Germania, SUA sau în alte țări. Trebuie analize neutre, combinate cu viziunea specialiștilor pentru a optimiza activitatea acestor instituții și mai ales trebuie destul de mulți bani. Securitatea populației costă, iar noi trebuie să plătim acest preț. Putem găsi exemple de poliţiști corupți, cinici sau… burtoși, dar aceștia nu sunt reprezentativi pentru poliția română. Ce trebuie să le cerem conducătorilor acestui sistem instituțional este să dispară aceste exemplare și să lupte la construcția unui noi culturi organizaționale. Dar trebuie să-i ajutăm să facă asta. Astfel, nu cred că, dacă mâine dăm afară toți polițiștii, efectul este creșterea siguranței populației. Multă lume văd că vorbește prin social media, dar și în alte locuri, sub imperiul emoției tot felul de prostii privind cum ar trebui să facem tabula rasa și apoi pe cenușa statului să se nască miraculos un stat ideal. Mă sperie această formă de demagogie sau iraționalitate, deoarece este vorba despre faptul că trebuie să participăm la o construcție instituțională, nu la un incendiu general. O construcție sau o reconstrucție a statului nu se face peste noapte, fără şcoală. Fără a pregăti noi generații de funcționari publici. Există un public tânăr care protestează și care poate constitui o bază pentru reconstrucția unor instituții, dar drumul este mai lung și trece prin educație și mai ales printr-o reconstrucție culturală de esență morală. Cei care fac politică sau administrație trebuie să urmărească doar interesul comun sau interesul cetățenilor. Aceasta ar fi o revoluție morală și, dacă nu se întâmplă, nu avem nicio șansă să vedem vreo schimbare, pot să vină oameni noi în politică, tineri frumoși și liberi, sau justițiari de orice fel.

Nu ştiu ce înseamnă desfiinţarea și resetarea statului. Statul este produsul unei culturi, a unei mentalități, iar acestea nu se schimbă prin decret

 

T.R.: Contrastant este, privind peisajul geografic unde a avut loc tragedia acelor tinere, că, în decurs de câţiva kilometri, identificăm o bază militară de ultimă generaţie şi o realitate socială, economică, administrativă, culturală de bazar oriental. În decursul celor 30 de ani de revoluţie continuă, România a redus decalajele economice şi tehnologie, dar a rămas în starea de înapoiere culturală şi a mentalităţilor. Într-o ţară pepinieră de informaticieni, dau greş tocmai sistemele inteligente, 112, cardul de sănătate, ANAF. Cum se explică acest paradox al modernizării României?

V.D.: Inconsistența culturală, un exemplu al formelor fără fond. Interpretăm cultural niște practici moderne și noi trăim la porţile Orientului, vorba tânărului Caragiale, „ou tout est pris à la légère”. Modernizarea noastră este una fragilă, este o parte de mimetism și obligație internațională, pe de altă parte este rezistența la globalizare considerată ca nou colonialism. Am fost obișnuiți să simulăm sub comunism, simulăm și acum multe procese ale modernizării . Un sociolog român (Constantin Schifirneţ) numește aceste procese „modernizarea tendenţială”, adică o tendință de modernizare inegală, dacă analizăm domenii diferite, un proces de sus în jos. Încercăm să ardem etapele, interpretăm original și nu respectăm „rețetele”. Ne cuplăm la marile tendințe culturale prin elite, dar ne lipsesc multe componente civilizaţionale. Cât timp aproape jumătate dintre români merg la WC în fundul curții și școala nu este pe primul plan, nu putem avea mari pretenții. Și în India sunt milioane de informaticieni buni, dar, la baza marilor clădiri moderne, începe mizeria și Evul Mediu. Psihologic, trăim în clanuri și familia este principala noastră protecție, nu avem încredere în nimeni, nici în stat, nici în funcționari și această spirală a neîncrederii se reproduce. De aceea corupția nu dispare decât în discursurile politice. Când un partid intră în opoziție, critică corupția guvernanților, dar își apară corupții lui, când se schimbă guvernul, și acel partid ajunge la putere, uită de programul anticorupție. Nivelul celor din administrația publică este destul de scăzut, pentru că sunt zeci de mii de pile ale politicienilor, dar și ale celor care țin teorii despre depolitizare. Dacă am face o analiză a personalului din ambasade sau consulate, o să vedem că peste tot sunt rudele politicienilor, cu sau fără specializare, cu sau fără cunoașterea limbilor din mediul de inserție. Democrația a fost și încă este pentru noi doar un mod de a pătrunde în Europa, dar nu o nevoie reală. Încă nu reușim să vedem nevoia instituţionalizării practicilor sociale sau nevoia participării la o nouă conștiință etică.

Dacă vrem să omorâm statul, atunci dăm o lovitură mortală naţiunii române.

 

Există un public tânăr care protestează și care poate constitui o bază pentru reconstrucţia unor institutii, dar drumul este mai lung şi trece prin educaţie şi mai ales printr-o reconstrucţie culturală de esentă morală. Cei care fac politică sau administraţie trebuie să urmărească doar interesul comun sau interesul cetăţenilor. Aceasta ar fi o revoluţie morală şi dacă nu se intâmplă, nu avem nicio şansă să vedem vreo schimbare, pot să vină oameni noi în politică, tineri frumoşi şi liberi, sau justiţiari de orice fel.

T.R.: Dincolo de erorile de sistem, tragedia de la Caracal evidenţiază tarele de instruire ale angajaţilor, completate de absenţa unor valori profund umane, cum sunt compasiunea sau ajutorarea celuilalt. La noi, cu o întârziere istorică cronicizată, comandă puterea banului şi a indivizilor din ierarhia administrativă, în dispreţ faţă de cel slab sau vulnerabil. Asta când lumea civilizată se străduieşte să dea întâietate educaţiei şi culturii în sensul cel mai larg. Să presupunem că progresul economic e inevitabil, dar dacă el degradează profilul psihologic al românilor, îi intimidează şi le reduce stima de sine celor mai mulţi dintre cetăţeni, cum vom putea vorbi de o reconstrucţie a instituţiilor? În fond, statul nu poate fi mai bun decât cetăţenii care îl compun. Cum procedăm să întărim cetăţeanul pentru a întări practic statul? E neverosimil că o tânără aflată în situaţia în care a fost Alexandra să apeleze la ajutorul angajaţilor statului cu reţinere şi teamă că solicitarea ei îi va deranja?

V.D.: Cea mai mare nenorocire a României vine din nesocotirea nevoii de a moderniza şcoala şi din nesprijinirea dascălilor cu resurse şi libertate. Nu înțeleg de ce școala nu este pentru elită politică o mare urgență, o continuă preocupare, o mare îngrijorare. Am participat la nașterea unui Pact Național pentru Educație, care a fost abandonat în scurt timp de la lansare. Anii trecuți, Președinția a realizat o consultare națională legată de educație, dar, fără un consens și fără dialog, nu va fi decât o colecție de câteva mii de pagini. Dacă facem politică doar de confruntare, în care liderii nu colaborează și nu se suportă, nu vom face nimic. Dacă aș fi președinte, aș declara stare de necesitate pe baza cifrelor legate de educație: în fiecare an, doi elevi din zece renunţă la şcoală şi aproximativ 42% dintre elevii români de 15 ani sunt analfabeţi funcţional, conform unui studiu al Centrului de Evaluare şi Analize Educaţionale. Avem cele mai mici cheltuieli publice cu educaţia din UE raportat la PIB (2,99%) şi ne aflăm pe penultimul loc din UE în privinţa cheltuielilor cu cercetarea şi dezvoltarea (0,49%), spun datele Eurostat. În ultimii opt ani, populația școlară a scăzut cu peste 700.000 de copii, iar anul acesta în 40 de licee tehnologice din România promovarea bacalaureatului a fost zero, adică niciun elev nu a luat examenul de bacalaureat. Asta înseamnă pierderea identităţii şi imposibilitatea de a articula o cultură naţională, ca armă strategică pentru creşterea brandului de ţară în competiţia şi concertul naţiunilor.

Ar mai fi un lucru important de comentat despre statul român, deoarece cred că mulți cad în capcana de a-i cânta prohodul, de a-l considera mort sau eșuat. Vorbeam înainte despre faptul că s-au întrerupt procese de modernizare, că încă nu este total funcțional, că are parcă prea multe din defectele noastre, cetățeni români, dar cu toate imperfecțiunile, statul român este rezultatul unui proiect din secolul al XIX-lea de a realiza unirea și continuitatea pe acest teritoriu. Statul a reușit să supraviețuiască câtorva dictaturi, războaie, încercări de denaturare și spălare a creierului națiunii, tranziții, a realizat continuitatea națională și unitatea teritoriului, în timp ce multe state din zonă au dispărut. Statul român a fost şi va fi coloana vertebrală a naţiunii. Dacă vrem să omorâm statul, atunci dăm o lovitură mortală naţiunii române. Unii au preluat ca fraierii, alţii pentru că sunt naivi, unii de ticaloşi, aceste slogane care vizează fragilizarea identităţii noastre nationale bazate pe stat şi naţiune. Elita noastră ar trebui să se ocupe de asta şi să nu lase ca aceste manipulări să ne schimbe modul de a vedea lucrurile. Statul trebuie mereu perfecţionat, reformat, adaptat, dar nu putem renunţa la el aşa cum ne sfătuiesc inamicii sau promotorii unei globalităţi disolutive.

Eu cred că acesta este un lucru important și ar trebui să ne conducă la un proiect pentru următoarea sută de ani dacă națiunea e stabilă și unită: modernizarea lui, transformarea lui într-un stat flexibil și inteligent.

 

T.R.: În final, cine credeţi că va deconta electoral emoţia acestor momente şi ce partid o va tezauriza? Teoretic, familiile victimelor din Caracal sunt parte din bazinul electoral al partidelor tradiţionale şi ei, ca mulţi alţi cetăţeni din România profundă, au acum sentimentul că statul, aşa cum a fost construit în ultimii 30 de ani, i-a abandonat, că sunt victime ale gravei polarizări economice şi culturale şi ale decalajelor între regiuni. Credeţi într-o prognozată înfrângere a partidelor tradiţionale în alegerile viitoare, un trend european de altfel?

V.D.: Un lucru este sigur, emoția nu se poate tezauriza, ea poate produce explozii, răsturnări de situație, dar emoția este ca nisipul, mișcătoare. Nu se poate construi nimic pe emoție, îți scapă printre degete. Dinamica politicii românești a fost marcată mai degrabă de răbufniri emoționale în aceste trei decenii, puțină raționalitate găsim dacă studiem momentele importante. E clar că alegerile viitorului vor fi marcate de progrese ale partidelor mai noi, dar nu cred că se va schimba foarte repede modul de a face politică, pentru ca partidele tradiționale să nu se poată adapta. Mai cred un lucru: unele momente emoționale pot produce reorientări bruște și unele partide tinere pot ajunge la putere rapid. Dar pentru a rămâne la putere firesc, de o manieră solidă, trebuie construcție organizațională, crearea unei culturi politice, reprezentarea intereselor unor publicuri diverse. Multă muncă, dedicare, organizare, iar dacă primești puterea cadou, fără a avea un proiect de societate, acest cadou poate fi unul otrăvit, adică puterea se poate pierde repede. Vom vedea ce se va întâmpla în viitor, cum se vor adapta noile mișcări politice la proba deținerii puterii, când va veni acest moment.

Îmi aduc aminte că, în 1996, l-am auzit pe cel mai important strateg și intelectual al dreptei spunând, după emoția câștigării alegerilor de către CDR, că dreapta a stat 50 de ani în opoziție și urmează 50 de ani la putere și că rolul istoric al PDSR s-a terminat, iar după doar 4 ani să predea puterea stângii. Am văzut și un lider de stânga spunând că peste câțiva ani dreapta va dispărea și a fost contrazis de alegeri peste un an. PSD se află acum în pericol dacă nu va reuși să schimbe mai multe lucruri în timp scurt, dar nu aș spune că va fi așa de simplu să dispară stânga, chiar dacă distincția dintre stânga și dreapta este tot mai greu de susținut, mai ales după ce populismul progresist macronian încearcă să facă un coctail din tot felul de idei politice, noi sau vechi.

Am prevestit dificultățile partidelor tradiționale de vreo trei ani, am discutat cu conducerile partidelor din mainstream de mai multe ori despre ciocnirea cu viitoare mişcări de protest și cu partidele fără sediu, născute în stradă. Nu am pretenția să înțeleagă, dar mai puțin cred că ar putea face ceva în sensul acesta. Pierderea alegerilor este o pedeapsă insignifiantă față de marea culpă a întregii elite românești, unde politicienii au cea mai mare vină. Am și experiența din guvernul „tehnocrat” și pot să proiectez și în viitor posibile evoluții. Nu sunt optimist în niciun caz. Este clar că partidele tradiționale vor avea probleme de adaptare la viitor, mai ales pentru că se oligarhizează, caută că să se închidă în grupuri care monopolizează conducerile centrale și care cred că își pot păstra privilegiile. Dacă s-ar uita cu atenție, ar vedea cum conducerile partidelor se schimbă repede și imprevizibil, mai ales că luptele interne sunt tot mai violente și fără reguli. Practic, democrația internă este rară, iar competiția internă loială nu este admisă. De fapt, și la partidele noi se vede o tendință asemănătoare în dinamica internă, doar sunt plămădite din cultură politică tot românească.

Dar pierderea alegerilor în România pentru un partid sau altul nu este o tragedie, decât poate pentru sinecuriştii care își pierd funcțiile bine plătite. Pierderea cea mai mare este cea a cetățenilor români, care visează schimbarea în bine la fiecare alegeri, trec uneori de la un candidat sau partid la altul, dar până la urmă se lovesc de cazuri cum a fost Colectiv sau proaspăta tragedie din Caracal, în care simt disperarea că semenii lor nu se pot baza pe stat și pe cei care i-au ales să le reprezinte interesele. Speranța românilor că generațiile viitoare de copii sau nepoți vor trăi decent și sigur în România se pierde în fiecare zi, aceasta este marea pierdere generată de slăbiciunile statului și de politica inutilă a acestor ani.