Ca-n Evul Mediu în mijlocul civilizației

La doi pași de drumul național Satu Mare – Baia Mare, la numai 20 de kilometri de municipiul reședință de județ, după ieșirea din Ciuperceni, există o mică așezare în care își trăiesc existența trei familii. Dobrihat, cătunul cu 13 case. Doar trei mai sunt locuibile, iar familiile care au mai rămas acolo trăiesc și azi ca-n Evul Mediu, în întuneric și noroi. Cei șapte copii mici care locuiesc în această așezare, uitată de lume, abia reușesc să frecventeze grădinița și școala, din cauza lipsei banilor. Par resemnați și se luptă să-și păstreze mica lor lume.

Oamenii de aici au ajuns la limita răbdării, şi-au pierdut încrederea în autorităţi  şi în politicieni. Oamenii susţin că în timp ce ei sunt duşi cu vorba, pe alte străzi din alte zone, unde locuiesc la fel, doar câteva familii, a fost introdus curentul. Este cazul familiei Belbe. De loc din comuna Turț, cei mai în vârstă membri ai familiei, Vasile și Marica, și-au cumpărat teren la Dobrihat prin anii ’70, când cătunul era locuit de mai multe familii. S-au descurcat cum au putut. Și-au cultivat 50 de ari de teren cu de-ale gurii. Cu asta au noroc că au ce să pună pe masă în fiecare zi. Alături de cei patru copiii ai lor au trăit ani în șir în astfel de condiții, până ce trei dintre copii și-au luat inima-n dinți și au plecat în străinătate, pentru a câștiga un bănuț. Băiatul cel mic, Gheorghe, a rămas în schimb alături de părinți, de soția sa și de cei doi copii, la Dobrihat, unde trăiesc și în ziua de azi. Soția tânărului stă toată ziua acasă, are grijă de cei doi copii. El pleacă de multe ori cu săptămânile prin țară, ca să câștige o pâine.

„Noi nu avem telefoane. Soțul pleacă foarte des prin țară, pe unde poate să câștige un leu și nu vine săptămâni întregi. Nu știm nimic de el deseori și ne facem griji. Dar asta este, altfel cum să supraviețuim?“, povestește Ileana.

La lumina lumânării

Înconjuraţi de pădure, membrii familiei Belbe trăiesc la fel în fiecare zi. Duc o viaţă extrem de simplă, asigurându-și necesarul zilnic din creşterea animalelor și cultivarea terenului. Extrem de modeşti şi ospitalieri, trăiesc cu teama că locul va rămâne pustiu într-o zi. Cea mai mare bucurie o au atunci când cineva se încumetă să treacă prin zonă şi să le intre-n casă. Familia Belbe încă trăiește la lumina lumânării și nu a simţit niciodată căldura emanată de o centrală. Niciodată nu au avut gaz, iar singura soluţie pe timp de iarnă rămâne soba cu lemne. Materia primă este scumpă, iar vântul de afară le bagă fumul în casă prin crăpăturile geamurilor.

Venit de 80 lei/lună

Venitul sigur pe care familia Belbe îl are  în fiecare lună este de circa 80 de lei. Ileana primește câte 24 de lei alocație/ lună pentru copil. Asta înseamnă 48 de lei/ lună pentru cei doi copii. Apoi, socrul acesteia, Vasile, mai primește pensie de circa 30 de lei/lună, ceea ce înseamnă că venitul acestora este de nici 80 de lei/ lună.

„E foarte greu, vă dați seama. Ce putem să facem cu banii aștia? Nu-mi ajung banii nici măcar pentru fata cea mare, care e la grădiniță la Livada. Avem noroc cu pământul“, mărturisește femeia.

Un cioban și 800 de oi

Alături de familia Belbe, în această așezare mai trăiește și Vasile Torz. Bărbatul este de origine din comuna Bixad, tot din Țara Oașului, dar și-a construit o mică fermă de oi la Dobrihat. Acesta deține o căsuță, cât să se descurce în acele zile în care stă acolo, dar și vreo 30 de hectare de teren. Asta pentru că are 800 de oi, pe care trebuie să le scoată undeva la păscut.

„Am vreo 800 de oi care necesită foarte multă muncă. Mai am câțiva prieteni care mă mai ajută, când eu plec la Bixad. Doar e vremea nunților și avem de mers la o grămadă de nunți. Așa e la noi, în Oaș. Aproape seară de seară câte o nuntă“, spune Vasile.

[stextbox id=”custom” caption=” La mila unui întreprinzător”]

În ciuda frumuseţii locului, lipsa curentului electric şi a drumului de acces a făcut ca niciunul din fiii satului plecaţi în lume pentru un trai mai bun să nu se mai întoarcă înapoi, măcar la bătrâneţe. Cea mai apropiată localitate este la doi kilometri, iar drumul care leagă satul de restul lumii a fost unul forestier, impracticabil zeci de ani. Asta până, Mihai Berinde, un tânăr întreprinzător din Negrești-Oaș, a reușit să facă în două săptămâni de zile ceea ce alții nu au reușit în 20 de ani. Mihai Berinde și-a înființat o afacere în zona Agriș. Pentru a ajunge acolo îi trebuia însă un drum. „După cei de la Primăria Agriș nu aveam ce aștepta, pentru că știu situația din țară. Am decis să acționez singur. M-am interesat de prețuri, dar m-am speriat când mi-au vorbit de miliarde de lei. Dacă făceam drumul cu o firmă precis acolo ajungeam. Am găsit o firmă din Negrești care mi-a livrat piatră la un preț convenabil, apoi balast și pietriș am luat iar la prețuri bune. Aici nu a fost drum niciodată, iar oamenii nu contenesc de atunci să-mi mulțumească. M-a costat toată afacerea în jur de 40.000 de lei“, a declarat tânărul întreprinzător.[/stextbox]