Marea Chină. Marele Partid. Marele Congres. Marea Strategie. Marea Dilemă. Marea Criză?

Puncte cheie:

• Se încheie zilele acestea Marele Congres al Marelui Partid al Marii Chine, cu încercarea de a adopta o Mare Strategie pe termen (foarte) lung, pentru a da Marea Direcţie de dezvoltare şi a evita Marea Criză de care marele sistem hibrid comunisto-capitalist din Estul Asiei se teme de cel puţin un deceniu. Da, știm, totul e mare când e vorba de China, de la rezultate la oportunități, de la strategie la dileme, și de la probleme la riscuri;
• Al 19-lea Congres al Partidului Comunist Chinez, un partid cu 89 milioane de membri (altminteri foarte selectiv, în ideea că reprezintă unicul partid politic al unui popor de aproape 1,4 miliarde de oameni, cu doar 7% din populaţia ţării), la care a participat o infimă parte a elitei nomenclaturii chineze, de doar 2300 de delegaţi, pare să fi consolidat puterea liderului actual Xi Jinping, reales pentru al doilea mandat de cinci ani;
• Mai importantă însă decât realegerea în sine, deloc surprinzătoare, în fruntea sistemului partid-stat, este ridicarea „Marii Gândiri” a lui Xi Jinping la nivelul de reper istoric în dezvoltarea Chinei, prin includerea acesteia şi chiar a numelui liderului în Carta Partidului Comunist;
• Doctrina lui Xi Jinping („Chinese Dream, People’s Dream”), încorporată în cel mai important document al statului chinez, este adusă astfel la rangul de bornă istorică a Republicii Populare Chineze, ultimul mare lider care şi-a văzut numele „încrustat” în “Constituţia” politico-ideologică fiind Mao Zedong, atunci când China dădea primele semne de ieşire din mizeria, sărăcia extremă şi starea de spirit revoluţionară de după 1949 şi făcea câţiva paşi timizi spre deschidere, spre conectare cu lumea exterioară şi spre minime liberalizări economice;
• Astăzi, globalizarea pare să fie tema nr. 1 a strategiei externe a Chinei (ce ironie a istoriei!, exact atunci când Statele Unite se retrag din mai toate Acordurile Globale), pe lângă dorinţa de a menţine dificilele echilibre interne, economice şi sociale;
• Dezvoltarea Chinei este ca mersul pe bicicletă. Trebuie să pedaleze continuu. Dacă se opreşte, cade. Nu e ușor să dai de lucru și să hrănești aproape un miliard și jumătate de oameni, chiar dacă în Occident circulă clișeul că “sunt chinezi și se mulțumesc cu un bol de orez”. China este condamnată să aibă creştere economică substanţială şi mai ales continuă, pentru a evita o prăbuşire gigantică în prăpastia din interiorul ei, o implozie a sistemului de proporții apocaliptice, adică exact riscul pe care trepidaţiile de pe bursele chineze, din ultimii doi-trei ani, par să îl anunţe;
• Pentru stabilitatea economiei lumii, să ne dorim cu toţii ca hibridizarea comunisto-capitalistă să dureze cât mai mult, căci o criză severă a Chinei, în anii următori, ar însemna o mega-criză a lumii globalizate. Nimeni n-ar vrea să vadă ce ar însemna, pentru lumea întreagă, o recesiune a Chinei, o revoluție sau un război civil, și cât de scumpă ar deveni viața noastră fără exporturile Chinei;
• Pe de altă parte, nu putem să nu facem deducţia logică (dar oare logica noastră „carteziană” funcţionează în uriaşa şi complicata lume chineză?) că această creștere economică planificată de guvern nu poate dura la nesfârșit și că, mai devreme sau mai târziu, în 5, 10 sau 15 ani, China va trece printr-o criză majoră, dată de incompatibilitatea structurală între direcţia ei economică şi tipul de regim politic şi social intern.

*

Xi Jinping a intrat de ieri în istoria Chinei milenare. Numele liderului şi al Doctrinei sale (Visul Chinezesc, Visul Poporului) a fost înscris în Constituţia/Carta Partidului Comunist, cu solemnitatea cu care probabil a fost încrustat numele Marelui Erou Mao Zedong, acum câteva decenii, când China trecea de la un statut intern şi internaţional la altul.

Dacă lucrurile acestea cu Gândirea Liderului adoptată în documentele fundamentale de partid şi de stat s-ar fi întâmplat oriunde altundeva, din Coreea de Nord până în Venezuela sau aiurea într-o republică bananieră din Africa, ar fi fost de râs şi atât. Dar chinezii ştiu ca nimeni alţii să te facă să nu râzi de toate marile cuvinte pe care le spun. Probabil dimensiunea colosală este motivul acestei percepţii diferenţiate, şi de aceea trebuie să luăm totul în serios când e vorba de China.

Marele Congres, abia încheiat, a marcat simbolic trecerea la o nouă etapă strategică a Chinei comuniste (comunisto-capitaliste), a treia de după 1949. După etapa eroic-revoluționară a lui Mao, o etapă însă a modestiei și abținerii pe plan internațional, a urmat etapa reformelor intermediare (Deng Xiaoping – Jiang Zemin – Hu Jintao), cu trezirea Dragonului adormit acum 500 de ani, iar acum pare să se intre în etapa de actor global (Xi Jinping), în care Beijingul, mult mai sigur pe puterile lui, devine capabil să propună mari proiecte strategice cu caracter internațional, vezi One belt, one road (Noul drum al mătăsii), și chiar să formuleze aserțiuni cu privire la ordinea globală.

Interesant și dezamăgitor pentru suporterii democrației liberale și ai ordinii liberale promovate de Occident după 1945 este că acest moment se petrece exact atunci când America, liderul tradițional al lumii libere, se retrage pas cu pas din ordinea mulilaterală globală și implicit din rolul de “putere care inspiră”. După neadoptarea/ieșirea din Acordurile de liber schimb cu Uniunea Europeană (TTIP) sau cu cele 12 țări din bazinul Asia-Pacific (TPP), după ieșirea unilaterală din Acordul climatic global de la Paris, după ieșirea din UNESCO, după de-certificarea Acordului nuclear al marilor puteri cu Iranul (JCPOA), acord susținut în continuare de UE, Rusia și China, administrația Trump se îndreaptă spre un unilateralism care erodează influența și baza de susținere internațională a Washingtonului în marile dosare internaționale.

“Ocuparea centrului scenei globale”, așa cum propune Xi Jinping, este facilitată de câțiva factori internaționali favorizanți dar este totodată limitată sever de alte considerente. În principiu, dezangajarea Americii lui Trump de la efortul de conducere și menținere a Occidentului unit, slăbiciunile Uniunii Europene care ar fugi cu contractele în dinți la Beijing, doar-doar ar primi câteva oferte (de la “marea Merkel” care a uitat că UE se crede o “putere normativă” și a renunțat să mai critice China pentru nerespectarea drepturilor omului atunci când merge în vizite la Beijing să încheie contracte, până la „micul Ponta” care spera și el acum 3-4 ani ceva firimituri), sau chilipirurile pe care China le găsește în Africa, un continent pe care l-a cumpărat deja pe jumătate, la preț de nimic, toate acestea contribuie la expansiunea economică și strategică a Chinei.

Pe de altă parte, criza nucleară nord-coreeană este actualmente principala problemă strategică și de politică externă a Chinei, care, dacă nu va fi corect gestionată, ar putea afecta grav statutul de Mare Putere al Chinei și mai ales credibilitatea de garant asupra regimului de la Phenian. În mare parte, această credibilitate a cam fost deja pierdută, odată ce lumea a înțeles că Beijingul a scăpat de sub control aliatul său din nordul peninsulei coreene iar cheia deznodământului acestei crize, în situația în care China nu reușește să determine, într-un fel sau altul, o succesiune la vârful regimului de la Phenian, se mută definitiv în mâinile imprevizibile ale lui Kim și, evident, ale președintelui Trump.

Dincolo de problema nord-coreeană, cea mai periculoasă capcană în care poate cădea China este totuşi cea internă, dată de tensiunea uriaşă existentă între China bogată şi China săracă, ultima numărând aproximativ 900 de milioane de oameni la limita sau sub pragul sărăciei. Decalajele între zonele dezvoltate Beijing-Shanghai-Hong Kong, de pe coasta Pacificului, şi provinciile sărace din vestul ţării devin incontrolabile. Mulţi ar spune, privind zgârie norii din marile oraşe, băncile şi luxul din marile companii că nici nu a mai rămas prea mult din baza ideologică marxistă a comunismului. Egalitatea socială şi economică, proprietatea întregului popor asupra mijloacelor de producţie? Vorbe goale. Dar ceea ce a rămas, totuşi, este esenţial şi face diferenţa faţă de o democraţie liberală: lipsa pluralismului opţiunilor politice, nerecunoaşterea drepturilor omului şi a libertăţii de expresie. Şi va veni momentul, mai devreme sau mai târziu, când această verigă lipsă va împinge sistemul chinez într-o criză structurală de proporţii, din care nu va putea ieşi decât cu o soluţie clară, într-o direcţie sau alta.

Faptul că există acum și o Grand Strategy pe termen lung, care acoperă totul de la economie la politica externă și de la armată la viața socială, pare să fie semnalul că lucrurile sunt stabile și așezate pe o direcție solidă. În general, sunt evitate stridențele iar tonul pare echilibrat. Nu lipsesc nici măcar temele postmoderniste specifice Occidentului (de exemplu, mediul), deși formulate în stil chinezesc: „buna comuniune a omului cu natura”. Doar dacă privești mult mai atent şi de aproape textele, atât cât permit traducerile din presa internaţională, observi câteva note mai deosebite și îngrijorări discrete. Ce ar putea să însemne oare “controlul absolut al partidului asupra armatei populare”? Teama unei consolidări a puterii generalilor?

A patra generație de lideri comuniști chinezi este esențial diferită: mai asertivă pe plan extern dar mai precaută, chiar temătoare, pe plan intern. Invers decât generația lui Mao Zedong, care miza totul pe controlul intern prin teroare absolută, fără să se teamă de vreo rebeliune sau opoziție, dar nu îndrăznea și nu se simțea capabilă să intre în politica mare a lumii, altfel decât cerându-și suveranitatea și neamestecul în treburile interne, ceea ce a dus inclusiv la ruperea relațiilor cu cealaltă mare putere comunistă, Uniunea Sovietică.

Cei de acum înțeleg bine că nu mai pot menține controlul intern numai prin teroare, poliție secretă și represiune. Trebuie să și livreze satisfacție economică și socială. China comunică, totuși, cu lumea. În China sunt mulți oameni extrem de bogați, un fel de comuniști alienați ideologic, niște mutanți ai regimului, care pot scăpa oricând de sub controlul partidului și își pot dori mai mult decât bani. Chiar și muncitorii încep să aibă mai multe pretenții decât în 1950-1960 sau în vremea Marelui Salt Înainte. Tehnologia își face simțită prezența, la fel ca investițiile occidentale, televiziunile, internetul (așa cenzurat cum este uneori) sau milioanele de tineri chinezi plecați la studii în Occident. China nu mai este atât de ușor controlabilă intern, cum era acum o jumătate de secol.

Dacă într-o zi lucrurile nu vor mai merge strună iar Marea Gândire a Marelui Lider nu va mai aduce automat succese pentru China, respectiv profit pentru cei bogați și orez pentru cei de jos, atunci Marele Partid va intra într-o Mare Dilemă. Ceva va trebui să sacrifice. Ce anume, libertățile economice sau “orânduirea politică”? Dacă suprimă economia de piață și privilegiile elitei îmbogățite, ciocnirea cu cei care au deprins deja beneficiile libertăților şi ale bunăstării va fi dură, investitorii vor fugi, motorul economic se va opri iar nivelul de viață va scădea rapid. Dacă renunță la monopartidism și permit pluralismul politic, competiția pentru putere va duce practic la încheierea regimului hibrid comunisto-capitalist și la nașterea noii Chine postcomuniste. Dar aceea nu va fi o naștere ușoară, așa cum toți ne putem imagina.