Avem un munte de deşeuri. Ce ar trebui să facem?

Clujul are la periferie, un adevărat munte de deşeuri, cu care nimeni nu pare să ştie ce trebuie făcut. Transilvania Reporter a cerut părerea specialiştilor în domeniul managementului deşeurilor, pentru a vedea ce soluţii există pentru Pata Rât, pentru a vedea cum pot fi valorificate deşeurile în general, astfel încât pierderile să fie minime şi dacă există oraşe unde acest lucru se întâmplă, aşa cum scrie la carte. Am discutat aceste probleme, dar nu numai, cu  Adelina Dranca de la S.C. EPMC Consulting S.R.L. şi cu ing. Sebastian Zvîncu – Specialist managementul deşeurilor în cadrul Green Enviro Transilvania.

Soluţii

– Care ar trebui să fie „lanţul trofic” corect al deşeurilor, într-un oraş care se doreşte a fi modern şi din acest punct de vedere?

–  Fiecare dintre noi generează deşeuri care conţin cam aceleaşi componente: o mare  parte organică, resturile de mâncare, pentru că, din păcate, cumpăram mai mult decât putem consuma, apoi vin ambalajele care ocupă foarte mult spaţiu în „coşul de gunoi” şi pe ultimul loc vin alte categorii de deşeuri, pe care, în general, le numim reziduale, pentru care nu există de regulă o modalitate de valorificare. Aici intră scutecele pentru copii, mizeria din aspirator, excrementele de la animalele de casă etc. Pentru cei care stau la casă, mai pot rezulta deşeuri din grădină, care sunt marea lor majoritate deşeuri verzi.

Fiecare categorie ar trebui colectată separat, în recipienţi diferiţi, pentru scopuri de valorificare diferite sau din motive diferite, toate însă au un numitor comun: pentru a nu ajunge pe depozite. Nu vrem să ajungă deşeurile organice sau verzi pe depozit, pentru că acestea, prin descompunere, putrezire, fermentare, produc mirosurile neplăcute şi mai ales produc metan, un gaz cu efect de serp, care generează poluare. Nu vrem să ajungă ambalajele pe depozite, pentru că acestea conţin materiale reciclabile, pe care le putem valorifica producând alte materiale şi astfel economisim din resursele naturale (lemn, petrol, minereuri) şi din energie.

Conceptul de „lanț trofic” în acest caz ar trebui privit prin prisma obiectivului de a reducere cantitățile de deșeuri care ajung la depozitare.

– Cum ar trebui să arate o stație de depozitare a deșeurilor modernă?

– O staţie de depozitare este un amplasament impermeabilizat, fie că este sub forma unei gropi, fie între două sau mai multe coline, fie se înalţă la suprafaţa solului, unde deşeurile odată aduse, rămân acolo pe vecie. Acolo ar trebui să ajungă doar deşeurile reziduale, de care vorbeam mai înainte, sau cele care nu se mai pot descompune în timp.

Un centru integrat, aşa cum îi spune şi numele, integrează mai multe instalaţii, care tratează în mod diferit, diferite categorii de deşeuri. Într-un astfel de centru, cum este propus şi CMID de la Cluj-Napoca, trebuie să existe cel puţin: o instalaţie de sortare, instalaţii de tratare a deşeurilor organice (sau biodegradabile, sau umede, cum li se mai spune) – fie instalaţii de compostare, fie de tratare mecano-biologică, fie ambele. Şi poate să includă și un depozit de deșeuri.

– În ce modalităţi pot fi valorificate deşeurile concret ? Ce putem obţine din acestea?

– Într-o instalaţie de sortare se separă pe materiale foarte specifice deşeurile recicabile, rezultând baloţii de hârtie/carton; de metal; de plastic, care sunt apoi transportaţi la fabricile de prelucrare (fabrici de hârtie, topitorii, fabrici de fire şi fibre sintetice sau altă prelucrare: de exemplu, din plastic reciclat se pot face pubele sau covoraşe de la intrarea în casă).

Deşeurile organice pot fi compostate, dacă avem doar deşeuri verzi sau tratate mecano-biologic, dacă avem în amestec deşeuri verzi, cu resturi de mâncare, poate şi cu nămoluri, unde practic fie se accelerează, fie se stopează total procesul de descompunere, iar materialul obţinut este fie inert, comportându-se ca un pământ ce poate fi folosit la umpluturi, reabilitări, fie se poate folosi în instalaţii de valorificare energetică, deoarece tot ce este organic are potenţial de a genera căldură, atunci când este ars.

Compostarea nu este un proces foarte dificil, poate fi desfăşurat şi în cadrul gospodăriei proprii. Acesta produce un material fertilizant pentru soluri, dar este de durată, până la 6 luni.

Tratarea mecano-biologică, presupune echipamente complexe, în funcţie de ceea ce dorim să obţinem din materialul rezidual, dar este un proces mai rapid. Dacă în zonă/ regiune există instalaţii de ardere, cum sunt fabricile de ciment, centrale termice, instalaţii de incinerare şi care ar necesita materie primă ieftină cu potenţial energetic, atunci tratarea mecano-biologică ar însemna doar o mărunţire a deşeurilor, o separare a reziduurilor inerte (pietre, sticlă) sau reciclabile care ajung în amestec, după care materialul se usucă şi se poate transforma în peleţi, care pot fi folosiţi ca orice material combustibil.

– Ne puteţi oferi câteva exemple pozitive de oraşe care reciclează selectiv şi care au înţeles că îşi pot valorifica deşeurile?

– Exemplul care îmi vine în minte acum este cel al municipiului Mediaș, care reușise la un moment dat să implementeze colectarea separată a circa 13 categorii de deşeuri, de la cele obişnuite (hârtie/carton, plastic, metal, sticla) până la brazii de Crăciun.

– Cât costă un centru integrat de deșuri făcut la standarde europene?

– Este important de menţionat că proiectele de SMID din România respectă standardele europene, cel puţin cele în domeniul deşeurilor. Costurile de investiţie pentru un centru integrat depăşesc câteva zeci de milioane de euro, în funcţie de echipamentele cu care se dotează aceste centre.

– Cum vedeţi situaţia de la Pata Rât? Ce credeţi că s-ar putea face concret acolo?

– Depozitul vechi de la Pata Rât, care acum se închide şi se ecologizează, la un moment dat poate fi redat circuitului economic, chiar ca teren de golf, dar nu prea curând. Chiar fiind ecologizat şi acoperit, masa de deşeuri dinăuntru tot se va descompune în continuare pentru o perioadă de câţiva zeci de ani, cu formare de biogaz, care trebuie colectat şi care va duce la deformarea depozitului acoperit. În timp, acesta va scădea ca înălţime.

Referitor la platforma de depozitare temporară de la Pata Rât, din punct de vedere legal, o „groapa temporară” este o locaţie care poate fi permanentă ca şi construcţie, dar în care deşeurile nu pot fi stocate decât temporar. Mai precis, pe perioada unui an. Aici, deşeurile ar putea fi separate întrucâtva, chiar tratate, sau ambalate într-o formă care să poată să uşureze transportul lor mai departe la tratarea/depozitarea finală. Cantitățile care ajung acolo zilnic ar putea fi mult scăzute dacă ar exista o colectare separată corectă în municipiu şi implementată de toţi cei implicaţi: populaţia, care să colecteze corect separat, operatorii de salubrizare, care să furnizeze suficiente recipiente de colectare separată şi autorităţile publice, care să monitorizeze şi să stimuleze sau, dacă este cazul, să penalizeze modul de colectare separată.

– Care sunt principalii „duşmani” când vine vorba despre managementul deşeurilor în România?

– Mentalitatea populației, lipsa unei implicări active a autorităţilor publice, goana după profit a operatorilor de salubrizare, lipsa instalaţiilor de valorificare/reciclare, aici  vorbim despre fabrici care transformă deşeurile în materii prime sau produse, nu cele care sortează, balotează, mărunţesc şi care apoi exportă aceste materii prime, cel puțin în fiecare regiune, dacă nu judeţ.

[stextbox id=’custom’ caption=’Termenul „depozitare” ar trebui eliminat’]

Sebastian Zvîncu, Specialist managementul deşeurilor în cadrul Green Enviro Transilvania consideră că în managementul deşeurilor, totul ţine de interesul populaţiei de a aplica metoda celor trei R: reduce, reuse, recycle, dar şi de asigurarea unui sistem practic de colectare selectivă din partea autorităţilor locale. „Cred că a venit momentul în care în România să se colecteze mai mult decât fracţie umedă şi fracţie uscată. În opinia noastră, termenul „depozitare” ar trebui eliminat. Rolul unui centru integrat de deşeuri modern este de a valorifica sau elimina după caz, folosind soluţii care să nu degradeze mediul înconjurător, deşeurile stocate temporar. Ca centrul să funcţioneze eficient, deşeurile trebuie să ajungă deja selectate în cadru său. Pentru  aplicarea sistemului de management integrat al deşeurilor, este necesar să se realizeze sortarea deşeurilor pe tip: biodegradabile, reciclabile – sticlă, plastic, hârtie, metale, lemn, textile, la locul generării acestora, adică în casele noastre şi inclusiv la locurile de muncă, locurile în care ne petrecem timpul liber şi alte activităţi zilnice. Următorul pas, colectarea selectivă pe tip şi transportul acestora la centru revine autorităţilor prin intermediul firmelor autorizate contractate în acest sens. Eliminând din circuit procedura de sortare a deşeurilor pe tip la centrul integrat, se reduc astfel costurile operaţionale care în momentul de faţă îngreunează managementul deşeurilor din  România. Totodată şi timpul economisit este benefic pentru o valorificare eficientă a deşeurilor ajunse selectiv în cadrul centrului, locul în care operaţiunea necesară va fi doar cea de pregătire specifică în vederea reciclării/eliminării după caz. 

La capitolul valorificare, observăm o evoluţie în România, prin apariţia a tot mai multor reciclatori finali pe diferite tipuri de deşeuri, care asigură preţuri bune pentru centrele de colectare şi totodată mare parte din materia primă ce este utilizată apoi la crearea de noi produse în cadrul industriei interne sau externe. În vederea eliminării, din păcate, se optează încă pentru depozitare.

Un exemplu pozitiv care îmi vine în minte este cel al Suediei, care a ajuns în stadiul de a importa deşeurile care nu pot fi gestionate de Norvegia norvegienii plătesc pentru a plasa excesul de deşeuri, suedezii îl ard pentru căldură şi electricitate, iar apoi tratează cenuşa, transformând-o în îngrăşământ care este vândut apoi Norvegiei”, explică Sebastian Zvîncu.

[/stextbox]