Remember „Epoca de Aur”. Cum se petrecea de 23 August în comunism

Cel puţin din punct de vedere al momentului sărbătoririi Zilei Naţionale, România a mers înainte, în sensul acelor de ceasornic, pe cadranul anual al lunilor şi anotimpurilor. Mai întâi, în perioada 1866-1947, Ziua Naţională era primăvara, pe 10 mai. Apoi, în perioada 1948-1989 a fost vara, într-o zi ca astăzi, 23 august. Iar din 1990 a ajuns în iarnă, de 1 Decembrie.

Acum 24 de ani, de 23 august, într-o zi ca aceasta din anul 1989, România şi Clujul erau în sărbătoare, a 42-a şi ultima data când 23 august era marcată ca Ziua Naţională a României.

Pepsi – o raritate

Fiecare zi de 23 august era sărbătorită cu mare fast comunist, cu demonstraţii impresionante în întreaga ţară, dedicate în special cuplului Ceauşescu. „Oamenii muncii de la oraşe şi sate” erau aduşi la manifestaţii, în special în marile oraşe, pe stadioane sau în zonele centrale, iar după masa steagurile, pancartele, tablourile cu comandantul suprem şi celelalte materiale de propagandă comunistă erau abandonate şi se trecea la partea a doua, cu ieşiri la iarbă verde, mici, bere şi muzică. În asemenea ocazii autorităţile mai „deschideau robinetul” şi oamenii muncii puteau să-şi cumpere bunuri care în rest nu se prea găseau în magazine. Pepsi este un exemplu în acest sens.

Cel puţin din punct de vedere al momentului sărbătoririi Zilei Naţionale, România a mers înainte, în sensul acelor de ceasornic, pe cadranul anual al lunilor şi anotimpurilor. Mai întâi, în perioada 1866-1947, Ziua Naţională era primăvara, pe 10 mai. Apoi, în perioada 1948-1989 a fost vara, într-o zi ca astăzi, 23 august. Iar din 1990 a ajuns în iarnă, de 1 Decembrie.

Acum 24 de ani, de 23 august, într-o zi ca aceasta din anul 1989, România şi Clujul erau în sărbătoare, a 42-a şi ultima data când 23 august era marcată ca Ziua Naţională a României.

Demonstraţii aranjate matematic

La fel ca în restul ţării, şi la Cluj erau organizate manifestaţii de amploare la care participa aproape toată populaţia oraşului. Virgil Lazăr, jurnalistul clujean care, începând cu 1950, vreme de 60 de ani, a lucrat la ziarul România Liberă, îşi aminteşte cam care era regia unei astfel de zile în Cluj: „Erau manifestaţii cu tribună, cu lozinci, cu pancarte, realizări, aplauze muncitoreşti. Oamenii mergeau la fabrică şi de acolo veneau încolonaţi, iar în oraş aveau stabilit dinainte locul unde se aşează fiecare întreprindere, încât să nu rămână spaţii goale. Manifestaţiile erau pe bulevard, înspre Catedrală. Era o tribună mare şi acolo se instalau şefii. Se ţineau cuvântări şi apoi începea demonstraţia oamenilor muncii. Apoi, după manifestaţii, se ieşea la iarbă verde, la o bere, dacă era timp frumos. Tot oraşul participa la manifestări, îi adunau în fabrici şi veneau încolonaţi. Toată lumea care lucra ştia cu o zi înainte unde se duce. Nu se lucra în ziua respectivă decât în unităţile unde focul era nestins”.

Virgil Lazăr povesteşte şi despre momentul 23 august 1944, când România a întors armele împotriva Germaniei naziste: „Atunci România era pe toate vocile. Nu şi-au imaginat că o ţară aşa de mică întoarce armele împotriva nemţilor. Singura care a făcut scandal mare a fost Ana Pauker, că de ce l-au ajutat pe rege, ca dacă lăsau să vină ruşii să ne elibereze ţara –şi nu noi- scăpau şi de rege”.

Cântecul în faţa cenzurii de partid

Manifestaţiile oficiale erau urmate de ieşiri la iarbă verde ale populaţiei, dar şi de chefuri ale nomenclaturiştilor. Iar de la chefuri nelipsită era şi muzica. În anii 80, cea mai cunoscută formaţie clujeană, dar şi una dintre cele mai reputate la nivel naţional, era Semnal M, condusă de Iuliu Merca. Unul dintre componenţii trupei, Ben Cucu, îşi aminteşte că şi Semnal M a fost solicitată să participe la asemenea manifestări: „La manifestaţiile de dimineaţa noi nu participam, dar erau ieşiri la Hoia, în Parcul Rozelor. Mergeam pentru câte o jumătate de oră. Ne-am dus, am montat sculele făcute de inginerii noştri din Cluj şi mergeam să cântăm câte o jumătate de oră, care se făcea un ceas. Apoi veneau cu propunerea să mergem unde erau invitaţi, seara. Totdeauna Iuliu evita, că în perioada aceea aveam multe baluri, se făceau baluri mari la ţară”.

Citește și: 23 August văzut de Coposu. De ce nu a acceptat Iuliu Maniu să fie premier

În 1984 a fost ultima dată când cei de la Semnal M au fost solicitaţi să participe la o asemenea manifestaţie, ca urmare a unui cântec care, deşi era cunoscut şi înregistrat oficial, a deranjat autorităţile. „Ştiu că o dată ne-am dus în parc şi Iuliu era mai morocănos. Prima piesă a fost „La mijloc de pădure”, că era în Parcul Rozelor, şi a doua piesă a fost „Sfaturile lui badea Ion din Apahida date feciorului său Gheorghe”, în care se spune aşa: „Întotdeauna am avut/ profesori ce nu i-am cerut/ Ce ne-au învăţat lucruri neştiute/ Dar au venit şi au plecat/ şi-n urma lor nu au lăsat decât minciuni şi pilde prăfuite/ Şi dascăli mari ne-au tot ales/ cuvinte mici, de neînţeles/ Dar tot în vag rămase truda lor/ Noi am avut şi n-am schimbat/ cuvântul din bătrâni lăsat/ Din gură în gură, în graiul doinelor”. Şi refrenul era: „Noi n-avem nevoie de sfaturi de-mprumut/ Copiii noştri singuri, singuri au crescut/ Noi n-avem nevoie de graiuri de pe-afară/ Căci graiul nostru-i rouă din rouă milenară”. Din câţi erau acolo, jumătate au înţepenit, jumătate au aplaudat şi cântau. A venit de la consiliu, cred că Beuran, şi a întrebat: Băi, Iuliu, ce-i cu asta?. Păi, nu-i bună, de-a voastră? Eu am făcut-o în 1980. De atunci ne-au lăsat în pace, nu ne-au mai chemat”, povesteşte Ben Cucu.

Magazinul „Central”, dedicaţie de 23 august

De cele mai multe ori, ziua de 23 august era însoţită sau precedată şi de raportări ale întrecerii în munca socialistă. Chiar Magazinul „Central” este rezultatul unor astfel de raportări. Magazinul a fost deschis pe 29 iulie 1977, cu mai puţin de o lună înainte de 23 august, şi făcea parte dintr-o strategie a conducerii politice a ţării de a construi mari centre comerciale în oraşele mai importante, ca o reflectare a „progresului socialismului” şi a existenţei unei societăţi româneşti „multilateral dezvoltate”. La deschiderea sa, „Centralul” era cel mai mare magazin din Transilvania şi unul dintre cele mai mari din ţară, dar, într-un mod oarecum surprinzător pentru zilele noastre, el n-a beneficiat de o atenţie pe măsură în presa vremii.

Pe 30 iulie 1977, la o zi de la deschidere, apare doar o notă în „Făclia”, prin care opinia publică este înştiinţată în câteva rânduri de faptul că „Magazinul universal Central a fost dat în funcţiune” „cu 5 luni înainte de termen”. Tot o scurtă notă apare şi în „Scânteia”, iar după circa o lună apare din nou în „Făclia” un „reportaj publicitar” cu titlul „Un magazin pe măsura municipiului nostru”.

Marius Maier, directorul de acum de la Central şi preşedintele Consiliului de Administraţie, este persoana cu care practic se identifică istoria magazinului. A lucrat în Central încă de la deschidere. Îşi aminteşte că atunci, în iulie 1977, era un pelerinaj continuu prin raioanele magazinului: „La deschidere eram mic ca poziţie, un vânzător oarecare care a fost instruit de şefii mei să stau nemişcat la locul X. A fost un pelerinaj, a fost nebunie. Ştiu că o săptămână am fost zi lumină, de la ora 8 dimineaţa, până la ora 20 şi erau cohorte de oameni. Imaginaţi-vă saltul! Magazinul universal al municipiului, care nu mai e acum, era magazinul 101, aşa îl ştiam pe cod, magazinul fost „Universalul copiilor”, unde sunt galeriile Ferdinand. Era cel mai mare magazin. Şi, dintr-o dată, de la 1.000 mp sau cât o fi avut atunci, apar 14.400 mp la Central. Ţin minte senzaţia mea când am urcat pe scările laterale, nu mai urcasem pe aşa scări şi mi se păreau uriaşe. Era alt ordin de mărime. Plus scările rulante, plus tot felul de lifturi -chestii absolut noi”. Centralul a fost construit printr-o o investiţie a Direcţiei comerciale judeţene Cluj, care era la acea vreme forul tutelar care se ocupa de administrarea activităţii comerciale în judeţ, iar potrivit presei vremii, investiţia s-a ridicat la 40 de milioane de lei. Magazinul avea o alimentara la parter, raioane cu cosmetice, mercerie, ceasornicărie, electrocasnice, marochinărie şi artizanat; la etajul I erau confecţii şi încălţăminte pentru femei şi copii, urma un etaj destinat articolelor pentru bărbaţi, apoi un etaj cu articole de sport şi menaj, iar ultimul etaj avea un restaurant. „Pe etajul 4 a fost un mare restaurant, cu cofetărie, cafe-bar, cu terasă, cel mai frumos şi mai bun la momentul acela, de care toată lumea îşi aduce aminte. Era un reper pentru vremea respectivă, dar din nefericire a funcţionat numai până în 1979. În 1979 a ars la Bucureşti magazinul Victoria, din cauza unei surse de foc la etajele superioare. Lumea s-a aruncat de pe etaje şi atunci autoritatea timpului a interzis funcţionarea restaurantelor şi a focului deschis pe etajele superioare. După 2 ani de la o investiţie foarte valoroasă, restaurantul a fost închis”, îşi aminteşte Marius Maier.

De asemenea, el îşi aminteşte că în proporţie covârşitoare, de circa 95 la sută, personalul de la Central era format din tineri, îmbrăcaţi în uniforme, şi că la deschidere totul era pregătit până la cel mai mic detaliu: „Bărbaţii aveau ţinută de vară, ţinută de iarnă, pantaloni gri, sacou belumarin cu nasturi metalici; fetele aveau ţinută de vară şi iarnă, cu fustă, bluză etc. Atunci totul a fost gândit. Partea de publicitate interioară, hârtie de ambalaj marcată cu numele magazinului Central, pungi de hârtie marcate, totul era făcut la milimetru”.

Televizoare şi haine vândute pe listă

Atunci, prin anii ’80, au fost şi cele mai mari probleme. De la produsele româneşti şi străine de calitate s-a ajuns la rafturi aproape goale. De la încălţămintea de Guban, porţelanurile de Iris sau de la ceasurile Atlantic şi Doxa s-a ajuns la liste pentru aproape toate produsele: „Atunci au apărut lipsurile pe piaţă, perioada critică. Atunci a fost perioada cea mai urâtă din comerţ, pentru că nu puteai să mulţumeşti pe toată lumea. A fost perioada cea mai nefastă, în care la un moment dat eram mai mulţi vânzători în sală decât marfă”. Tot atunci au apărut şi celebrele liste de aşteptare, ceea ce pare de neconceput în ziua de astăzi. Atunci au apărut şi cele mai mari presiuni din partea oamenilor puterii politice: „Atunci eram foarte tare bătuţi la cap, nu puteai să te deplasezi nicăieri fără să nu fii abordat, rugat, urmărit. Se făcea repartizarea după principii PCR -pile, cunoştinţe, relaţii. Controlul era foarte bine pus la punct. Televizoarele color erau pe liste, alaindelon-urile (haine de blană –n.n) pe liste, cizmele italiene pe liste, clăparii pe liste, schiurile pe liste, legăturile de schi pe liste, undiţele Shakespeare şi nu mai ştiu ce mulinete erau pe liste, cămăşile chinezeşti pe liste, candelabrele de cristal pe liste. Conducerea firmelor făcea listele. Îţi trimiteau 10 bucăţi de produse şi trebuiau 10 nume pe listă. Un om simplu nu avea acces. Covoarele persane, de exemplu, şi carpetele se dădeau tot aşa, pe listă, dar pe numere. O dată sau de două ori pe an se făcea o înscriere pe listă. Era nebunie. Stăteau bieţii oameni 2-3 zile unii peste alţii, grămadă şi se împărţeau bonuri. Era circul de pe lume. Părinţii mei au stat o lună de zile la coadă, zi şi noapte, ca să cumpere mobilă Bobâlna de 5.400 de lei. Era o valoare şi nu puteai s-o obţii altfel”.

[stextbox id=”custom” caption=”Istorie”]

Pe 23 august 1944, România întorcea armele, alăturându-se naţiunilor Unite în războiul contra Axei şi Germaniei fasciste. Atunci, Regele Mihai I anunţa, într-o proclamaţie către ţară, că România iese din alianţa cu Germania. Ca urmare a refuzului generalului Antonescu de a încheia armistiţiul cu aliaţii, Regele Mihai l-a demis, numind în schimb un guvern militar condus de generalul Sănătescu.
Tot pe 23 august, dar în 1939, s-a semnat însă şi Pactul de neagresiune sovieto-german (Pactul Ribbentrop-Molotov). Protocolul anexă secret prevedea că teritoriul Basarabiei „prezintă interes” pentru URSS. [/stextbox]