Octav Bjoza: „Pentru mine, cea mai mare condamnare a fost aceea să fiu condus la muncă, o viață întreagă, de proști!”

Foto: adevarul.ro

Nu mulți sunt cei care au auzit de Octav Bjoza, Președintele Asociației Fosților Deținuți Politici din România. Cel puțin nu până astăzi, când acesta a fost decorat cu Ordinul Național „Steaua României” în grad de Cavaler de către președintele României, Klaus Iohannis. „O meritați din plin”, i-a spus președintele lui Octav Bjoza, după ce i-a înmânat cea mai înaltă decorație a statului român. De ce merită Bjoza această recunoaștere și de ce acest moment este unul istoric, aflați în cele ce urmează. Așezați-vă comod și poate nu ar fi rău să aveți la îndemână un pachețel de șervețele, pentru că veți citi, dincolo de detaliile cutremurătoare, una dintre cele mai frumoase povești de dragoste ale perioadei comuniste.  

În urmă cu 53 de ani, într-o dimineață obișnuită, când roua de pe iarba deasă din Delta Dunării începea să se transforme în boabe reci ce se lipeau cu sârg de hainele vărgate, extrem de uzate, ce acopereau fără prea mare tragere de inimă trupurile muncite și flămânde ale deținuților politici ce lucrau în zonă, un adolescent a descoperit, sub o salcie, un buchet de lăcrimoare sălbatice. „Ce anomalie a naturii!” Se gândi acesta. „Lăcrimoarele înfloresc primăvara! Or fi înflorit în septembrie special pentru mine?” A ridicat buchețelul – nu înainte de a se asigura că nu îl vede niciun gardian- și strângânu-l la piept, a simțit un nod în gât și un gust amar. De această dată, nu de la mâncarea extrem de proastă. Nici din cauza umilințelor sau a bătăilor. Era gustul dorului. Gustul dorului cu care era atât de familiar de trei ani încoace și totuși, îl simțea mai puternic ca niciodată până în acest moment. Era un dor sufocant, cu gust oribil și miros suav de lăcrimoare. Era 1 septembrie, ziua în care iubita ce îl aștepta nerăbdătoare acasă, împlinea 20 de ani. Ziua când a găsit, ca prin minune, un buchet de lăcrimoare în sălbăticia Deltei. Ziua în care nu i l-a putut oferi, oricât de mult și-ar fi dorit. Ziua în care, întors în lagăr, a ascuns cum a putut mai bine buchețelul în poalele saltelor, pentru a-l păstra pentru ea. Ziua în care, prietenii deținuți, i-au pregătit, într-o gamelă un „tort” din pâine și marmeladă, ingrediente obținute prin renunțarea repetată a acestora la „micul dejun”, într-o perioadă în care foamea ucidea zilnic un număr semificativ de „bandiți” români. Ziua în care, adolescentul de 23 de ani și 21 de zile, citise cel mai emoționant mesaj scris pe un „tort”, „gătit” cu mult drag,   într-un mizerabil lagăr comunist : „ Lui Carmen, de la Tavi, la 20 de ani”. Ziua în care, tânărul Tavi a plâns din tot sufletul, dar pentru ultima dată în viața lui… Ziua în care a murit o parte din el. Ziua în care a învățat să spere  și mai mult, ca și când nimic nu i-ar sta în cale, ca și când era singurul nemuritor de pe pământ, așa cum era convins la 19 ani…

Octav Bjoza la 19 ani

Octav Bjoza la 19 ani

Pentru a-și spune povestea, „Ar trebui să vorbesc zile și nopți fără mâncare, fără apă, pentru că sunt capabil de așa ceva”, spune tânărul în haine vărgate. Din ceea ce se vede, a păstrat din vechea ținută doar dungile, ca ornamente ale cravatei. Doar culorile diferă. Hainele transparente și uzate, au fost înlocuite de un costum gri deschis.  Doar el știe câte dungi i-au brăzdat sufletul, câte s-au spuberat și câte au rămas pe sub sacoul gri. Ținuta morală, în schimb, nu a suferit modificări de-a lungul timpului, chiar dacă tânărul a albit între timp,  iar încercările vieții s-au ținut scai de titulatura de fost deținut politic, distrugând nu mai puțin de patru generații ale familiei Bjoza.

Patru ani, 14 locuri de detenție

„Am fost condamnat la 15 ani de muncă silnică.  Am fost în 14 locuri: Securitate Iași, Securitate Uranus, București, Securitate Brașov, în închisorile: Codlea, Gherla, Galați, Brăila, Văcărești și Jilava; în lagărele de muncă din Balta Brăilei de la Strâmba, Stoienești și Salcia; în lagăre de muncă din Delta Dunării: Bacul „4” plutitor, la recoltat de stuf, tot în Deltă am fost la Periprava Centru și la Periprava Secția Grindul, de unde m-am și eliberat, pe 23 iunie 1962, pentru că nu am făcut decât patru ani din cei 15”, povestește Octav Bjoza, astăzi Președintele Asociației Foștilor Deținuți Politici din România și milionar în sănătate, cum îi place să spună, când vine vorba de foștii torționari politici cu pensii nesimțite, milionari în lei și în bătăi aplicate „dușmanilor regimului”, ocrotiți ani la rândul de legislația românească.

A fost un copil ca oricare altul, cu o copilărie modestă, dar fericită, cu jocuri și speranțe. S-a născut la Iași, dar din cauza serviciului tatălui său care era impegat de mișcare la CFR, familia Bjoza s-a mutat la Brașov. Mezinul familiei a absolvit Colegiul Național „Andrei Șaguna”, pe vremea când încă era voie ca instituția să poarte acest nume. Visa să vadă lumea. Avea o pasiune nebună pentru hărți, acestea fiind un soi de poartă imaginară spre călătoriile interzise. S-a îndrăgostit de o „fetiță blondă, cu ochi albaștri, albaștri”, pe când aceasta avea doar 13 anișori, iar el 16. A fost student al Facultății de Geografie-Geologie din cadrul Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi pentru un singur an. După ultimul examen din anul întâi, a fost arestat. Cursurile au fost înlocuite cu ore de muncă și chin, iar profesorii de la catedră cu gardieni și torționari cu câteva clase, care abia știau să scrie și să citească. Examenul vieții abia acum începuse pentru el.

Fortul 13 Jilava / Foto: Maria Man

Fortul 13 Jilava / Foto: Maria Man

Tot ce a fost mai moral, mai sfânt, mai bine pregătit a fost eliminat

Pentru alții, însă, examenul crunt începuse după cel de-al doilea Război Mondial: „Soldați din rândurile armatei au refuzat să accepte instaurarea Partidului Muncitoresc, mai întâi, devenit apoi, Partidul Comunist Român. Au refuzat și cu armele și muniția din dotare au luat drumul munților. S-au organizat și unii dintre ei au rezistat 14 ani, chiar 15 ani, până în 1959. Atunci au fost arestați ultimii. Erau din județul Argeș, din comuna Nucșoara. Grupul condus mai întâi de Colonelul Arsenescu, iar mai apoi de căpitanul Toma Arnăuțoiu, a fost ultimul prins. Cei de pe versantul nordic al munților Făgăraș au fost prinși cu un an înainte, erau conduși de Ioan Gavrilă Ungureanu, singurul partizan din munții României pe care securitatea nu a reușit să îl prindă decât prin anii `66-`67, după ce se dăduse acel decret și noi am fost eliberați aproape toți. Câteva sute au mai rămas. Trebuie să aveți în vedere că pe parcursul celor 45 de ani de comunism, numărul deținuților politici a trecut cu ceva de 100.000, la care, cam tot pe atâta s-au adunat și deportații”, își amintește fostul deținut.

Pedepsele pentru deținuți politici au fost dublate sau chiar triplate

„Imediat după război, tot ce a avut acest popor mai moral, mai demn, mai sfânt, mai bine pregătit profesional a fost, după caz, asasinat, arestat și judecat. După revoluția din Ungaria, începută în Budapesta, în 23 octombrie 1956, bunul meu prieten, Teodor Stanca, ce mai trăiește și cu alți doi colegi de facultate, mai mari decât mine ca vârstă – ei erau în anul cinci, eu eram în anul întâi la Iași – au ieșit în stradă” povestește domnul Bjoza. Prietenul său, Teodor Stanca, a reușit să moblizeze aproape 3.000 de studenți. Aceștia le-au cerut rușilor să plece din Ungaria și din România, să lase oamenii să își facă singuri dreptate în țara lor. „Au fost înconjurați de trupele de securitate, mânați într-o fostă cazarmă militară, într-o comună de lângă Timișoara și acolo încet, încet, fiecare trecea pe la o masă unde erau ofițerii de securitate care aveau drept misiune identificarea fiecărei persoanei. Cine a avut ghinionul să nu aibă actul de identitate la el, a trebuit să stea acolo două, trei zile și nopți fără mâncare, fără nimic, până când a venit cineva să îi aducă de acasă actul de identitate”, povestește acesta. Capii miscării, care erau filați din timp, au fost arestați imediat. Au primit pedepse între șapte și nouă ani. „Pentru ca groaza și teroarea să pătrundă în toate ungherele țării, s-au gândit că nu ar fi rău ca toate pedepsele prevăzute în Codul penal legate de fapte cu caracter politic să fie dublate și chiar triplate”, spune Bjoza.

Foto: Maria Man

Foto: Maria Man

Ca elev, Octav Bjoza nu știa că e ilegal ca mai multe persoane să se adune la un loc. Acesta a făcut parte, încă din perioada liceului, împreună cu alți 14 tineri cu vârste cuprinse între 15 și 16 ani, dintr-un cerc literar. În momentul izbucnirii Revoluției din Ungaria, cercul literar funcționa de doi ani. „Unul dintre noi spune: «Bine, măi, și noi stăm așa? Noi nu facem nimic? Hai să ne transformăm într-o organizație anticomunistă!» Și încet, încet, s-au consolidat niște lucruri, s-a făcut un plan de luptă, s-au propus vreo trei denumiri cum să se cheme organizația și a rămas până la urmă «Garda Tineretului Român din Brașov», fără nicio legătură cu Garda de Fier a Legionarilor, ci mai degrabă cu Tânăra Garda din Marea Uniune Sovietică, pentru că pe atunci toate filmele erau numai sovietice, toate cărțile traduse erau numai sovietice, pentru că numai marele om de tip nou, omul sovietic, acela era bun, exact ca tâmpeniile lui Hitler, cu rasa ariană, că doar ei vor fi și vor domina lumea. O tâmpenie asemănătoare era și pe vremea lui Stalin”.

Printre cerințele tinerilor anticomuniști se numărau scoaterea orelor de limba rusă, ori reducerea acestora, libertatea presei, reintroducerea în istoria presei a scriitorilor interziși. „După război, muncitorii în salopete veneau și un nene de la partid cu o listă zicea: «Nicolae Iorga, la foc!», «Panait Istrate, la foc», deși, culmea, fusese cel mai mare scriitor progresist român. El a scris numai despre cei năcăjiți și amărâți. A scris «Ciulinii Bărăganului», «Chira Chiralina», «Viața dintr-un cartier mărginaș al Brăilei», «În lumea Mediteranei» și multe altele. Dar l-a pus dracu să facă o vizită în marea Uniunea Sovietică în anii `38-`39 și a avut norocul să se strecoare și să vadă dincolo de frumos: să vadă foamea, noroaiele, frica de NKB NKVB … Când a văzut toate acestea, el care era un socialist convins, s-a întors acasă și a scris o carte «Spovedania unui învins». Am citit-o, mi-am și subliniat niște lucruri, dar important este ceea ce mi-a rămas mie în cap după acea carte: «Fraților, iertați-mă! Am fost un dobitoc, un bou că am putut să cred așa ceva!» Asta e concluzia după ce citești cartea”, își amintește domnul Bjoza. Cei 15 tineri au depus un jurământ, s-au înarmat cu un pistol și o baionetă, urmând să ia de urgență legătura cu partizanii din munții Făgăraș. Ei bine, ce să faci cu un pistol și o baionetă când pădurile țării erau cutreierate de tancurile sovietice? Cu partizanii nu au luat legătura, fiind o misiune aproape imposibilă. Făceau, însă, un soi de manifeste pe care le distribuiau. Manifeste scrise cu litere de plumb. „ Doi ani a funcționat această organizație. Unii dintre noi sustrăgeau dintr-o tipografie litere de plumb, că așa era atunci. Făceam un fel de manifeste pe care doream să le răspândim. Am răspândit și manifeste scrise de mână”, spune Bjoza.

30mic

Arestați din cauza unei interceptări

Deși erau precauți, celor 15 tineri le-a scăpat un amănunt. Șeful organizației și tatăl acestuia purtau același nume: Vlad Nicolae. Vlad Nicolae senior avea corespondența interceptată de securitate de câțiva ani. „Juniorul ajunge student la Litere și Filologie la București, eu la Geografie, Geologie la Iași, alții studenți la Brașov, încă vreo doi la București și alții, încă elevi, în ultimul an la Șaguna în Brașov. Cum se făcea cu interceptările astea? Nu erau telefoane, calculatoare.. atunci te duceai la telefoane și  ziceai «Vreau cu Brașovul, numărul cutare» și stăteai în camera de așteptare până când te strigau «Brașovul, mergeți la cabina 2!» Așa era pe vremuri. Veștile circulau foarte greu. La gară, în marile orașe, era poșta de tranzit. Dar ea era gândit făcută acolo. Atunci poșta nu circula decât cu trenul. Exista un lădoi imens și toți sacii cu scrisori din toate direcțiile care veneau în ultimele 24 de ore se răsturnau în lădoiul acesta. Alături de el, alt lădoi gol. Și vreo patru așa-ziși postași, dar probabil erau și salariați ai securității, cu un tabel, verificau toate scrisorile. Luau un plic și se uitau: e pe tabel expeditorul? Nu e pe tabel. Îl puneau în lădoiul mare: adică era bun de dus la destinatar. Dacă vedea că ești pe tabel, aveau o cutie de carton, din aceia de pantofi și scrisoarea ajungea acolo. Toate cele care erau puse în cutia de pantofi erau duse, dezlipite la securitate și erau copiate. Nu era xerox. Erau copiate sau fotografiate, dar în locuri mai îndepărtate, Securitatea nu avea nici măcar aparat de fotografiat. Atunci îi punea pe securiști  să le copieze de mână. Era un chin. Mai ales când trebuiau să le copieze pe ale mele, că scriam câte opt pagini. Aveau frații de scris o jumătate de zi, mai ales că mulți dintre ei lipsiseră de la școală când s-a predat lecția cu scrisul. Și iată cum, ajuns la București, șeful organizației îmi scrie mie la Iași: «Dragă, Tavi. A sosit momentul să facem ceva pentru draga noastră țărișoară». Era un semnal cum ne înțelesesem noi. Și eu mă apuc și îi răspund «Dragă, Nicule, nu avea nicio grijă. Am aici la Iași prieteni mulți și buni pe care pot conta la o adică». Pentru aceste două fraze eu am fost cel mai crunt bătut dintre colegii mei, nu pentru că aș fi fost cel mai mare luptător anticomunist, ci pentru că nu am vrut să recunosc și ei aveau dovada”, povestește fostul deținut.

Fortul 13 Jilava / Foto: Maria Man

Fortul 13 Jilava / Foto: Maria Man

Ca urmare a interceptării acelei scrisori de către securitate, toți cei 15 tineri, au fost arestați în aceeași zi: 25 iunie 1958. Octav Bjoza a aflat cu certitudine motivul arestării mult mai târziu, după ce a pătruns în arhivele CNSAS-ului. Teroarea instaurată de regim îi făcea să se bănuiască unul pe celălalt de trădare. Au fost anchetați, unii au fost bătuți, alții au scăpat recunoscându-și „vina”.  Pe 10 octombrie 1958 a avut loc procesul celor 15, proces ce a durat de la 7:00 până la ora 23:00. „Nu știam ce pedepse vom primi, în sală erau părinții și prietena mea, care împlinise deja 17 ani”. Procesul a fost un adevărat simulacru, pedepsele se știau dinainte.„ Ne-au introdus în boxă și a început procurorul să acuze. Parcă îl văd… Mircea Miron era procuror. Sărea în picioare și dădea cu pumnul: „Priviți spre aceste lepădături fasciste, victime ale vocilor mincinoase de peste ocean!” Mai stătea ce mai stătea, apoi, iar dădea cu pumnul: „Priviți spre aceste vipere legionare!” Iar noi pe vremea rebeliunii legionare aveam între unu și trei anișori. Niște tâmpenii. Pur și simplu”. Octav Bjoza face o scurtă pauză.  Cu siguranță nu e ușor să retrăiești acele momente de sute de ori. Mai ales când știi ce urmează. Își reia povestea, dar vorbește mai rar. „Deasupra locului în care a fost boxa am pus o placă de marmură cu numele fiecăruia dintre noi pe perete. Este chiar Sala de ședințe a Consiliul Județean Brașov.  Sala 120. Nu a fost ușor să obțin aprobarea, dar am pus-o și sper cât voi trăi eu, nimeni să nu o ia jos de acolo”.

„Voi sunteți bandiții! Dați-ne copiii înapoi!!!”

După proces, părinții au venit cu pachete, cu îmbrăcăminte pentru copiii lor, dar au primit un răspuns sec: „Sentințele se vor da mâine!” Numai că mâine, copiii nu au mai fost aduși înapoi. Au fost duși direct la închisoare. A doua zi li s-au citit sentințele părinților, în sala de judecată. În sală era o forfotă cumplită. „Bieții oameni nu știau că la doi părinți era repartizat un securist civil, ca să tragă cu urechea!” Au început să citească pedepsele și au ajuns la Bjoza Octav: 15 ani de muncă silnică. „Când tata a auzit Bjoza Octav: 15 ani de muncă silnică a sărit deodată  de pe scaun și a arătat către completul de judecată: „Crucea și Cristosu și Dumnezeii mamii voastre! Voi sunteți bandiții! Dați-ne copiii înapoi!!!” A fost arestat imediat, l-au bătut vreo cinci-șase luni. Mi-era frică de treaba asta să nu se întâmple și chiar s-a întâmplat. Nu am știut până în ajunul Crăciunului din 1958, când ne-am întâlnit în închisoare. Doar un zid mă despărțea de el”. Tatăl său i-a spus să nu își facă griji: „Te va aștepta chiar și dacă îi vei face pe toți 15!”

Foto: Maria Man

Foto: Maria Man

„A doua zi au venit și ne-au citit sentințele la pușcărie. Toți 15 stăteam în sașe paturi metalice. Densitatea era fantastică. Recordul în temnița din Gherla, a fost în vara lui 1959, anul cu cea mai mare densitate și mortalitate din istoria Gherlei, care ține de pe vremea lui Maria Tereza, erau 3 și jumătate la un pat. Mureau în fiecare noapte unul, doi, trei, cinci. S-au întâmplat cazuri – nu am văzut cu ochii mei, dar din spusele colegilor – când nu au raportat un coleg că a murit, l-au lăsat să înțepenească și a doua zi de dimineață l-au pus în front când veneau să ne numere și îl propteau în degete de părți, din spate să nu cadă cadavrul, ca să îl prindă la porția de mâncare în acea zi și să beneficieze un vârstnic, un bolnav de o mâncare în plus, pentru că mâncarea era cumplită: zeamă chioară! Se murea de foame!”, povestește fostul deținut politic.

Pedepsele se știau dinainte. Ca dovadă, au fost chemați în boxa acuzațiilor în ordinea descrescătoare a pedepselor. „Cel cu 25 de ani de muncă silnică primul, apoi cinci cu câte 20 de ani, vreo 5 cu 17 ani, 3 cu 15 ani și 2 sau 3, care ne păzeau pe acolo au luat 3 ani și unu 5 ani. Cei 15 tineri am primit într-o singură zi 232 de ani de muncă silnică, 150 de ani de degradare civică, confiscarea totală a averilor,  părinții aruncați în drum și din case și din serviciu și cheltuieli de judecată, pe care trebuia să le plătim tot noi”. Regimul nu a ținut cont de nimic, când venea vorba de dușmani: „Unul din colegii mei, care era cel mai frumos dintre noi, era în echipa țării la rugby, Radu Șoroagă. Înainte cu un an de a-l aresta trenul i-a tăiat mâna dreaptă și piciorul stâng. Și totuși l-au condamnat la 20 de ani de muncă silnică. Mai trăiește la Sibiu”.

Când ești tânăr nu ți-e frică nici de moarte

După ce au citit sentințele părinților, marii „justițiari” s-au deplasat la Codlea, la  închisoare pentru a le citi deținuților pedepsele. „Se deschide ușa. Intră grefierul. În spate era procurorul militar, gardianul de servicu și comandantul închisorii. Și încep să citească. Nu a ajuns până la jumătate și unul dintre noi începe să râdă și râde, așa cu gura până la urechi. Procurorul militar, enervat la maxim: «Ce te-a apucat mă, dobitocule? De ce râzi? Ce e cu tine?» «Cum dracu să nu râd? Păi dacă n-om reuși noi să facem toate pedepsele astea, poate diferența o să o faceți dumneavoastră! Cine știe?» Putea să o sfârșească rău de tot, dar cred că se grăbeau. I-au tras o înjurătură , au trântit ușa și duși au fost. După el, am început toți să râdem. Când ești tânăr nu ți-e frică nici de moarte. Efectiv, nu îți este frică. Ești gata oricând să te sacrifici pentru cel de aproape, pentru țară. Acum noțiunile astea sunt o nimic toată. Un fâș. Și e trist…”

Foto: Maria Man

Foto: Maria Man

O pedeapsă mai mare nici că s-ar fi putut!

Ioan Bjoza, tatăl său a fost eliberat după cinci luni de bătăi crunte, întrucât Tribunalul Militar și-a decalat competența Tribunalului Civil, iar o doamnă judecătoare, doamna Antohi, l-a achitat, precizând că a avut puternice circumstanțe atenuante. Cu toate că și-a recâștigat libertatea, Ioan Bjoza nu a fost reprimit niciodată în modestul serviciu pe care îl avusese. A pierdut 25 de ani de vechime, ture de noapte … Georgeta Bjoza, mama deținutului, contabilă până atunci, a fost dată afară și primită doar ca muncitor necalificat: încărcător manual de cărămidă în vagoanele Căilor Ferate Române –CFR. De parcă nu era de ajuns, famila a pierdut, de asemenea, terenul și casa părintească din Iași. „Înainte de a muri tata, l-am dus acasă din spital. Le-am întrebat pe surori dacă i-au dat ceva de mâncare pentru că era așa, într-o semi-comă. Au zis că nu, că le înjura. Stând acolo lângă el în spital, mi-am dat seama că dacă cădea o furculiță pe mozaic, dacă se izbea o ușă, un geam, dacă se producea un zgomot, avea imediat o tresărire și luciditate și atunci spunea: „Dumnezeii mamii lor!” Nu îi înjura pe cei de acolo, ci pe cei care ne-au nenorocit familia pentru totdeauna. A murit tânăr, la doar 67 de ani”… „Dumnezeii mamii lor de comuniști”, spun și eu în gând… aș spune și mai multe și mai urâte, dar un „Mda…”și un oftat introduc un nou fragment din istoria tânărului cu haine vărgate.

Tavi Bjoza povestește cu pathos, redă perfect până și cel mai mic detaliu. „ Ghinionul lor este că eu am reținut peste 1000 de nume de deținuți cu care am venit în contact, chiar și pentru o jumătate de oră. Cu ce condamnare, din ce localitate, câți copii, ce boală, ce meserie. A fost necesar, dar nu și suficient, ca și în matematică. Ce e și mai dureros e faptul că mai toți am fost prinși prin trădare. Este cumplit! Dacă azi pe stradă pui căciula pe zece români, indiferent de sex, care sunt trecuți de vârsta de 55 de ani, sase sau șapte din ei au colaborat cu securitatea, nu din 100, din 10! Pentru mine, cea mai mare condamnare a fost aceea să fiu condus la muncă, o viață întreagă, de proști! A fost un chin să mă pună un bou la treabă! Tu să vezi că așa cum te pune el să faci acel lucru va ieși rău! Știai dinainte că va ieși rău. Și să îi spui și el să zică: „Nu, așa faci!” Am răzbat ca să nu îi dau satisfacție dobitocului, dar a fost cumplit pentru mine. O pedeapsă mai mare nici că s-ar fi putut!”

Fortul 13 Jilava / Foto: Maria Man

Fortul 13 Jilava / Foto: Maria Man

După ce au aflat sentințele, cei 15 „bandiți” au fost împrăștiați. Doi dintre ei, considerați mai periculoși au rămas la Gherla, iar ceilalți au fost repartizați în lagărele de muncă.  „Acolo, ca în basmele fraților Grimm, venea Baba Cotoroanța să vadă dacă te-ai îngrășat și dacă poate să te mânânce sau să te mai lase. Așa și cu noi. Treceam prin fața unei mese, prin fața unui agent de securitate, care se uita la tine să vadă dacă erai bun sau nu de muncă”. Înainte de arestare, tânărul Octav, avea o condiție fizică de invidiat, fiind curtat de mai toate cluburile sportive. Le-a refuzat, spunând că el nu vrea să meargă în cantomanente și să mănânce „la comandă”. Și ca o ironie a sorții, nu numai că a ajuns să mănânce la comandă zeamă de cea mai proastă calitate, ci a ajuns să își petreacă patru ani primind și executând comenzi.

„Carmen, Carmen, Carmen”

În momentul arestării a fost îmbrăcat într-o camașă cu mânecă scurtă și într-o pereche de pantaloni subțiri de vară. Chiar dacă în timpul petrecut în penitenciar ținuta obligatorie era cea vărgată, în timpul transportului către un alt penitenciar, trebuia să te îmbraci cu hainele tale, indiferent că era vară sau iarnă. Hainele vărgate erau predate la magazie. „Nici acelea nu erau mai groase, că erau dintr-o stofă cum e pânza de sac, de vedeai prin țesătură. Erau și foarte uzate. Eu de exemplu am avut uniforma unui jandarm din primul război mondial și în dreptul pieptului se vedea pe unde a intrat glonțul, pe unde a ieșit și aici, în dreptul pieptului, era scoarță tare, sânge întărit din primul război mondial”, explică fostul deținut politic.

Carmen / Foto:  Maria Man

Carmen / Foto: Maria Man

 

Pe vremea aceea, să fii deținut politic însemna să fii rupt complet de exterior. Pur și simplu dispăreai și nimeni nu știa unde. Au fost foarte multe cazuri, când, după  cinci, 10  ani, în loc să se întoarcă acasă persoana dragă, primeai o țidulă: „Decedat în timpul detenției”. Atât. Fără să precizeze locul și data. „Mai târziu, au precizat. Închisoarea. Locul în care ai fost îngropat, niciodată. Să nu devină loc de pelerinaj, să te duci să pui o lumânare, o floare. Nu trebuia să se știe. Toate îngropările, toate înhumările trebuiau să se facă în miez de noapte între unu și două, în pielea goală. Dacă au murit cinci, groapă comună. Dimineața hainele vărgate trebuia predate la magazie ca să le ia alții”.

Dacă cei din exterior habar nu aveau unde sunt cei dragi, deținuții știau prin ce locuri au trecut prietenii lor. „Aveam colegi pe care îi întâlneam  prin lagăre: „Măi Tavi, ai fost prin Fortul 13 la Jilava?”, „Da, dar de unde știi?” „Păi, în celula cutare am găsit zgâriat cuvântul «Carmen» și m-am gândit că numai tu poți să fii ală. Ai trecut și prin izolatorul de la Gherla?” „Da. De unde știi?” „Pai, pe oglinda de lemn, în stânga am găsit încrestat acolo «Carmen, Carmen, Carmen»”. Ei știau că pe banditul cu ochi albaștri îi așteptau acasă, pe lângă părinți, doi ochi mai puri și mai albaștri…

Carmen Bjoza

Carmen Bjoza

Cea mai cruntă bătaie: cu ciocanul la tălpi

Ochii albaștri și cele șase litere magice scrijelite pe pereții reci și plini de mucegai, îi dădeau putere. Carmen și credința în Dumnezeu. Nu neapărat în această ordine. Octav Bjoza a avut „onoarea” de a cunoaște doi mari torționari, ajunși de curând faimoși în presa românească: Constantin Istrate și Ioan Ficior. Cea mai cruntă bătaie a primit-o de la locotenentul major Constatin Istrate, cu ciocanul la tălpi.

„Te punea pe burtă, cu capul pe mâini, piciorele de la genunchi ridicate și tălpile apropiate. Se dădea în spate și cu ciocanul cu care bătea în gratii, cu acela îți dădea peste picioare. Cum era acel ciocan? Nu era un ciocan metalic, era un cilindru de stejar – stejarul are densitate foarte mare, e foarte greu – înalt de vreo 20 de cm, cu un diametru de 12 – 15 cm și o coadă de un metru de salcâm, ca să fie cu fibră să nu se rupă. Se dădea înapoi și te lovea. De regulă se dădeau cinci, 10 lovituri. Acest Istrate mi-a tras 25 de lovituri. Curgea apa pe el.

Realitatea este că simțeai primele patru, cinci lovituri, după aceea nu mai simțeai nimic. Dar trupul se contracta, se arcuia și nu știu dacă așa era în realitate, dar senzația era că mă ridicam de la pardoseală vreo cinci mm, un cm în aer și parcă aveam o fracțiune de secundă de levitație, de anulare a forței gravitaționale. Parcă pluteam pentru o clipă și iar mă lovea și iar parcă săltam”. După 25 de lovituri, curgea apa pe el, dar cu toate acestea, l-a pus pe gardianul care era de față să îi țină vestonul: „Stane, ia ține chipiul, ia vestonul, să-i mai trag banditului o porție că uite, nu că nu răgnește, nici nu ignește!” Și mi-a mai tras 25. 40 de zile nu am putut să pun picioarele pe pardoseală, a trebuit să merg în genunchi, în mâini. Singurul medicament era compresa cu apă rece pe care nu prea o aveam. Nici apă nu aveam. Nu era toaletă în celulă, erau două hârdaie, două ciubere de fier la o distanță un metru, maxim un metru jumătate între ele, din lipsă de spațiu. Într-unul îți făceai nevoile de la ora 7:00 la ora 19:00, când se goleau. Și din celălalt beai apă. Am avut mulți care s-au îmbolnăvit. Cum să îți faci nevoile în văzul lumii? Cu timpul am devenit imuni la treburi din acestea”.

Uniformă deținut,   Fortul 13 Jilava / Foto: Maria Man

Uniformă deținut, Fortul 13 Jilava / Foto: Maria Man

Din fericire, această bătaie nu a lăsat urme. Medicii deținuți nu au găsit o explicație logică. Îi spuneau doar că e foarte puternic.  A fost învățat cum să reziste condițiilor aspre: „Spune fiule de zeci, de sute, de mii de ori, cu glas tare: sunt un luptător, nu mi-e foame, nu mi-e frig, nu mi-e frică și așa va fi !” Și așa a fost! Sugestia și autosugestia au un rol fantastic. Aveam un medic care îmi spunea: „«Mă băiatule, mă, noi nu avem vârstă! Noi trebuie să murim tineri și în picioare! Drepți ca brazii și tari ca stejarul! Niciodată să nu te agăți de sus, să ai picioarele bine înfipte în pământul patriei!» Atunci poate că nu înțelegeam ce vrea să spună, dar după ce a trecut timpul am înțeles. ”

„Veți plăti până și aerul pe care îl respirați!”

Un alt episod desprins parcă dintr-un film de groază, s-a petrecut la Stoicești, din comanda unui colonel de la Ministerul de Interne al Securității. Acesta încă nu e celebru și nu apare pe la televizor. „Parcă îl văd: «Ostași, dacă unul ridică capul – după ce ne-a pus pe burtă pe toți, în noroi-  trageți în plin!» A plecat colonelul și la scurt timp, au tras o rafală pe deasupra noastră. Nu știu nici în ziua de azi dacă a ridicat vreo unul capul sau nu. Dar cred că asta era ca să aplice teroarea din capul locului. Apoi s-a întors colonelul: «Să vă intre bine în cap, bandiților, n-ați venit aici să vă faceți grași și frumoși! Veți plăti până și aerul pe care îl respirați! »Chis îl chema”, își amintește domnul Bjoza.

Primăvara lui 1962 l-a găsit muncind la îndiguirea Bălții Brăilei, la interior. Este singurul dig de pământ care a rezistat din `59 tuturor inundațiilor, fiind bine proiectat. Fiecare deținut, indiferent că era bătrân sau bolnav era scos la muncă și obligat să își facă norma. Cine nu reușea, primea o porție zdravănă de bătaie. „3, 2 metri cubi de pământ era norma. Să-i sapi, să-i pui în roabă și să duci roaba la o distanță medie de 50 de metri. Când digul era la bază o răsturnai repede și fugeai înapoi. «Roaba, tu-ți crucea și dumnezeii mă-tii de bandit, de la ras până sus, să mai fie o roabă, mă! Nu și-am spus? Marș înapoi!» Te întorcea înapoi. Roabele trebuiau să fie cu vârf. Când ajungeai și trebuia să urci pe scânduri la doi metri înălțime să o răstorni pe dig era din ce în ce mai greu. Dar a fost foarte bine proiectat și de asta a rezistat. În secțiune transversală. Dacă priveai digul, baza mare avea 25 de metri, baza mică doar patru metri. Flancurile erau dulci, pentru ca forța apei să nu muște, să nu rupă, iar apa să se rostogolească pe planul înclinat foarte dulce și în loc să izbească cu forță își pierdea din putere”.

Gamelă,   Fortul 13 Jilava / Foto: Maria Man

Gamelă, Fortul 13 Jilava / Foto: Maria Man

Cu cât era mai crunt bătut, cu atât se simțea mai puternic

O formațiune de muncă era alcătuită din 40 de deținuți , iar al 41-lea era brigadierul. „De regulă îl puneau pe cel mai ticălos dintre noi. Uneori am reușit să dejucăm treaba administrației lagărului, în sensul că vedeam că ne ia pe de o parte: «Care e cel mai ticălos dintre voi, care e cel mai scârbă?» Noi îl spuneam pe cel mai bun dintre noi. Și au fost brigadieri, șefi de formație care seara când ajugeau în poarta lagărului și li se cerea lista celor care nu și-au făcut norma, spuneau: «Știți, noi am muncit toți la grămadă, în colectiv. Dacă vreți, băteți-ne pe toți!». «Ei, stai tu aici și ia bătaie pentru toți!» Și luau bătaie pentru noi.  Toți cei tineri, acceptam să dăm munca noastră de peste zi bătrânilor și bolnavilor și rămâneam noi să fim bătuți.

Pare o tâmpenie, dar cu cât eram mai crunt bătut în poartă – eram printre sigurii care mergeau pe propriile picioare după bătaie;  de regulă cine era bătut în poartă era târât pe o patură sau tras de subraț de alți doi dintre noi și dus la baracă-  cu atât mă simțeam mai superior celor care făceau pușcărie cu 10 ani înaintea mea. Ceea ce era o nerușinare. Dar parcă mă simțeam mai puternic, mai mândru de mine cu cât eram mai crunt bătut. Așa era atunci. Tinerețe…”

Fortul 13 Jilava / Foto: Maria Man

Fortul 13 Jilava / Foto: Maria Man

Gardienii măsurau volumul de pâmânt dislocat. Drept „martor” foloseau un stâlp, tot din pământ care trebuia să rămână nemișcat până la sfârșitul programului.  Însă, lucrurile nu stăteau întocmai așa. După prânz, când gardienii se îndepărtau, deținuții mutau stâlpul în zona în care munciseră cu o zi înainte. Acest plan ingenios a mers o vreme, până când, cei de la București au primit telefonic datele ce trebuiau centralizate. După calculele lor, digul trebuia să fie gata. În realitate era gata pe trei sferturi. „Și s-au întețit treburile, s-a strâns șurubul. N-a fost deloc ușor, dar s-au gândit în primăvara lui `62 cum să ne facă să muncim mai mult. Și au zis «Hai să le dăm voie la o carte poștală, dar numai la cinci inși dintr-o brigadă de lucru de 41 de deținuți. Cinci inși să primească o dată pe lună un pachet de doar 5 kilograme». Dând toată munca mea celor bătrâni și bolnavi, eu nu am avut voie la carte poștală”.

Bomboane mici și albe

Toți deținuții care avea acest drept erau duși într-o sală și cineva le dicta ce să scrie: „Dragii mei, aflați despre mine că sunt bine, sănătos, ceea ce vă doresc și vouă!”. Dar după ce a primit vreo două, trei luni drept la carte poștală, un prieten i-a  cedat-o lui. Fără știrea administrației penitenciarului. „Prietenul meu îmi dă cartea poștală, iar eu scriu. «Dragii mei să trimiteți de urgență bomboane din acelea mici și albe de care mănâncă nenea Beniamin”. Nenea Beniamin era un vecin bolnav de tuberculoză. Iar bomboanele mici și albe erau hidrazidă. Alte medicamente erau Fas și bineînțeles, Streptomicina.

Am scris „am peste 52 de kilograme”. Imbecilii nu au sesizat treaba. Dar cum ai mei știau că aveam 76 de kilograme la data când intrasem, și-au dat seama imediat că e grav. Și a venit și pachetul meu. Medicul Santo Ludovic, din Timișoara, făcuse Academia Militară și fusese condamnat la 10 ani de închisoare. Era medic deținut și avea grijă, undeva într-o celulă, de niște bolnavi  cărora, din când în când, dacă mai veneau medicamente de undeva de la centru, le mai făcea câte o injecție. Era cel mai bun prieten al meu. Îmi ia mâinele și mă întreabă: «Mă, Tavi, mă, ce să mă fac?Am trei pacienți cu tuberculoză.  X are 20 de ani. Am atâtea sticluțe de Streptomicină. Dacă i le-aș face lui, poate l-aș salva. Y e țăran din Făgăraș, are 31 de ani, dar îl așteaptă trei fetițe acasă și cum zice el, hai mai mare e pe-a-ntâia! Ce o fi făcând nevastă-mea, măi Tavi? Se descurcă ea, că-i tare! E puternică! Să îi fac lui Y sau lui Z, că e academician, are 60 de ani, dar dacă scapă poate va mai fi de folos țării.. Cine știe? Cui să-i fac?»

Și vine pachetul meu. Pe când mă gândeam că o fi ceva bun de mâncare, nu era nimic de mâncare. Era un kilogram și jumătate de Hidrazidă, Fas și 35 de sticluțe de Streptomicină. I le-am dat doctorului și i-a salvat pe toți trei”, își amintește fostul deținut.

O altă amintire din primăvara lui 1962 e transformarea unei încăperi ceva mai mari din penitenciar, în Club, loc în care se puteau citi, câte 15, maxim 20 de minute pe zi, ziarul Scânteia și cărți aduse exclusiv de la editura Cartea Rusă. Deținuții nu erau acolo ca să se cultive, ci să cultive din umbră, progresul regimului socialist.

Fortul 13 Jilava / Foto: Maria Man

Fortul 13 Jilava / Foto: Maria Man

Două episoade cu Ioan Ficior

Octav Bjoza își amintește perfect două scene cu Ioan Ficior. „Pe mine nu m-a lovit. Nu am avut această plăcere”. Era o zi obișnuită de muncă la Periprava, dar deținuții nu au fost scoși la muncă. Era clar că ceva se întâmplase. Pentru a nu sta degeaba, au fost scoși la plantat arpagic. „Noi cu sacul de arpagic, trebuia să plantăm din loc în loc. De foame, am început să mâncăm toți arpagic. Cred că jumătate l-am mâncat. Ce ceapă o fi ieșit acolo…una da și trei nu. După ce ne-am ghiftuit noi bine, ne-au luat niște arsuri cumplite. Unul dintre noi spune: «Ce ar fi să ducem și celorlați dintre noi, bolnavi?». Am început să băgăm în buzunare și în sân arpagic”. Trei deținuți, printre care și Bjoza, au reușit să își umple buzunarele, dar au fost văzuți de un gardian. Acesta i-a pus în genunchi, i-a obligat să își scoată haina și să așeze pe ea tot arpagicul furat. „Fiecare ne-am pomenit în față cu grămăjoară de un kilogram, un kilogram și jumătate de arpagic. «Acum să mâncați tot!» A fost cumplit! Cred că a durat mai bine de o oră și doi din cei trei am reușit să o mâncăm. Dar durerile au fost groaznice și au ținut două  – trei săptămâni. Al treilea nu a reușit nici jumătate, săracul. Și când să pună gardianul bâta pe el, apare Ioan Ficior. «Ce-i cu aștia aici?» «I-am prins că mâncau arpagic și au și furat să ducă în lagăr» Și se dă în spatele celui care nu mâncase arpagicul și i-a tras un pumn în tâmpla stângă… Colegul s-a probușit, probabil complet amețit de lovitură. Ficior s-a năpustit la el și cu cizmele i-a tras numai în cap. Era o minge, o sferă neagră, nu vedeai nici ochi, gură, nas, nimic, totul capul îi era o sferă neagră. Groaznic! Singurul medicament a fost compresa cu apă rece. Atât. Și la el, ca și la mine la picioare, vreo 40 de zile a durat vindecarea”, povestește martorul „incidentului”.

În temniță existau diferite secte religioase: iehoviști, adventiști de trei feluri, stiliști, mileniști, inochentiști. Adventiștii nu lucrau sâmbăta și i-au implorat pe gardieni să îi lase sâmbăta în lagăr, întrucât vor munci duminica. Răspunsul a fost unul negativ. Ajunși  la muncă, nu au vrut să lucreze.  Lângă deținuți, la patru, cinci metri era un șanț cu apă, un canal de irigații, adânc până la genunchi. Încă mai era gheață de vreun deget, două. Gardianul i-a legat cu mâinile la spate pe toți trei, i-a băgat în canal și i-a pus să stea cu picioarele în apă și obligatoriu, cu ochii în soare. El îi păzea cu bâta de pe margine.  Ordinul a fost dat de Ioan Ficior, care era de față.

Octav Bjoza a povestit aceste lucruri și în cadrul procesului torționarului Ioan Ficior. „Foarte multe lucruri s-au întâmplat întocmai, doar difereau ca timp și spațiu, pentru că ei, gardieni și ofițerii, nu pun la îndoială deloc, erau școlarizați centralizat. Prea începeau bătăile în aceași perioadă în toată țara, că noi fiind mutați de acolo acolo, întrebam, aflam. Informația circula greu, dar circula. Cum te bătea? Cum ți se adresau? S-au întâmplat multe lucruri zici că trase la indigo…”

Foto: Maria Man

Foto: Maria Man

Pedepsele fiind exagerat de mari, în comparaţie cu faptele comise, la 9 februarie 1962, prin decizia nr. 34 a Tribunalului Suprem al Republicii Populare Române (RPR) –  Colegiul Militar, admite recursul declarat de Procurorul General al RPR, casează sentinţa de 15 ani şi îl condamnă la 4 ani de temniţă grea. La 23 iunie 1962 a fost eliberat de la Periprava  –  Secția Grindu. S-a căsătorit cu aleasa inimii, Carmen Sireteanu. A fost anul în care, doamna cu ochi albaștri, albaștri, a primit de ziua ei, un buchet uscat de lăcrimioare sălbatice, culese într-o dimineață de septembrie.

Vești de afară, pentru deținuții de la Periprava

După eliberare, Tavi a început să cutreiere țara în lung și-n lat, cu banii puțini pe care îi aveau părinții lui, pentru a merge la familiile deținuților rămași la Periprava. Deși nu le-a promis, a mers la 50 de familii, spunând fiecăruia ce să trimită de urgență pe adresa lagărului pe care o știa ca pe propiul nume: UM 0130 Periprava. A sesizat că gardienii erau foarte conștiincioși când venea vorba de trimisul cărților poștale, dar deveneau „puturoși” când era vorba de verificarea pachetelor. Această lacună administrativă le-a permis multor deținuți să primească ceea ce aveau nevoie de afară.

„I-am trimis prietenului meu cel mai bun, medicului Santo, știri de afară, cam câte se pot scrie pe patru pagini A4. Am cumpărat din comerț o cămașă sport în carouri dintr-un fel de finet, strident colorat cu buzunare mari, cu platcă dublă. Am descusut platca ș am făcut rost de niște calc pânzat. Abia atunci apăruse calcul pânzat, în 1962. Venea din Germania. Era o pânză, ca o năframă și dacă aruncai aceea pânză în aer, te plictiseai până ajungea jos. Atât era de ușoară. Pânza era trasă într-un fel de plastic transparent. Se folosea la proiectări. Dacă o băgai într-o leșie se dizolva plasticul și rămânea acea năframă albă”. Au cumpărat creioane chimice. Carmen le ascuțea încontinuu. Tavi scria pe pânza udată. După ce a terminat, a spălat pânza să vadă dacă nu se șterge. Se vedea și mai bine. Pânza a fost cusută în interiorul cămășii, cu ața identică, achiziționată de la o fabrică de specialitate, pentru a fi siguri că e aceași culoare. Pachetul a ajuns, dar gardianul de serviciu de abia a vrut să îi dea medicului cămașa pe motiv că are suficiente. „Lasă, doctore, că ai tu destule cămăși!” Doctorul trăgea de cămașă. „Asta e mai groasă, o las pe asta de pe mine!” Până la urmă i-a dat cămașa și cumva a reușit să citească mesajul.

Cel mai bun prieten, informator al Securității

„Ei, peste ani și ani de zile, după ce s-a eliberat, doctorul care până atunci avusese o ținută demnă, a devenit informatorul securității”.  Deși, conform jurământului din timpul detenției, aceștia și-au botezat reciproc copiii, medicul nu a ezitat să îl trădeze.

Când începuse foamea în țară, Tavi a făcut o vizită la Timișoara în interes de serviciu. Șeful său era în relații foarte bune cu directorul unei ferme, care creștea peste 100.000 de porci. Cu un carton de bere străină, se putea lua un porc întreg. „Colegii mei: «O, mergi la Timișoara, ia și mie două rude salam, ia și mie!» Și m-am trezit că trebuie să iau 27 de rude de salam. Era pe vremea când miliția pe stradă dacă te vedea că duci ceva din greu, te oprea și te percheziționa. Era o întreagă problemă. Trebuia să te duci la director să îți aprobe. Marfa era băgată într-un magazin alimentar de lângă gară. Tu te duceai  prin față plăteai cu bilețelul de la director la casierie și după aia te duceai în spate și luai salamul. Să mă fi văzut pe mine, trecând sub nasul milițienilor, fluturând valiza aia, de ziceai că e goală. Avea 20 de kilograme, de ziceai că acum se rupe dracului mânerul cum o tot fluturam eu pe peronul gării, că erau milițieni peste tot.”

Intrarea „la neagra”,   Fortul 13 Jilava / Foto: Maria Man

Intrarea „la neagra”, Fortul 13 Jilava / Foto: Maria Man

Rezolvând treaba pe șantier s-a gândit să dea o fugă până la Reșita, să îl vadă pe Santo. Zis și făcut. Doar că trenul în care s-a urcat, l-a enervat la culme. „Trenul, un tranca-fleaca cu șipci de lemn, o cursă din aia muncitorească, de se plimbau ziua ploșnițele care umblă de regulă pe întuneric … Aveam impresia că trenul parcă mergea în zig-zag. Ziceai că poți merge pe lângă el, mai fumezi o țigară, te mai urci puțin în el. Ajung la prietenul meu în Reșita furios, cu mâinele goale, că valiza goală rămâsese la magazinul alimetar, să o umple. Când intru în casă încep: «Dumnezeii mamii lor de comuniști, luai-ar dracu, că m-aș duce unde văd cu ochii! M-am săturat! Am stat două zile la coadă pentru un rezervor de benzină! M-am săturat de gheare de pasăre și picioare de porc!» Plec acasă și el se apucă și dă notă informativă către Securitate că eu vreau să fug din țară și dacă s-ar putea cu toată familia”. Nota informativă a venit în cel mai prost moment, întrucât, șeful lui Tavi era, după ani de lămuriri, pe punctul de a-l lăsa să plece în străinătate, la muncă. „Când era de făcut ceva prin țară, mă lăsa, când era de mers prin țări arabe, mergeau toți imbecilii. Aveam și dosarul făcut și degeaba. Când totul era gata, vine nota informativă de la Timișoara. Am găsit-o la CNSAS după ani de zile, am copiat-o și i-am trimis-o împreună cu o scrisoare de două pagini și jumătate. Cât de tari au fost bărbații care m-au cunoscut și au citit scrisoarea mea, au plâns până nu au reușit să o termine. Au plâns toți. Nu știu ce s-a întâmplat cu el, dar atât mi-a zis la telefon: „Poate odată vom avea vreo explicație”. N-a mai avut loc, a murit. La scurt timp după ce a primit scrisoarea de la mine. Poate o fi fost o întâmplare, cine știe…”

Prietenul l-a trădat, securistul nu

În 1978, a reuși să își împlinească  marea dorință de a ieși din țară, cu ajutorul altui bun prieten din închisoare, Ioan Cențiu. „Prietenul meu mi-a zis că rezolvă el și a rezolvat! Am mers la Kiev, Leningrad, Moscova. Au trecut zeci de ani ca să se facă lumină. Și soțul și soția era informatori ai securității și probabil și-au pus obrazul pentru mine. Numele lui conspirativ era Enache și cum dădea o notă informativă despre mine, primul drum îl făcea la mine: «Octave, m-au pus aștia iar să scriu!» «Ce ai scris măi Ioane?»«Da, uite, așa, așa». După ani de zile, după ce citisem în dosare, era cuvânt cu cuvânt ce îmi scrisese el. Mare lucru! Mare risc! Dacă eram și eu informator? Era un pericol extraordinar! Că dacă mai dura mult treaba asta, ajungeam de ne urmăream fiecare pe fiecare. Nu mai era mult și se ajungea în situația asta…”

Foto: Maria Man

Foto: Maria Man

Nu a putut promova în serviciu datorită dosarului de fost deținut politic

Tavi a devenit inginer și a fost salariat la două întreprinderi: Trustul de Instalaţii şi Montaje Braşov (1965-1972) și Trustul Electromontaj Bucureşti – Şantierul Braşov (1972-1992), de unde s-a pensionat la limită de vârstă. Nu a fost lăsat niciodată să promoveze în serviciu, deși avea studii și minte în acest sens. A fost urmărit de Securitate printr-o rețea de informatori, până în 1989. A fost participant direct la Revoluţia din Decembrie 1989, fiind primul braşovean care a pătruns în sediul Securităţii Statului din Braşov. Nu a solicitat ulterior certificat de revoluţionar.

Octav Bjoza,   alături de nepoata sa,   Diana

Octav Bjoza, alături de nepoata sa, Diana

Nici pe plan personal nu a fost ocolit de greutăți. Mircea, unicul său fiu a dorit să se facă ofițer la Marină, reușind la Liceul de Marină din Constanța. După două luni a fost dat afară, din cauza dosarului de deținut politic al tatălui său, figurând în acte că a fost retras la cerere. „S-a îmbolnăvit grav psihic, apoi de diabet. S-a stins de tot la 42 de ani în brațele mele și de atunci nevastă-mea  parcă nu ar vrea să mai trăiască. De pe urma lui au rămas doi nepoți fără mamă, care murise mai înainte și fără tată. Am rămas noi să fim și părinți și bunici. Pe nevasta mea a dărâmat-o pierderea fiului”. Domnul Bjoza are un nepot și o nepoată. Aceștia îi spun cu mult drag, „Bubu”. Diana, e excepțională, moștenindu-i mintea ageră. Băiatul în schimb suferă de autism. Are o memorie grozavă, dar nu poate face conexiuni. El nu va înțelege poate niciodată câte urme au lăsat comuniștii în familia lor. Lui Tavi i-au distrus părinții, soția, copilul și nepoții. L-au distrus puțin câte puțin și continuă să o facă și astăzi, prin reminisciențele putrede ale sistemului ce nu s-au lepădat încă de putere. Cu toate acestea, a găsit puterea să îi ierte pe cei care l-au torturat fizic și mai ales psihic.

„Prea târziu au venit acestea anchete, aceste dosare, aceste înaintări către instanțele de judecată ale torționarilor. 25 de ani ei au beneficiat în continuare de decorațiile, de distincțiile și pensiile nesimțite. Decorațiile obținute în lupta cu noi. Vișinescu la Râmnicu Sărat, Ioan Ficior în Delta Dunării, Constantin Istrate, cel care m-a bătut cu ciocanul – mai trăiesc patru martori în Brașov care au asistat la acea bătaie. Trăiește, are 83 de ani într-o comună, nu departe de Timișoara. Noi i-am iertat încă de când eram în temniță, fiindcă așa am fost educați de preoți. Nu chiar toți i-am iertat. Am și colegi care îmi reproșează treaba asta: «Nu mai spune că i-ai iertat, că nu faci bine». I-am iertat, nu am fi în stare să le facem vreun rău, dar nu ne-am gândit că legile țării și mai ales cei care le aplică o să îi chiar ocrotească așa cu grijă părintească, să nu li se întâmple nimic. Dovadă că în 25 de ani nici nu li s-a întâmplat nimic. Pensiile lor, pentru anii de muncă, sunt față de ale noastre, de două, până la cinci ori mai mari. Ei au, cam toți, 6000 de lei noi pensie”.

Foto: Maria Man

Foto: Maria Man

Fiul generalului de securitate, Aron Bordea , în fruntea Consiliului Superior al Magistraturii

Deși i-a iertat pentru ceea ce i-au făcut lui, faptul că i-au distrus unicul fiu, nu se poate ierta. „Un bun prieten din închisoare care a făcut 14 ani de temnită, Ionică Băuceanu – trăiește în București – era terorizat în anii `85 de generalul de securitate Aron Bordea, șeful Direcției Întâi a Securității Statului, Direcția Politică. Le era teamă și celorlați securiști care intrau pe la ei, așa în vizită. Ce să ne mai mire atât de mult, când cel mai destoinic dintre magistrați, care a fost ales în fruntea Consiliului Superior al Magistraturii nu este nimeni altul decât Adrian Bordea, fiul generalului de securitate, Aron Bordea. Noi nu suntem de aceeași părere cu comuniștii. Dacă aveai un deținut politic într-o familie cu 20, 30 de membri, indiferent că erau doctori, ingineri, toți ajungeau la lopată, la măturoi, la munca de jos. Asta era treaba. Noi am spus nu, e greșit. Ce vină au copiii pentru ceea ce au făcut părinții? Dar avem voie să ne putem semne de întrebare: Bine măi, dar numai copiii voștri și de la noi niciunul? Nimeni să nu pătrundă nici azi, în așa zisa democrație, într-o funcție de rang mai cât de cât, mai înalt? Dar am rămas cu întrebarea pusă, fără rezolvare”.

Domnul Bjoza a fost trecut prin multe. Nu mai crede că poate fi nemuritor, dar pofta de viață i-a rămas. „Până nu îi îngrop pe toți, nu mă las. Și vreau să încep cu parlamentarii”, glumește acesta. Tinerilor care îl ascultă fascinați, le spune așa: „Nu vă rămâne decât să vă iubiți neamul, patria și tricolorul, așa cum am făcut-o noi, cei care atunci, dacă ni s-ar fi cerut, nici chiar jertfa supremă nu ni s-ar fi părut prea mult pentru salvarea demnității acestui neam”.

Fostul deținut politic călătorește și acum, bate țara în lung și-n lat pentru a-și spune povestea. A ținut peste 100 de conferințe în diferite orașe, dar de fiecare dată se întoarce acasă, la Brașov, lângă a lui Carmen cu ochi albaștri.

Octav Bjoza,   împreună cu studenții Universității de Vară de la Râmnicu Sărat

Octav Bjoza, împreună cu studenții Universității de Vară de la Râmnicu Sărat

Undeva, în Brașov, într-o expoziție, buchetul de lăcrămioare sălbatice încă trăiește. Și cel mai probabil va trăi veșnic, pentru că tânărul în haine vărgate i-a dat lui nemurirea la care visa cândva … Pentru că el, buchețelul modest,   i-a redat cândva speranța …


Publicitate

1 Comentariu

  1. vali spune:

    Nu am cuvinte pentru a exprima sentimentele de respect si admiratie pentru cei care au suferit, pastrandu-si credinta si demnitatea. Multa sanatate si iata lunga domnule Octav Bjoza.

Postaţi un comentariu