Zeci de maramureşeni l-au omagiat pe Augustin Buzura

Zeci de consăteni l-au aniversat pe Augustin Buzura

Cu prilejul împlinirii vârstei de 75 de ani,  scriitorul şi academicianul Augustin Buzura a fost sărbătorit duminică, 22 septembrie, în localitatea sa natală, Berinţa. Reprezentanţa Maramureş a Uniunii Scriitorilor din România, Asociaţia Scriitorilor din Baia Mare, Primăria comunei Copalnic-Mănăştur şi familia au organizat o manifestare la căminul cultural. Zeci de maramureşeni au participat la acest eveniment, care a fost moderat chiar de nepoata scriitorului, Dana Gagniuc Buzura. În ciuda faptului că sărbătoritul nu a putut să fie prezent, a ţinut în permanenţă legătura prin telefon cu familia care era acolo.

Augustin Buzura s-a născut în Berinţa în 22 septembrie 1938, fiul lui Ilie Buzura – muncitor – şi al Anei născută Micle – ţărancă agricultoare. „Primul lucru de care-mi aduc aminte ţine de război. A venit tata de la fabrică şi a spus: a început războiul. Baia Mare e plină de refugiaţi. A început o perioadă înspăimântătoare. Tata a fost dus la muncă forţă de către trupele lui Horty, deoarece zona respectivă din Ardeal fusese cedată Ungariei. Era la săpat tranşee, undeva la 15 kilometri de sat. Mai ţin minte când l-am văzut pe tata în jug la propriu. Ţăranii erau cu spinărilor goale şi plini de sânge. Au arat pământul cu ţăranii la jug”.

În 1945 devine elev al şcolii generale din sat –Am făcut patru clase la școala din sat, la Berința, apoi în satul vecin Copalnic-Mănăștur, căci predarea cu șapte clase s-a desființat. La început mama n-a vrut să mă lase la școală. Se temea pentru că distanța era mare și toată zona era plină de lupi. Trebuia să trecu un deal printr-o pădure. A zis să stau să mai cresc. Iar tata spunea că aș fi bun și de agricultor. Am fugit pur și simplu, pe geam, la școală, căci ei plecau la lucru și de frica nebunilor popii, mă țineau încuiat în casă. Mama, săraca, ce să facă? Venea cu mine cu felinarul până în vârful dealului și mă urmărea cu privirea până intram în zona de case a satului vecin. O dată, țin minte, pe mine și pe mama ne-au înconjurat o turmă de mistreți. era iarnă, noapte, frig teribil. Înnebuniți de spaimă, am stat totuși neclintiți. Ne-au dat târcoale și au plecat mai departe. După această întâmplare, mama m-a mutat în alt sat la o mătușă. numai că nici acolo n-am stat prea mult, deoarece trebuia să am grijă de copiii mătușii și să-l ajut pe bărbatul ei să facă agricultură, așa că timp de învățat nu-mi rămânea. Până la urmă, m-am mutat la internatul care se înființase pe lângă școală, unde am făcut încă un an.

Între anii 1951-1955 urmează cursurile Liceului „Gheorghe Şincai” din Baia Mare – În clasa a șaptea, m-am transferat la Baia Mare. Tata lucra la Uzinele Phoenix. Era o navetă zilnică de 25 de km. Cum era totuși foarte obositoare, m-au dat la internatul Liceului ”Gheorghe Șincai”. După o vreme, tot mama a ajuns la concluzia că nu sunt educat conform ideii ei despre educație, așa că m-a dus în gazdă la o fostă co-proprietăreasă a minelor de aur, doamna Pușcașu. Avea bărbatul la Canal, așa că din 1948 până în 1956 n-a ieșit din casă. Trăia ca în ”Marile Speranțe”. Mai erau doi copii în gazdă, dintre care unul era al preotului din sat. Fiecare zi începea cu citirea câtorva pasaje din Codul bunelor maniere.

Perioada dintre finalul liceului şi intrarea la Facultatea de Medicină Generală din Cluj, a fost una plină de frământări: în care mai întâi dă admitere la Facultatea de Filozofie din Bucureşti, apoi experimentează o mulţime de meserii. Mama sa a fost convinsă iniţial că e student la medicină veterinară, aşa cum conveniseră iniţial. De fapt, Augustin Buzura nu şi-a dorit niciodată să devină medic, ci a visat să devină pictor sau sculptor. Profesorul Vasile Gheţie – academicianul din vecini – îl dă de gol în primul semestru spunându-i mamei că nu e student la medicină veterinară. Evident, bunica îi taie fondurile, iar perioada care urmează este cea mai dificilă pentru studentul Buzura. „Am rezistat pe cont propriu trei luni. Luni de coșmar. Nu le-am uitat și nici n-am să le uit vreodată. Ajunsesem să trăiesc din tot felul de expediente. Dormeam într-un dulap la Institutul de Petrol și Gaze, de pe Strada Frumoasă. Am descoperit un depozit de sticle și am vândut toate sticlele, cu 50 de bani bucata. Apoi, am găsit o pisică siameză pe care am vândut-o la ambasada U.R.S.S. cu 300 de lei. Erau o groază de bani pe atunci, pentru că bursa era 30 de lei. Bineînțeles că i-am făcut praf pe loc. Pe urmă am ajuns, împreună cu un prieten, să dorm, nu știu prin ce împrejurare, acasă la un compozitor, Ion Vasilescu, care era plecat. Omul avea de vânzare un frigider și noi l-am vândut mai scump decât fixase el prețul, așa că am mai avut o vreme bani.” Când se decide să vină acasă povesteşte: „N-am avut bani de tren. E o distanță destul de mare de la București la Baia Mare, așa că am învățat de la niște soldați cum să mergi deasupra pe tren, fără să te prindă controlul. La Sărățel m-au prins și am început să le spun recitalul învățat de la soldați: ”Sunt fiu de impiegat de mișcare din Baia Mare și am fost la școala de impiegați de mișcare. pentru că acolo se rețineau buletinele și nu aveau cum să mă legitimeze. Foarte amabili, mi-au dat de mâncare, cred că n-am mâncat niciodată mai bine.”

„Te duci într-un loc unde să munceşti şi să înveţi pentru medicină!” – a decis mama sa. M-am angajat funcționar la Direcția Regională de Statistică, apoi responsabil al Pieței de alimente din Baia Mare. trebuia să numeri ouă, să apreciezi din ochi câtă slană, câtă smântână se aflau în piață. Trebuia, de asemenea, să ai grijă de cântare. M-am angajat apoi la Săsar ca muncitor necalificat în mină. Lucram ca ajutor de artificier. Era o muncă abrutizantă. Nu mai știam nimic altceva decât mină, crâșmă, somn, mină, crâșmă, somn. Nu mai vedeam nici o posibilitate de a urma o facultate, obsesie permanentă și veche a mamei și a mea. Nu-mi rămăsese nimic decât moartea. Așa că, într-o zi rămăsesem mai mult lângă fitil. Era îngrozitor. Stăteam lângă dinamita care urma să explodeze. A fost o secundă lungă în care mă vedeam și revedeam cu luciditate. Am plecat de la mină. Din nou nu se punea problema să rămân acasă. Așa că am fost o vreme funcționar la starea civilă, după aceea, muncitor forestier dar n-am făcut față. era o muncă groaznică peste puterile mele fizice. Mi-am găsit un post de învățător suplinitor într-un sat Valea Neagră. E lângă Baia Mare, dar spiritual atât de departe, încât părea chiar marginea lumii. Toată iarna am trăit făcând numărătoarea inversă a cartofilor. Pământul era puțin și viața oamenilor abrutizată. Lucrau toată săptămâna la munte și când luau salariile, coborau la crâșma lui Selevețchi și o goleau de băuturi. Am stat acolo aproape un an. Dormeam la școală pe un sac de frunze, deoarece cu 375 lei pe lună nu puteai face mare lucru. Pentru că nu scrisesem deloc acasă, m-am pomenit cu mama. De data asta, m-a luat acasă cu ea. Și din acel moment am început să învăț nebunește pentru facultate. N-am intrat la Medicină Veterinară, cum a vrut mama, dar oricum era fericită să mă știe și la Facultatea de Medicină umană!

În perioada 1958-1964 urmează cursurile Facultăţii de Medicină Generală din Cluj, specializându-se în psihiatrie, dar nu profesează medicina.

Mircea Zaciu a avut un rol important în destinul său literar. „La literatură am ajuns în mod destul de neașteptat. La medicină eram într-un an foarte bun. În toamnă am făcut o hepatită gravă şi mi-am amânat anul, iar anul repetat a fost anul meu cultural. Cum învățasem destul de bine, în anul precedent aveam scutire 30% din cauza  bolii și plecam la Biblioteca Universitară să citesc literatură și să-mi regăsesc anii pierduți. Începusem să cochetez cu ideea că aș putea scrie. N-am scris în acea perioadă, dar mă obseda ideea asta. Medicina nu mi-a plăcut deloc în primii trei ani, dar tot speram că în anii următori, când voi trece la partea practică, să găsesc o materie care să-mi placă. Am rămas la Medicină, însă ideea cu scrisul nu-mi dădea pace. Așa că mi-am propus să termin cu obsesia asta. Mi-am spus că cea mai bună metodă ar fi să scriu o povestire care să se dovedească a fi proastă. Am scris povestirea ”Pământ” se chema dar am scris-o cu furie, am scris-o cum m-am priceput eu mai bine, pentru că nu voiam să-mi reproșez nimic. Pe de altă parte, voiam să mă fac de râs, să termin odată cu literatura și să mă apuc serios de medicină. Cu proza respectivă m-am prezentat la cenaclul condus de Mircea Zaciu. Nu m-am făcut de râs cum speram. Lui Zaciu i-a plăcut. A luat-o și a dus-o la ”Tribuna”.

A debutat în 1960, în același an cu Ioan Alexandru. Au fost ani grei în care a fost  în paralel la cursurile de literatură comparată ale Facultății de Filologie din Cluj, la cursurile de filozofie cu D.D.Roșca și la cele de istoria artelor ale Institutului de Arte Plastice. A mai scris și alte povestiri din care s-a născut primul volum, Capul Bunei Speranțe prefațat de Mircea Zaciu. În anul patru descoperă psihiatria.

Termină Medicina cu o medie bună. Lucrarea de diplomă a fost Shakespeare în psihiatrie. „Acum e total depășită și caraghioasă, dar atunci însemna foarte mult. Nu cred că la noi se mai făcuseră lucrări de psihopatologie literară.”

„Ca medic generalist, ar fi urmat să fie repartizat în aceeași localitate în care fusesem învățător suplinitor / Valea Neagră. Ori, eu îmi jurasem că la Valea Neagră nu mai pun piciorul. Deci nu m-am dus la post și am rămas în Cluj. Aici mi-a fost de mare ajutor volumul de debut. Pentru că publicasem, am fost angajat ca dactilograf la filiala Uniunii Scriitorilor. Am dormit timp de câteva luni, din octombrie, până la 1 aprilie anul următor, pe o ușă pe care în fiecare seară o puneam pe masă.”

Apoi a fost angajat la ”Tribuna” ca redactor la secția științifică, în 1 aprilie 1965, devenind în scurtă vreme secretar general de redacţie, iar din 23 decembrie 1989, redactor-şef

În 1966 a apărut a doua carte de povestiri – ”De ce zboară vulturul?”

În 1970 publică primul său roman „Absenţii” – în care prezintă un caz de mortificare psihică, respectiv cazul unui ziarist obligat ani la rând de autorităţi să mintă.  Cartea are un succes răsunător şi un destin ciudat. Primeşte premiul Uniunii Scriitorilor pentru ea, apoi e decorat cu „Meritul Cultural”, după care – în 1971 cartea este interzisă. „În 1971, când Absenţii a fost interzis, nu se mai scria nimic despre mine, eram într-o stare psihică foarte proastă, mi se tăiaseră aripile şi nu ştiam de ce. Cred că atunci am început să înţeleg  mai bine lumea. Incidentul cu Absenţii a fost un rău necesar, care m-a făcut să mă concentrez asupra mecanismelor politice şi sociale.” De fapt, aşa cum preciza criticul Alex Ştefănescu, romanul îl plasează în prim-planul vieţii literare, dar îl şi divulgă ca pe un critic al stilului de viaţă comunist.

Acelaşi Alex Ştefănescu spune: „Cu tenacitatea unui alergător de cursă lungă scrie timp de aproape două decenii încă cinci romane masive, însumând peste două mii de pagini, într-o cameră neîncăpătoare, dintr-un apartament de bloc la Cluj. Împreună cu soţia sa – Maria Buzura – creşte doi copii, Mihai-Adrian şi Anamaria. Fiecare nouă carte pe care o termină îi aduce războaie istovitoare cu cenzura, premii literare, cronici elogioase în România literară şi la Europa liberă, atacuri în Scânteia şi în Săptămâna, represalii şi uneori gesturi de falsă curtoazie din partea oficialităţilor, dovezi de admiraţie din partea publicului. După moartea lui Marin Preda, Augustin Buzura rămâne scriitorul-conştiinţă al epocii. Autorităţile îi interzic să se stabilească în Bucureşti, deşi scriitorul face numeroase demersuri în acest sens.”

În 1987 devine membru fondator al Fundaţiei Culturale Europene „Gulliver”, cu sediul în Amsterdam, fundaţie din care mai fac parte Gunther Grass, Vaclav Havel, Edgar Morin. Cărţile sale sunt: Capul Bunei Speranţe (1963), De ce zboară vulturul? (1966), Absenţii(1970), Feţele tăcerii (1974), Orgolii (1977), Vocile nopţii (1980), Bloc notes, Refugii (1984), Drumul cenuşii (1988), Recviem pentru nebuni şi bestii (1999), Tentaţia risipirii – confesiuni – 2003, Teroarea iluziei – 2004, Raport asupra singurătăţii (2009).

După romanul Orgolii, regizorul Manole Marcus a realizat filmul cu acelaşi nume, iar după Feţele tăcerii, Nicolae Mărgineanu realizează filmul Undeva în Est. Dincolo de aceste două scenarii, a mai semnat scenariul filmului Pădureanca, după nuvela cu acelaşi nume a lui Ioan Slavici.

O mare parte din cărţi i-au  fost traduse

Fiind incomod pentru regimul comunist, pentru libertatea sa de conştiinţă, gândire şi exprimare, a avut de suferit enorm. El nu exprimă o ideologie în operele sale, ci o poziţie: aceea a intelectului liber şi demn, adversar declarat al mediocrităţii. „De fapt, întotdeauna m-am socotit liber să scriu ceea ce văd și ceea ce simt. Oriunde aș fi fost pe glob, cred că tot la fel aș fi scris.” Tocmai pentru aceasta a fost urmărit, filat, ascultat, obstrucţionat, ameninţat de securitate.

În 1990 înfiinţează Fundaţia Culturală Română, devenită în 2003 Institutul Cultural Român. Prin acţiunile organizate de Fundaţia Culturală Română promovează cultura românească în străinătate. La festivalul „Smithsonian Folklive Festival” din SUA, România a fost invitată de onoare. Sub genericul „România-porţi deschise” Fundaţia Culturală Română a prezentat şi a reprezentat cultura românească: de la cărţi şi gastronomie, până la muzică şi tradiţii populare. Prezenţa României la festival a fost un succes aplaudat la scenă deschisă, având peste un milion de vizitatori

În 1992 este făcut membru al Academiei Române.

O dată cu schimbarea regimului politic, în 2004, este demis de la conducerea  instituţia înfiinţată de el, dar îşi re-înfiinţează Fundaţia ca instituţie privată.

La 8 decembrie 2005 relansează revista Cultura, pe care o conduce şi în prezent.


Publicitate

Postaţi un comentariu