Opera clujeană are cel mai tânăr concertmaistru din țară: Radu Dunca

La doar 24 de ani, Radu Dunca se află într-un moment de vârf al carierei sale. De la începutul lunii martie ocupă oficial postul de concertmaistru al orchestrei Operei Naționale din Cluj, fiind cel mai tânăr membru al orchestrei de 60 de muzicieni și cel mai tânăr din țară care ocupă această funcție într-o instituție artistică. „Nu am mai avut niciodată de gestionat atât de multe lucruri”, mărturisește cu sinceritate tânărul violonist care, în ultima perioadă, se vede nevoit să refuze anumite proiecte din lipsă de timp. Cu toate acestea, face parte în continuare din cvartetul The Mood, alături de colegii săi Dariu Cifor la vioara a doua, Cristian Suărășan la violă și András Vilhelem la violoncel. De asemenea, urmează studii de masterat și face parte din Orchestra Națională de Tineret. Recunoaște că unul dintre viciile sale este cel al comodității, dar și că atunci când este scos din confortul său, dă un foarte mare randament. Am îndrăznit să îl scoatem pe Radu Dunca din cercul său de comoditate și să îl provocăm la o discuție despre prima sa vioară, despre aspirațiile sale și cum este să ai atribuții de „om mare” la doar 24 de ani.

Reporter: La ce vârstă ai început cursurile de vioară?

Radu Dunca: Am început studiul viorii de la vârsta de șapte ani, la Școala de Muzică din Bistrița, cum era numită atunci. Am făcut un și jumătate acolo și părinții mei au avut inspirația de a întreba care ar putea fi parcursul meu în următorii ani și aflând că parcursul normal ar fi fost să urmez o școală și un liceu de muzică, s-au gândit să mă aducă în Cluj, în clasa a doua. Am fost înscris la clasa profesorului Virgil Simionca, timp de un an și am intrat apoi la clasa domnului profesor Adrian Cârdan, foarte renumit de altfel pentru elevii pe care i-a pregătit și care se află astăzi plecați în toate colțurile lumii. Dânsul mi-a deschis poarta către domnul Ștefan Gheorghiu, la București, discipol al lui George Enescu. Am avut ocazia să lucrez cu el până am împlinit eu 14 ani, în ultimii săi ani de viață.

R.: Ai avut muzicieni în familie? În ce mod te-a influențat familia în parcursul tău?

R.D.: Important a fost că nu m-au ținut pe loc. Poate, uneori, doar printr-o grijă exagerată ( râde). Până la străbunici, toți membri familiei mele au fost lăutari, preoți sau cantori în biserică. Dacă stau să mă gândesc, tradiția muzicienilor în familia noastră s-a stins doar în perioada comunismului. Dorința pe care o am acum,  de afirmare și ascensiune, nu o aveam și înainte. Este o profesie în care determinarea ajunge să aibă cel mai important rol. Cât îți dorești să mergi, până acolo ajungi. În copilărie, nu aveam cum să concep acest lucru și înotam practic într-un bazin fără margini. Părinții au știut să îmi trezească interesul pentru muzică treptat, fără să mă forțeze. M-am desprins de roțile ajutătoare în jurul vârstei de 16-17 ani când am ajuns să îmi doresc să acumulez eu singur informații, nemotivat de părinți sau de cei din jur.

R.: Atunci a fost și perioada când ai acumulat cel mai mult?

R.D.: Nu neapărat. Mersul meu în viață a fost puțin atipic. În anul I și în anul II de Conservator am luat-o puțin pe alte „cărări”. Am avut o înclinație spre inginerie de sunet și doi ani de zile nu am studiat foarte mult. Cu toate acestea făceam față examenelor. A fost o perioadă grea, dar esențială pentru că am putut să privesc în urmă la ce lăsam. Abia la 21 de ani m-am reapucat cu mai multă convingere de studiu, cu dorința de a progresa.

R.: Care a fost prima ta vioară, la ce vioară cânți în prezent și care a fost cea mai valoroasă vioară la care ai cântat până astazi?

R.D.: Prima vioară am primit-o cadou de la o mătușă din SUA, care tocmai venise în țară când eu mă pregăteam pentru Școala de Muzică. Pe atunci familia mea nu avea posibilități financiare să îmi cumpere o pianină și mi-au cumpărat o vioară cu 550.000 de lei în acea vreme. Așa am ajuns să studiez vioara. În prezent cânt pe aceeași vioară, pe care cântam și la vârsta de 11 ani. Este o vioară franțuzească, Nicolas Lupot, făcută în 1816 și care anul viitor face 200 de ani. Eu sunt un caz mai rar pentru că majoritatea muzicienilor nu cântă mai mult de câțiva ani la o vioară.

Am avut ocazia extraordinară de a cânta pe un instrument vechi italienesc, pe o manufactură Landolfi, în cadrul unui curs de măiestrie. Profesorul Ștefan Horvath a avut acces, prin intermediul unei fundații, la o vioară Testori și o vioară Ferdinando Landolfi pe care le-a adus la acest masterclass, la Poiana Stampei, în județul Suceava. Le-a oferit celor mai buni doi cursanți să studieze pe ele câteva zile și atunci am avut ocazia să simt cu adevărat acest instrument. E cu totul altceva, ca diferența dintre o mașină Dacia și un Mercedes. Viorile aveau o stare impecabilă și un sunet splendid mai ales într-o sală cu acustică bună. Am învățat în trei zile, cât învățasem în câțiva ani.

R.: Ai fost bursier al Festivalului de Muzică de Cameră Sonoro. Ce a însemnat această etapă pentru tine?

R.D.: Răzvan Popovici și Diana Ketler au avut ideea senzațională de a organiza workshop-uri de muzică de cameră într-o țară în care erau organizate până atunci multe masterclass-uri. Prin acest workshop ne-au permis să ne ridicăm la nivelul lor profesionist.La 17 ani m-am trezit vioara întâi, într-un cvintet. Ne-au stimulat să dăm mai mult decât credeam că putem la acea vârstă. Acest proiect m-a ajutat foarte mult în dezvoltarea mea, alături de Orchestra Națională de Tineret.

R.: Cum ai fost selectat în Orchestra Națională de Tineret?

R.D.: În Orchestra de Tineret am fost de la început, încă din 2008, când se căutau oameni pentru un nou mod de a face o orchestră, un mod de lucru modern și profesionist, înainte de a intra în mediul instituțional. Deja am avut 100 de concerte în șapte ani. Ne bazăm pe o stagiune de proiecte pe durata unei săptămâni pentru că suntem muzicieni veniți din toată țara și este greu să ne întâlnim toți în același loc. Există o greutate în a menține acest proiect să meargă, dar funcționăm în continuare.

R.: Povestește-ne despre experiența The Mood Quartet. Care consideri ca este particularitatea acestui cvartet? Atmosfera pe care o aveți în interiorul grupului, lucrările muzicale pe care le alegeți.

R.: Nu am fost de la început în acest cvartet, dar când m-au contactat colegii mei, am fost bucuros să mă alătur lor. Urmăream cu mult înainte de a intra oficial în formație să iau parte la un asemenea proiect. Am luat chiar premiul întâi la Festivalul Mozart, în secțiunea cvartet și de atunci ne gândeam să facem mai multe împreună. Încercăm să ne distrăm mai mult, în contextul în care uneori căutam și altceva în afară de muzica pe care o interpretam de obicei. Facem astfel o muzică mai ușor abordabilă și ne-am dat seama că a face cvartet poate fi un stil de viață, până la urmă. Eu am fascinația de a fi în controlul actului artistic și în cvartet fiind doar patru, toți parametrii muzicali sunt mult mai la îndemână. Toți suntem egali acolo, ne compensăm, ne ajutăm. Rolul de solist merge de la un instrument la altul, precum mingea într-un joc de fotbal. Mergem cu cvartetul la diverse evenimente și încercăm să bucurăm oamenii cu un repertoriu modern. Avem adaptări ale unor piese care sunt hituri actuale, fără a renunța la Mozart, Beethoven, sau la alți muzicieni consacrați.

R.: Ai o preferință pentru un muzician consacrat?

R.D.: Ca și profesionist nu îți permiți să ai gusturi în această privință. Am lucrat să îmi anihilez orice tentativă de a avea preferințe. Dar aveam când eram tânăr și am și acum o înclinație foarte puternică spre Enescu. Încă nu am reușit în cvartet să abordez Enescu, dar am reușit anul trecut să realizez o primă audiție modernă a concertului de vioară de George Enescu. S-a cântat o singură dată înainte de anul 1900 și de atunci a fost uitat. Domnul Cornel Țăranu, de la Academia de Muzică, a găsit la Paris manuscrisul de la acest concert și am avut plăcerea să fac prima audiție modernă, la Cluj, cu dirijorul Paul Mann. Tind spre Enescu pentru că și dizertația care încununează cei doi ani de masterat mi-am orientat-o pe repertoriul de vioară a lui George Enescu și mă gândesc și doctoratul să îl orientez tot în această direcție.

R.: Descrie-ne cum te simți în noua calitate de concertmaistru în cadrul Orchestrei Operei Naționale Române din Cluj.

R.D.: Mi-am intrat în atribuții din 16 februarie după concursul pe care l-am susținut în 9 februarie. Eu eram angajat al orchestrei Operei Naționale din septembrie 2012 și s-a ivit acest post după ce fostul concertmaistru a plecat la București. Opera din Cluj a trecut prin foarte multe scandaluri în ultima perioadă și simt că se așteaptă de la mine să aduc o schimbare alături de noul director interimar, Florin Estefan și de echipa pe care o va propune. Oamenii se așteaptă să liniștim apele și să recreăm atmosfera primitoare de odinioară.

R: Cum te simți în această postură nouă?

R.D: Este o responsabilitate, mai ales că sunt cel mai tânăr din colectivul de 60 de oameni pe care îi conduc direct, atât administrativ, cât și muzical. Mie personal îmi este mult mai ușor să conduc din față decât să urmăresc indicațiile din spate. Alți muzicieni fug de această responsabilitate, dar pentru mine e natural. Ceea ce fac eu este să coordonez tempo-ul și dinamica în timpul cântatului. Bineînțeles, în timpul repetițiilor am și rolul de supervizare și împreună cu dirijorul practic organizăm repetiția. Este o misiune destul de grea având în vedere că sunt 60 de puncte de vedere și viziuni diferite și trebuie să recurgem la foarte multe compromisuri, bineînțeles în avantajul actului artistic. Apar momente neprevăzute în care este nevoie de inspirație pe moment și trebuie să particip la găsirea unei soluții, aplicarea ei și controlul aplicării ei. Este foarte provocator acest rol și mă simt privilegiat că am ajuns la vârsta mea să ocup această funcție.

R.: Te afli într-un moment foarte bun în plan profesional la vârsta de doar 24 de ani. Ce mai poate urma în parcursul tău?

R.D.: Bineînțeles că mai am aspirații. Acesta este un post care presupune aptitudini pe care ajungi să le stăpânești după ani de zile de experiență. Eu sper ca în câteva luni să fiu naturalizat cu sarcinile pe care le am. Este copleșitor pentru că fiind cel mai tânăr, trebuie uneori să găsesc curajul de a le vorbi celor mai în vârstă, un curaj combinat cu respect.

Orice este posibil

R.: Ești un muzician foarte activ și foarte prezent în viața culturală a orașului. Cum îți selectezi proiectele în care alegi sa te implici?

R.D.: Am început să îmi selectez proiectele după ce am avut probleme la mână din cauza suprasolicitării. Fiind în ascensiune și fiind și tânăr, am spus da la toate propunerile până acum. Am decis, totuși, că e timpul să refuz anumite proiecte și de aceea mă voi concentra mai mult pe ceea ce am de făcut la Opera Națională în calitate de concert maestru. Desigur, voi lua parte la evenimentele pe care le am cu The mood quartet.

R.: Ce îți place și ce nu îți place în Cluj?Ce ți-ai dori pentru acest oraș din punct de vedere cultural?

R.D.: Pot să spun că față de București, orașul este mult mai liniștit și distanțele sunt relativ scurte între punctele de întâlnire. Nu îmi place lipsa profesionalismului din foarte multe domenii. Există intenții să ne ridicăm la anumite standarde, dar realizarea rămâne undeva la mijloc. Asta este, câteodată, dezamăgitor și de-asta poate avem cvartetul. Bineînțeles că îmi doresc pentru Cluj o sală de concerte, dar cum artiștii nu sunt aducători de voturi, nimeni nu investește în cultură, în noi sau în proiectele noastre.

R.: Te-ai vedea în postura de manager cultural?

R.D.: Da, m-aș vedea pentru că am capacitatea de a cuprinde o viziunea asupra unui întreg proiect și în această direcție mă ajută postul pe care l-am obținut la Operă, care cuprinde și sarcini administrative. Până acum nu am avut de-a face cu aceste sarcini. Acum am un cuvânt de spus, dar înainte de asta am foarte mult de observat.

R.: Te-ai gândit vreodată să pleci din țară? Poate pentru studii sau alte proiecte?

R.D.: Am avut opțiuni, dar am renunțat pentru că sunt atașat de țară și îmi place în acest oraș, iar dacă sunt luat din elementul meu de confort, nu mă simt foarte bine. Există și aici suport de dezvoltare până la un nivel foarte înalt, iar dacă vrei să îl întreci și pe acesta, se poate. Orice este posibil, doar că ai nevoie de determinare și de voință.