Radu Paraschivescu: „Au rămas în România cei care și-au făcut din speranță o profesie”

Foto: Dan Bodea

În această toamnă, scriitorul Radu Paraschivescu a lansat o nouă carte, de data aceasta o carte-parastas, cum o numește chiar el, a României după doi ani de guvernare PSD, respectiv o amendă simbolică pentru un partid care în repetate rânduri a înșelat speranțele românilor. Cartea cu titlul Orice om îi este teamă (Un partid, doi ani și trei premieri), un titlu cu bună știință incorect, preluat dintr-o formulare mai puțin fericită a premierului Viorica Dăncilă, a fost publicată de Editura Humanitas și este scrisă în stilul în care Radu Paraschivescu și-a obișnuit deja cititorii. Vesele sau nu tocmai, textele sale anterioare vorbesc despre tristeți și îngrijorări, despre România cotidiană, despre derapajele în vorbire și gafele de exprimare ale politicienilor, despre o Românie candidă și oarecum ticăloasă, dar prin asta seducătoare.

În interviul acordat publicației noastre, Radu Paraschivescu a vorbit despre această Românie, despre cleptocrație, democratură și personulități, dar și despre așteptările pe care ar trebui să le avem de la următorii doi ani de guvernare PSD.

Radu Paraschivescu este scriitor, redactor, traducător și realizator de emisiuni. Cele mai recente cărți publicate la Editura Humanitas: Maimuţa carpatină(2013), Muşte pe parbrizul vieţii. Nou catalog de perle (2014), Noi vorbim, nu gândim. Nouă colecţie de perle româneşti (2015), Poveşti de dragoste la prima vedere (coautor, alături de Ioana Pârvulescu, Gabriel Liiceanu, Ana Blandiana şi Adriana Bittel –2015), România în 7 gesturi (2015), Aștept să crăpi (de astăzi, în prime-time) (2016), Cum gândesc politicienii (Cum? Gândesc politicienii?) (2016), Am fost cândva femeie de onoare și alte povestiri(2017), Cartea râsului și a cercetării (2017), Două mături stau de vorbă. Scene românești (2018).

În cartea în curs de apariție Orice om îi este teamă (Un partid, doi ani și trei premieri), vorbiți despre o Românie aflată în pragul cleptocrației. Povestiți-ne din experiența de a trăi într-o astfel de țară.

Nu este neapărat o experiență halucinantă sau cutremurătoare. România este o țară în care te poți trezi peste noapte cu o inițiativă legislativă care deschide poarta spre fraudă, în care se acoperă mizeriile unor puternici ai zilei, în care se îngrădesc niște drepturi, în care se umblă la viața ta. Și nu pentru că tu ai făcut ceva rău, ci pentru că oamenii care umblă la viața ta au făcut ceva rău, vor să scape nepedepsiți și vor să le îngrădească altora mijloacele de ripostă. Eu nu mă consider persecutat sau nefericit pentru că trăiesc în România. Dacă aș fi vrut să plec, aș fi avut când și unde. Însă pentru că am rămas sunt pedepsit să trăiesc cu sentimentul bunului plac pe care-l exercită unii oameni, al spiritului discreționar și al abuzului, care au ca slogan vorba feroce a lui Codrin Ștefănescu: „Pentru că putem”. Nu știu dacă acest om, atunci când a rostit acele cuvinte, și-a dat seama ce comunică de fapt. Este un slogan mai puternic decât sloganul oficial al partidului pe care îl reprezintă. „Îndrăznește să crezi” pălește pe lângă „Pentru că putem”. De fapt, ți se spune că nu ai nicio șansă dacă vrei să joci totul pe cartea cinstei.

Care este cea mai mare speranță care v-a fost înșelată în ultimele trei decenii în România?

Am încercat prima dezamăgire când am trecut prin cutremurul de atitudine publică de dinainte de Mineriadă. E vorba de ziua în care Proclamația de la Timişoara a fost, chipurile, citită la București, în 11 martie. George Șerban citește Proclamația din balconul Operei de la Timișoara, lumea este în Piață într-o zi ploioasă de primăvară și în aceeași seară reportajul este preluat de postul public și bruiat. Nu se aude ce spune George Șerban, știu ce scrie în Proclamație doar cei care sunt acolo și cei care intră ulterior în posesia textului. Oamenii din București și din alte orașe din țară află că Proclamația este o infamie de fapt și că ea propune un proiect secesionist, și anume ruperea Banatului de „trupul sfânt al țării”. Or, Banatului nu îi trecea prin minte așa ceva. Era vorba doar de o inițiativă de descentralizare și de creare a unor centre de profit local care să funcționeze bine pentru că, printre altele, birocraţia era în acest fel redusă considerabil. Erau în joc un spor de eficiență, precum și un grad mai mare de libertate economică și de inițiativă privată. Miza reală a bruiajului era punctul 8 al Proclamației, unde se spunea că oamenii aflaţi în poziții de putere politică pe vremea comunismului trebuie interziși de la putere timp de trei legislaturi. Aceasta a fost dezamăgirea mea, schingiuirea Proclamaţiei. Tot ce s-a întâmplat după aceea a pălit prin comparaţie. Inclusiv venirea minerilor, în fapt o consecință care a venit să îmi confirme că suntem în plasa unui sistem monstruos, căruia îi retezi degeaba un cap, pentru că îi crește altul în loc. Noi ne bucurăm de fiecare dată când se schimbă președintele PSD-ului, ne bucurăm când este înlocuit un premier al PSD-ului cu altul, percepem schimbarea ca pe un mic triumf al nostru, al celor care mai cred în valori, după care ne dăm seama că în profunzime sistemul este același și operează la fel.

Trăim de fapt într-o iluzie.

Așa este. Aceasta este marea deosebire dintre sistemul comunist și alte sisteme. În momentul în care a murit Hitler, a cam murit și nazismul. În momentul în care a murit Ceaușescu, n-a murit comunismul. Am crezut că s-a zis cu el. Dar părți din el continuă să se manifeste și în comportamentul unor oameni de la care nu te-ai fi așteptat.

Câți politicieni credeți că trăiesc cu iluzia cunoașterii? Cu sentimentul că știu despre ce vorbesc, când de fapt nu este așa?

Este imprudent să dai verdicte. Prima impresie pe care o ai văzându-le prestația publică e că ai de-a face cu impostori, cu incompetenți și cu oameni fără autoritate. (Sigur, fără să generalizez.) Autoritatea nu înseamnă doar un ordin care se execută și nu se discută. Autorității îi stă bine când e dublată de competență. Or, în momentul în care vezi că în fruntea ministerelor se practică ceea ce se practica și pe vremea lui Ceaușescu, adică rotația cadrelor, îți dai seama că situația nu este convenabilă. Un om nu poate fi performant și la economie, și la apărare, și la cultură, și la sănătate. Dacă omul acela se pricepe la toate cele patru, înseamnă că, de fapt, nu se pricepe la niciuna. Și avem exemple din ultimii ani. Felul în care îşi stăpânesc politicienii domeniul de competenţă este discutabil. O parte dintre ei au trecut prin școală exact ca în bancul cu Bulă: „E frumos la școală, dar se pierde prea mult timp între recreații”. Te uiți la Dănuț Andrușcă și te întrebi care sunt, în afara fidelității de partid, criteriile de competență și de autoritate economică în virtutea cărora acest om conduce un minister. Trec peste exemplele din categoria Tudorel Toader, un om care știe carte și care e cu atât mai periculos. Mă refer, în schimb, la un domn ca Florin Iordache. Ce îl recomandă ca ministru al justiției? Ce îl recomandă pe Liviu Pop ca ministru al educației în două sau în trei rânduri? Dar pe domnul Popa de la Suceava? Nu mai vorbesc de premieri. Premierul actual este ținta mobilă de care trebuie să râdă toată lumea, numai că în spatele acestei ținte băieții își fac jocurile mai departe. Totuşi, cum poți să te prezinți cu un asemenea guvern și cu un asemenea premier afară? Ce discuții angajează aceşti oameni cu omologii din alte țări? Străinii te judecă și prin ceea ce văd că le propui ca segment reprezentativ. Dacă asta-i crema, se întreabă ei, cum arată stratul de jos? Sentimentele la firul ierbii sunt de disconfort, de neputință și de dorință de a pleca. În ultimul deceniu au plecat aproape cinci milioane de oameni din ţară. Numărul plecaților este suficient de mare pentru a se crea un stat paralel (constat că e la modă expresia). Iar oamenii ăştia au plecat în deplină libertate, nu ca altădată, forţând graniţa la sârbi fiindcă nu mai puteau trăi în România lui Ceauşescu.

Dacă punem între paranteze politicienii și hoții, cine mai rămâne în această țară?

Rămân cei care și-au făcut din speranță o profesie şi care nu mai sunt atât de mulți. Rămân cei pe care vârsta îi constrânge, cei de vârsta mea, dar nu de felul meu, pentru că mie îmi place aici. Rămân cei care sunt descurajați și fataliști, și care spun asta e, e datul nostru, o ducem din rău în mai rău, deși nu e chiar aşa. Ţin minte foarte bine anii ’80 și nu îi putem compara cu ce se întâmplă acum. Cea mai urâtă zi de acum este peste cea mai frumoasă zi de atunci. Cine regretă anii ’80 ori a fost un beneficiar de calibru al fostului regim,  ori are nostalgia tinereții. Mai rămân oamenii deziluzionați, care nu au nicio specializare fructificabilă afară, și oportuniștii, cei care se pliază pe orice context.

Și cei plecați se vor mai întoarce?

Impresia mea este că nu. S-ar putea să se întoarcă, dar constrânși de anumite situații. Altfel, vor reveni ca vizitatori, își vor vedea rudele, prietenii, vor constata că lucrurile nu s-au schimbat convenabil. Tocmai acesta este cercul vicios: îți pleacă cei care ar fi putut să schimbe lucrurile, îți pleacă oamenii de 30 de ani, pe care îi regretăm fiindcă nu ies în față. Însă şi aici trebuie pus un bemol la cheie. Am văzut relativ recent imagini de la congresul Tineretului Național Liberal, unde câțiva tineri au fost întrebați despre doctrina PNL-ului și despre principiile acestui partid. Aveau oamenii aceia niște priviri absolut candide, care îți sugerau că veniseră la congres pentru că li se spusese că aceea era scurtătura. «Intrați acolo, vă învârtiți de-o funcție și o duceţi bine. Nu trebuie să știți nimic». Prin urmare, nu toți tinerii sunt de regretat. Cei merituoşi, da.  Plecarea lor ne mai taie din nădejdi, e adevărat, pentru că visam la o generație curată ideologic, fără trecut, fără nimic compromițător, o generaţie care știe să respire aer european, care știe o limbă străină sau două, care gândește pragmatic. Or, dacă oamenii aceștia pleacă, se cheamă că rămâi cu mediocrii, cu vârstnicii (încep să mă includ) și cu blazații. Cu ei nu poți ridica o țară.

Tinerele elite cum ar putea fi atrase spre politică? Ce ar funcționa în cazul lor?

Cel mai facil magnet e perspectiva unei cariere rapide și a unei traiectorii ascendente. Numai că rişti să intri într-un mediu poluat ideologic, care te obligă la concesii. E mare nevoie de sânge proaspăt în toate domeniile, dar e la fel de mare nevoie de atenţie la jocul concesiilor.

Ați făcut și dumneavoastră parte din ceea ce s-a numit URR-Uniunea pentru Reconstrucția României. De ce s-a dus atât de repede dragostea pentru politică?

Formațiunea aceea era aproape boreală. Sigur, lumea o confunda fie cu secţia de urologie dintr-un spital, fie cu o firmă care vindea aparatură casnică. Aproape nimeni nu știa de Uniunea pentru Reconstrucția României, în afară de Victor Rebengiuc, care era membru onorific, și în afară de câteva celebrități din viața publică – mai exact, cei trei lapidabili în piețe, Liiceanu, Pleșu și Patapievici. Andrei Pleșu a fost întrebat cum e cu tinerii aceștia despre care lumea nu știe mare lucru și formula lui a fost ceva de genul: „E ca un cântec de privighetoare într-o pădure unde rag nişte măgari”. L-am cunoscut atunci pe singurul meu șef politic, Cosmin Alexandru, care între timp s-a repliat. În jurul lui am găsit oameni de 35-40 de ani, stabili financiar, pragmatici, foarte bine articulați, care promiteau să producă ceva bun împreună. Nu au putut pentru că pe de o parte nu au avut niște locomotive politice de mare tracțiune şi n-au găsit nimic frecventabil pe piață, iar pe de altă parte fiindcă au comis la un moment dat marea greșeală din viața lor politică, fuziunea cu PNȚ. Era un PNȚ în descompunere, numai că URR ţintea, prin această fuziune, un culoar favorabil către Partidul Popular European. Cuvintele mele au fost atunci: «Din ce știu eu, nu se pot face transfuzii de la cadavre». În momentul în care fuzionezi prin absorbție, vei dispărea, ceea ce s-a și întâmplat. A fost anul meu de iluzie, 2003-2004, în care am crezut că prin acești oameni se va reinstala puterea de-a face bine organizat.

Cât de mare este riscul de a ne contamina de la derapajele de vorbire pe care le au politicienii?

Exprimările jalnice în discursul public sunt cel mai mic dintre neajunsuri. Pentru asta am fi dispuși să-i iertăm pe făptaşi. Nu mă tem de acest risc. Înaintea acestor oameni au existat alții care se exprimau la fel de prost și la fel de des, ba chiar mai prost și mai des. Cunosc ziariști, moderatori de emisiuni, care nu știu când să folosească „pe care” și „care”, cunosc sportivi care apar de zece ori pe zi și vorbesc ceva înrudit doar pe departe cu limba română. Sigur, lor nu le poți cere acuratețe în exprimare pentru că prioritatea lor de funcţionare este alta. Dar dacă oamenii care se uită la televizor nu s-au contaminat ascultându-i pe acești oameni, bănuiesc că vor rezista și asaltului condus de neconflictuala Viorica Dăncilă. În general, te păzești de contaminare dacă ai fost la școală și ai învățat, dacă ți-ai cimentat acele cunoștințe și le-ai exersat. Mie acum poate să îmi vină Marian Vanghelie de zece ori să îmi spună că pluralul lui „almanah” este „almanahe” şi n-o să mă contaminez, pentru că am învățat în școală că nu este așa. Pericolul apare abia când folosim, fie și parodic, cuvinte şi expresii greșite.  Râdem și folosim pluralul „succesuri”, dar când trebuie să folosim substantivul la plural, avem o mică ezitare înainte să spunem „succese”. La fel se întâmplă și cu pluralul „serviciuri”, auzit în gura unui lider politician în loc de „servicii”. Altele sunt totuşi pericolele pe care le iscă azi cei care ne guvernează, nu poluarea limbii: e vorba de îndepărtarea de pe orbita europeană, asaltul asupra justiției, bobârnacele pe care le dau senin guvernanţii reprezentanților organismelor europene. Îl țin minte pe Victor Ponta, care acum pozează în îngeraș. Victor Ponta a spus, când era premier și când i s-a atras atenția că de la Berlin a venit o dojană semnată direct de cancelar, că „doamna Merkel nu votează, cel puțin nu în România”. Iar domnul Ponta mai are astfel de declarații, inclusiv privind preluarea controlului politic asupra DNA. Poveștile acestea confirmă faptul că România face pași în afara orbitei europene.

Următorii doi ani de guvernare PSD ce credeți că vor aduce?Ce fel de democrație își dorește actualul partid aflat la guvernare?

Cred că PSD face pași în continuare spre ceea ce se cheamă democratură, o combinație de democrație cu dictatură. Au mai existat asemenea tentative, Ion Iliescu a încercat ceva similar. E posibil să facem pași spre un tip de democratură care seamănă întru câtva cu ce se întâmpla în fosta Iugoslavie, unde aveai de toate. Stomacul era plin tot timpul. Îți doreai concedii în Italia, plecai în Italia, îți doreai să muncești în Elveția, munceai în Elveția, îți doreai concerte punk, aveai și concerte punk, îți doreai filme porno, aveai și filme porno. Îți doreai alegeri libere și pluripartidism? Ei, aici apărea prima problemă. Îți doreai presă satirică? Iată o altă problemă. Asta făcea Tito și spre așa ceva ne îndreptăm. S-ar putea să nu ajungem chiar până acolo pentru că există totuși, uzată sau nu, umbrela aceasta a Uniunii Europene. Însă șurubul se strânge, încet-încet. Ți se îngrădește o libertate, ți se interzice să te mai strângi prin piețe şi tot aşa. Sunt pași pe care lumea îi observă,  din fericire, prin intermediul presei și nu numai al ei. Există ceea ce se cheamă reflexele de veghe civică ale unor publicații de tip Newsweek, ale unor nuclee de tipul Vă vedem din Sibiu, ziariști, purtători de conștiință publică, oameni care fac lucruri în mod dezinteresat și care îți dau motive de consolare și de bucurie.

A mai scăzut în intensitate această voce a străzii?

Puterea mizează pe faptul că vocea străzii se va auzi tot mai stins, că se va uza, că oamenii se vor plictisi, că va începe să ningă, că va fi polei. Dar simplul fapt că mai sunt oameni care le aruncă în față niște adevăruri ar trebui să îi preocupe pe guvernanţi. Nu mi se pare că i-ar preocupa, din ce văd.

„Personalitatea se plătește în PSD. Personulitatea, în schimb, te ajută să urci”, mai spuneți în cartea Orice om îi este teamă (Un partid, doi ani și trei premieri). Cine sunt aceste personulități?

Apariția acestor personulități confirmă o bănuială mai veche: faptul că există în straturile puterii de azi ceea ce se cheamă selecție negativă. Era şi înainte o vorbă: „Pe ăl mai prost îl punem primar”. Așa și aici. În momentul în care îi vezi unul lângă altul, inevitabil simţi nevoia să-i compari. Şi nu cu guvernul Cioloș, ci tot cu ai lor, cu guvernul Petre Roman, pe care de altminteri l-ai bombănit pentru destule lucruri. Făceau lucruri nepopulare, da, dar ca pregătire nu se pot compara cu ce avem astăzi. Erau oameni cu școală, care știau să vorbească şi care te puteau reprezenta afară. Te uiți acum la ministrul Orlando Teodorovici şi constaţi cât e de relaxat pentru că a făcut un masterat fără să dea pe la instituția care i-a adus diploma acasă. A avea personalitate și a-ți arăta personalitatea în partid este riscant. Personalitatea înseamnă răzvrătire, iar în formele acestea de partid cu tendinţe de democratură personalitatea este văzută foarte prost. Ea trece drept încercare de schismă, de luare a locului, de uzurpare. În mod normal, tu, ca președinte de partid, ar trebui să te bucuri când ai multe inteligențe în jurul tău, chiar dacă părerile lor nu coincid mereu cu ale tale. În momentul în care vrei să te înconjori doar de țuțeri, e clar că nu te duci într-o direcție bună. Şi fiţi convinsă că o ştiu şi ei.

Prin ce este România originală?

Prin mari vicii şi carenţe de infrastructură, pe care le sărbătoreşte cu pompă. România este fascinantă prin felul cum inaugurează cioturi. Nu cred că mai există o țară în lume care inaugurează cinci  sau zece kilometri de autostradă cu tăier de panglici. Gândiţi-vă că Spania se apropie de 17.000 de kilometri de autostradă, iar noi încă n-am ajuns la 800. Suntem în continuare originali prin cutezanța stupizeniei. Avem fasoane de oameni care au inventat totul pe lume. Mai suntem fascinanți pentru că, în condițiile astea de penurie, de adversitate şi de anticameră a colapsului, producem totuși un scriitor nobelizabil, un sportiv de mare palmares, niște forme de frumusețe și de curățenie neașteptate, pe care nu le livrăm lumii sistematic, ci pur și simplu la nimereală. Până la urmă era bună denumirea „Eterna și fascinanta Românie”.

Vă mai surprinde ceva în această țară?

După ce trăiești la bloc, în București, 50 de ani, e greu să te lași surprins. După ce ai văzut nunți în parcare, după ce ai văzut mașini mutate ca să poată nuntașii să danseze, după ce ai văzut oameni care pun murături în scara blocului, după ce ai văzut că pe același palier jumătate din palier este ocupată cu un parastas, iar cealaltă jumătate cu o zi de naștere, nu prea te mai surprinde nimic.

Postaţi un comentariu