9 mai: Ziua Victoriei, sfârşitul războiului

În urmă cu exact 70 de ani, la începutul lunii mai, Europa şi o bună parte din restul lumii se aflau în haos şi în ruine. Al Doilea Război Mondial se apropia, vizibil, de sfârşit, dar urmările sale erau teribile: peste 60 de milioane de oameni muriseră, alte sute de milioane de oameni erau răniţi, infirmi, pe drumuri, fără case, fără speranţă. Prin urmare, atunci când s-a anunţat, în sfârşit, capitularea Germaniei, care însemna finalul războiului, lumea a răsuflat uşurată, iar oamenii au ieşit pe străzi, să se bucure.

8 sau 9 mai – Ziua Victoriei

Pe 19 aprilie 1945 începea asaltul final al Armatei Roşii asupra Berlinului, ultimul bastion al germanilor. Oraşul fusese puternic fortificat, fiind tot mai des ţinta unor intense bombardamente aeriene. Cei mai importanţi lideri nazişti fuseseră ucişi în luptă sau căzuseră prizonieri, dar Adolf Hitler era încă în viaţă şi ceruse tuturor civililor, inclusiv copiilor, să participe la lupta de apărare a capitalei. Führerul vedea, totuşi, că toate eforturile erau în zadar. El s-a retras, împreună cu statul său major, într-un buncăr de beton de sub Cancelaria Reichului, sperând încă într-o minune săvârşită de soldaţii săi.

Profund dezamăgit şi prevăzând sfârşitul războiului, pe 30 aprilie 1945, liderul nazist s-a sinucis împreună cu soţia sa, Eva Braun. Devenit şef al guvernului german, amiralul Karl Dönitz a trimis un reprezentant la Reims, în Franţa, cu vestea că doreşte să semneze o capitulare necondiţionată cu Aliaţii.

Pe 7 mai 1945, această capitulare era semnată, urmând ca prevederile acordului să intre în vigoare la 8 mai. Documentul a fost semnat de către generalul Walter Smith din partea Aliaţilor Occidentali, generalul Alfred Jodl din partea Germaniei şi i-a avut ca martori pe generalul sovietic Ivan Susloparov şi pe cel francez François Sevez.

Capitulare î n fa ţ a sovieticilor

Sovieticii au fost nemulţumiţi că germanii capitulaseră în faţa Aliaţilor, iar Stalin a avut pretenţia ca actul să fie semnat şi la sediul statului major al forţelor sovietice. Germanii s-au conformat, iar a doua zi, pe 8 mai 1945, la Berlin a fost organizată o nouă ceremonie de capitulare, care intra în vigoare din acea zi, începând cu ora locală 23:01. Documentul de pace a fost semnat de data aceasta între mareşalul sovietic Jukov şi fieldmareşalul Wilhelm Keitel, având ca martori reprezentanţi ai Marii Britanii, Statelor Unite, Germaniei şi Franţei.

În Rusia, deja era data de 9 mai – iar acesta este motivul pentru care, de atunci, aliaţii occidentali au sărbătorit Ziua Victoriei în Europa în 8 mai, iar Uniunea Sovietică a sărbătorit Ziua Victoriei împotriva fascismului pe 9 mai.

Potrivit istoricilor, capitularea Germaniei a venit după eşecul de pe frontul de est, acolo unde Hitler trimisese 90% din forţele armate şi o mare parte din capacitatea motorizată. Armata nazistă a pierdut teren după bătălia de la Kursk, considerată cea mai mare înfruntare de tancuri din istorie, moment care a marcat pornirea campaniei ofensive ce s-a dovedit şi decisivă a URSS. Pe de o parte, sovieticii au ajuns la Berlin, iar pe de altă parte, englezii şi americanii avansau puternic pe frontul occidental, după victoriile ce au urmat debarcării din Normandia.

Debarcarea din Normandia

Debarcarea din Normandia este considerată de majoritatea specialiştilor ca fiind momentul hotărâtor al războiului, din mai multe puncte de vedere.

Ce s-a întâmplat atunci: pe data de 6 iunie 1944, rămasă în istorie ca “Ziua Z”, aliaţii occidentali au debarcat în Normandia, care era controlată de germani, printr-un atac de pe mare, pornit în zorii zilei. Primii care au atacat au fost paraşutiştii americani, canadieni şi britanici, care au deschis “al doilea front împotriva germanilor”. Au fost „întâmpinaţi” de artileria germană, care a reuşit să îşi păstreze terenul, apărând plajele până când acestea au fost cucerite de paraşutiştii lansaţi în spatele frontului. În continuare, infanteriştii debarcaţi au început avansarea în interiorul Normandiei. Luptele au fost extrem de sângeroase, iar aliaţii au suferit pierderi grele în faţa germanilor, care aveau o apărare foarte bine organizată, pe terenul din Normandia.

În acelaşi timp, în cadrul Operaţiunii Dragon, armatele aliate staţionate în Italia au invadat, pe 15 august, Riviera Franceză şi s-au întâlnit cu forţele din Normandia. De asemenea, Rezistenţa Franceză a declanşat insurecţia împotriva germanilor în Paris, la 19 august.

Divizia franceză de sub conducerea generalului Jacques Leclerc a primit capitularea germanilor şi a eliberat oraşul pe 25 august 1944.

Armisti ţ ii

Pe lângă înfrângerea germanilor, aliaţii au reuşit ceva la fel de important, datorită operaţiunii din Normandia. Foarte mulţi istorici au avansat ideea că debarcarea rămasă celebră a fost făcută mai degrabă pentru a împiedica formarea unui bloc sovietic până pe malul Atlanticului, decât pentru a lupta împotriva Germaniei. Ideea este credibilă, întrucât ofensiva sovietică devenise extrem de puternică la acel moment – atât de puternică, încât 80% din pierderile germane au fost cauzate de luptele de pe Frontul de Răsărit. Aşadar, părerea specialiştilor este că, dacă aliaţii occidentali nu ar fi atacat în Normandia, pe Frontul de Vest mai slab apărat, Stalin ar fi reuşit să câştige controlul asupra întregii Europe.
La trei zile după debarcarea din Normandia, în 9 iunie, Uniunea Sovietică a început un atac în istmul Karelia, iar rezultatul a fost neutralizarea Finlandei, aliat al naziştilor, care a cerut un armistiţiu. Acesta prevedea noi pierderi teritoriale pentru Finlanda, judecarea liderilor politici în „procese ale responsabililor finlandezi pentru război” şi expulzarea trupelor germane din ţară.

Pe 22 iunie a fost lansată Operaţiunea Bagration, o ofensivă sovietică la care au participat 2, 5 milioane de soldaţi şi 6.000 de tancuri, care au distrus Grupul de Armate Centru al germanilor, luând 350.000 de prizonieri.
România a cerut armistiţiul în august 1944, fiind urmată de Bulgaria, în septembrie. Insurecţia din Varşovia a avut loc între 1 august şi 2 octombrie 1944, fiind înfrântă de germani, în condiţiile în care sovieticii nu au sprijinit lupta polonezilor. Germania s-a retras din Balcani şi a mai reuşit să se menţină prin luptă, în Ungaria, până în februarie 1945.

Conferin ţ a de la Ialta

În decembrie 1944, armata germană a reuşit să organizeze ultima mare ofensivă în vest, prin care Hitler spera să distrugă măcar aliaţii occidentali, pentru a se putea mai apoi concentra asupra sovieticilor, care înaintau fără oprire în est, apropiindu-se de Berlin. Liderul nazist miza pe neînţelegerile între occidentali, gândindu-se că va obţine un armistiţiu favorabil pentru el. Atacul germanilor a fost neaşteptat şi a cauzat pierderi mari în rândul aliaţilor, dar, în final, a fost respins. Mai mult, în acelaşi timp, sovieticii atinseseră graniţele răsăritene ale Germaniei de dinainte de război. Devenea tot mai clar că războiul e pe sfârşite, că Hitler nu mai are scăpare.

În februarie 1945, liderii învingătorilor s-au adunat la Ialta, în Crimeea, pentru a negocia împărţirea Europei, după război: Winston Churchill (Marea Britanie), Iosif Vissarionovici Stalin (URSS) şi Franklin D. Roosevelt (SUA). Printre hotărârile luate au fost înfiinţarea ONU, formarea statelor naţionale în Europa Răsăriteană, organizarea de alegeri libere în Polonia, repatrierea cetăţenilor sovietici şi atacarea Japoniei de către URSS la cel mult trei luni după înfrângerea Germaniei.

Deşi Marea Britanie a fost prezentă la masa negocierilor, mulţi istorici sunt de părere că Al Doilea Război Mondial a însemnat pentru aceasta sfârşitul poziţiei de superputere. Au rămas „în joc” Statele Unite ale Americii şi Uniunea Sovietică, iar relaţiile dintre acestea s-au deteriorat neîncetat, ducând la Războiul Rece şi la unele situaţii extrem de periculoase, care au mai ameninţat ulterior pacea lumii.

Urm ă rile r ă zboiului

Organizaţia Naţiunilor Unite (ONU) a fost fondată în 1945. Apoi, din dorinţa de a preveni izbucnirea unui nou război, pentru a asigura o pace durabilă în Europa, în 1951 a fost înfiinţată Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului, din care s-a dezvoltat Uniunea Europeană de astăzi.

În zonele de influenţă ale aliaţilor occidentali au fost restabilite guvernele de dinainte de război ori s-au format noi guverne democratice. În zonele ocupate de trupele sovietice, inclusiv în ţările foştilor aliaţi, precum Polonia, au apărut regimurile comuniste, acestea fiind transformate în state satelit ale URSS-ului. Astfel, în câţiva ani după încheierea războiului, Europa a ajuns să fie divizată în două blocuri – de est şi de vest, Pactul de la Varşovia versus NATO. În acest fel, urmările celui de-al Doilea Război Mondial s-au simţit, în aşa numitul „bloc sovietic” încă 50 de ani.

Cifrele concrete arată că peste 60 de milioane de oameni şi-au pierdut viaţa în cel de-al Doilea Război Mondial – aproximativ 25 de milioane de soldaţi şi peste 35 de milioane de civili. Estimările variază pentru că cifrele îi includ pe cei aproximativ 6 milioane de evrei pieriţi în Holocaust, dar şi pe ceilalţi 4 milioane de oameni indezirabili (rromi, homosexuali, dizidenţi, prizonieri sovietici etc), ucişi în lagărele naziste.

Forţele Aliaţilor au înregistrat circa 17 milioane de soldaţi morţi, iar forţele Axei au pierdut cam 7 milioane de soldaţi morţi. Uniunea Sovietică a suferit cele mai grele pierderi omeneşti: între 20 şi 28 de milioane de morţi în total, din care 13 – 20 milioane erau civili.

[stextbox id=”custom”]

C â nd a î nceput Al Doilea R ă zboi Mondial?

Cauzele celui de-al Doilea Război Mondial sunt cunoscute, la fel ca şi „taberele” intrate în luptă. Dar în privinţa datei „oficiale” când a izbucnit acesta încă se mai dezbate. De cele mai multe ori este menţionată data de 1 septembrie 1939, Germania a invadat Polonia, ceea ce a dus la declaraţiile de război ale Franţei şi Angliei două zile mai târziu. Alţi istorici menţionează datele de 7 iulie 1937 (când Japonia a invadat China, marcând începutul celui de-al doilea război chino-japonez), sau intrarea armatelor lui Hitler în Praga în martie 1939. Există şi istorici care consideră că invazia italiană în Etiopia, din 1935-1936, reprezintă începutul celui de-al Doilea Război Mondial.

[/stextbox]

P ă r ţ ile participante î n conflict

Majoritatea ţărilor lumii au fost implicate în război, într-o mai mică sau mai mare măsură, într-un fel sau altul. Însă cele două alianţe militare principale au fost următoarele:

• Puterile Axei: un grup de ţări în frunte cu Germania Nazistă, Italia Fascistă şi Imperiul Japonez, considerate principalele forţe agresoare din conflict.
• Aliaţii, conduşi de Regatul Unit şi Franţa (ultima până la capitulare), apoi Uniunea Sovietică, (după iunie 1941) şi Statele Unite ale Americii (după decembrie 1941). În tabăra Aliaţilor, pe frontul din Asia şi Pacific, s-a aflat Republica China, care se afla în război cu Japonia încă din 1937.